ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3807/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
7057 din 18 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,
a fost respinsă acțiunea reclamantei A.F.S. din Luxemburg prin care a
solicitat, în principal, obligarea pârâților C.S., P.L. și D.Z. la transmiterea
către ea a dreptului de proprietate asupra tuturor părților sociale deținute de
pârâți la SC D.I. SRL București, prin încheierea unui contract de cesiune de
părți sociale, precum și obligarea pârâților la plata unor daune cominatorii de
500 Euro pe zi întârziere, plătibile în lei, în cazul nerespectării obligației
de transmitere a părților sociale în termen de o lună de la rămânerea
irevocabilă a sentinței; în subsidiar, aceeași reclamantă solicitase obligarea
pârâtei SC D.I. SRL de a-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilului
din București, Calea Dorobanților, format din teren în suprafață de 2.051,2 mp.
și construcție alcătuită din subsol, parter și șase etaje, înscris în C.F. sub
nr. 6912 a Judecătoriei sector 1 București, precum și la plata unor daune
cominatorii de 500 euro pe zi întârziere în cazul nerespectării obligației de
transmitere a dreptului de proprietate după o lună de la rămânerea irevocabilă
a sentinței, cu cheltuieli de judecată.
În esență, instanța de fond
a reținut că, la 10 aprilie 2006, a fost respinsă, ca tardivă, cererea
completatoare formulată de reclamantă la 27 martie 2006 și a admis excepția
lipsei de obiect a cererii de obligare a celor trei persoane fizice la
înstrăinarea părților sociale deținute în SC D.I. SRL, acestea înstrăinând
părțile sociale către N.L.
De asemenea, s-a reținut că
tratativele ce s-au desfășurat și negociat între părți cu privire la
înstrăinarea părților sociale s-au concretizat în încheierea unui Memorandum of
Understanding la 17 decembrie 2004 cu administratorul societății pârâte și apoi
a unei Promisiuni unilaterale de vânzare a 100 % din părțile sociale, încheiată
cu persoanele fizice pârâte, la 17 mai 2005, dar că ambele înțelegeri și-au
depășit durata la 28 februarie 2005, respectiv 16 iunie 2005, așa încât pârâții
nu mai pot fi obligați la înstrăinare.
Apelul declarat de
reclamantă împotriva acestei sentințe și a încheierii din 10 aprilie 2006 a
fost admis prin decizia comercială nr. 276 din 28 mai 2007 a Curții de Apel
București, secția a V-a comercială, iar în urma desființării lor, cauza a fost
trimisă spre rejudecare aceleeași instanțe.
Instanța de apel a reținut
că, la 24 octombrie 2005, data formulării cererii de chemare în judecată,
părțile sociale erau în proprietatea pârâților așa încât, la acea dată,
reclamanta nu avea cum să solicite și constatarea nulității cesiunii acelorași
părți sociale cesionate de pârâți în decembrie 2006 către un terț, N.L.,
operațiune intervenită în cursul derulării procesului.
În consecință, cum
înstrăinarea părților sociale către terț a intervenit în cursul procesului după
primul termen de judecată, reclamanta este în drept să-și întregească acțiunea,
soluția instanței de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect și ca tardivă
a cererii în constatarea nulității absolute a înstrăinării ce a lipsit de
obiect cererea sa, încălcând principiul echilibrului și egalității procesuale și
favorizând neechivoc pârâții.
De asemenea, instanța de
fond a încălcat și dispozițiile art. 115 C. proc. civ. și art.136 C. proc. civ.,
luând în discuție excepția lipsei de obiect a cererii, excepție relativă
referitoare la norme juridice de ordine privată și care putea fi invocată de
partea interesată până la prima zi de înfățișare, după ce operase decăderea
pentru pârâți din dreptul de a o mai invoca.
Pe de altă parte s-a
apreciat că excepțiile care au ca obiect invocarea unor neregularități
săvârșite pe parcursul judecății pot fi invocate de partea interesată cel mai
târziu la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității și mai înainte de a
pune concluzii, dacă este vorba de o excepție relativă, sub aceeași sancțiune a
decăderii, după cum se stipulează în art.108 alin. (3) C. proc. civ.
În speță, deși nulitatea
absolută nu este o excepție de procedură, ea poate fi invocată oricând, fie pe
cale de acțiune, fie pe cale de excepție, de orice persoană interesată, deci și
de reclamanta din cauza de față căreia, prin cesionarea făcută către terț,
pârâții i-au încălcat dreptul pretins prin acțiune.
Cum prin încheierea din 10
aprilie 2006 instanța a încălcat norme imperative de procedură și cum
tribunalul a lăsat nesoluționate importante capete din acțiunea întregită la 27
martie 2006, atât încheierea cât și sentința dată au fost desființate iar cauza
trimisă spre rejudecare în fond, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,
aceleeași instanțe.
Nemulțumiți de această
decizie pârâții C.S., P.L., D.Z. și SC D.I. SRL au declarat recurs solicitând
modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de
recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ.,
recurenții critică, în esență, decizia din apel pentru că a fost dată cu
încălcarea principiului legalității aplicabil procesului civil și a
dispozițiilor art.132 C. proc. civ., acesta fiind singurul temei juridic în
baza căruia putea fi analizată cererea completatoare a reclamantei.
De asemenea, instanța de
apel face confuzie între excepțiile absolute din dreptul procesual și nulitatea
absolută din dreptul material, aceasta din urmă, invocată pe cale de acțiune,
fiind supusă dispozițiilor procedurale care reglementează fiecare tip de
acțiune în parte, respectiv, în cazul cererii completatoare, putând fi invocată
până la prima zi de înfățișare.
Recurenții apreciază, de
asemenea, că instanța de apel a calificat greșit excepția lipsei obiectului
drept o excepție relativă, ea fiind o excepție de ordine publică, obiectul
fiind un element constitutiv al acțiunii, lipsa lui fiind sancționată cu
nulitatea cererii.
Prin cea de-a doua critică,
întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții critică
instanța de apel pentru motivarea contradictorie privind motivul pentru care
s-a trimis cauza spre rejudecare, lăsând să se înțeleagă că rejudecarea
privește și cererea inițială în legătură cu care instanța de apel a reținut
dreptul de proprietate al reclamantei asupra părților sociale și nicidecum
dreptul de creanță pretins, pronunțându-se astfel pe cererea inițială.
În cazul în care trimiterea
spre rejudecare privește cererea completatoare recursul ar trebui să înlăture
considerentele deciziei recurate cu privire la cererea inițială, instanța de
apel nemotivându-și soluția dată pe acest aspect, așa cum de altfel a făcut-o
și față de acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei, societate
comercială.
Recursul este nefondat
pentru considerentele ce se vor arăta:
Din actele dosarului rezultă
că acțiunea reclamantei, promovată la 24 octombrie 2005, a fost completată la
27 martie 2006 prin chemarea în judecată, alături de ceilalți pârâți, și a
societății cipriote N.L., căreia pârâții persoane fizice i-au cesionat părțile
lor sociale, pe parcursul procesului, cesiune înregistrată la O.R.C. la 23
decembrie 2005 și despre care reclamanta a aflat la termenul din 27 februarie
2006 când pârâții au invocat lipsa de obiect a primului petit din acțiunea
reclamantei.
La acea dată (27 martie
2006) și prin aceeași cerere completatoare reclamanta a invocat și nulitatea
absolută a contractelor de cesiune încheiate între pârâți și societatea
cipriotă și radierea înregistrărilor din registrul comerțului în legătură cu
respectivele cesiuni, precum și obligarea societății N.L. să se prezinte la
notar pentru a încheia cu ea contract de vânzare cumpărare a tuturor părților
sociale deținute de cei trei pârâți la SC D.I. SRL București în schimbul a
18.500.000 euro.
La termenul din 10 aprilie
2006 instanța a respins ca tardivă cererea completatoare, a admis excepția
lipsei de obiect a primului capăt de cerere și a încuviințat probe pe petitul 2
și 3 din acțiunea inițială.
Deși recurenții critică desființarea
în apel a acestei încheieri de către instanța de apel, apreciindu-se că ea s-a
făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., curtea apreciază că
decizia recurată este legală și în concordanță cu dispozițiile art. 129 alin. (4)
și (5) C. proc., civilă potrivit cărora, judecătorii au îndatorirea să stăruie
prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului pe baza stabilirii
faptelor și prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea
probelor ce le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
În speță, lărgirea cadrului
procesual de către reclamantă la 27 martie 2006 prin chemarea în judecată și a
societății N.L. A avut loc tocmai urmare celor susținute de pârâți la 27
februarie 2006, nulitatea absolută a unui act juridic putând fi invocată
oricând fie pe cale de acțiune fie pe cale de excepție.
Cererea reclamantei este
făcută la prima zi de înfățișare după ce pârâții au susținut rămânerea fără
obiect a petitului 1 din acțiune și când reclamanta a luat cunoștință de
cesionarea părților sociale către terț, dar instanța, la 10 aprilie 2006, a
respins greșit ca tardivă această cerere, încălcând dispozițiile art. 135 C.
proc. civ., potrivit cărora, atunci când introducerea unei alte persoane în
judecată s-a făcut după termenul prevăzut de lege, cererea se va judeca
deosebit și nicidecum respinge ca tardivă, cum a dispus instanța de fond.
De altfel, reclamanta, în
notele de ședință depuse pentru termenul din 10 aprilie 2006, invocase
dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și solicitase, în cazul în care instanța ar
fi apreciat că nulitatea absolută poate fi invocată doar într-un anumit termen,
disjungerea acestei cereri.
Este adevărat că instanța de
apel face confuzie între excepțiile procedurale și cele de drept material, sub
acest aspect criticile recurenților fiind întemeiate, dar în final, aceeași
instanță își amendează argumentarea soluției și confuzia creată, motivând că
nulitatea absolută a unui act juridic nu este o excepție de procedură, ci una
de drept material, ce poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe
cale de excepție, de către oricine are interes, în speță, reclamanta probând
acest interes întrucât prin acțiunea formulată ea a pretins încălcarea de către
pârâți a drepturilor sale ce derivă din înțelegerile lor anterioare.
Cât privește calificarea
excepției lipsei obiectului acțiunii drept o excepție relativă criticile
recurenților, deși întemeiate, nu vizează soluția dată în apel care a avut în
vedere posibilitatea părții de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic
atât pe cale de excepție cât și de acțiune și legalitatea întregirii acțiunii
și nicidecum calificarea excepției.
Curtea apreciază, de
asemenea, ca nefondate și criticile recurenților privind motivarea
contradictorie sau străină de natura pricinii deoarece, admițând apelul atât
împotriva încheierii din 10 aprilie 2006 cât și împotriva sentinței comerciale
nr. 7057 din 18 septembrie 2006, pe care le-a desființat, nu se poate susține
că s-ar fi trimis spre rejudecare doar cererea completatoare, ci întreaga
acțiune.
La 10 aprilie 2007 primul
petit al acțiunii a fost respins ca rămas fără obiect, soluție dată prin
încheiere interlocutorie, deși în sentință se reia analiza pe fond a întregii
acțiuni și nu numai a petitelor 2 și 3, așa încât, după cum argumentează și
instanța de apel (pag. 8 alin. antepenultim) rejudecarea privește întreg fondul
completat la 27 martie 2006.
În consecință, curtea
apreciază că recursul pârâților este nefondat motiv pentru care se va respinge,
menținând soluția instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâții C.S., P.L., D.Z. și SC D.I. SRL București împotriva deciziei nr. 276
din 28 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 noiembrie 2007.