ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4430/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4430/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

instanțe

Reclamantul M.G.I. a chemat în judecată

Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, solicitând instanței să anuleze Dispoziția nr. 1548 din 14

iunie 2007 a Inspectoratului General al Poliției Române prin care i s-a aplicat

sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă” și Ordinul nr. 159385 din 5 iulie

2007 al Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin care a fost

respinsă contestația împotriva dispoziției de sancționare.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că este comisar de poliție având și statut de funcționar public, că

îndeplinește funcția publică de ofițer specialist I la Serviciul Poliției Rutiere din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Timiș și că

dispoziția de sancționare și ordinul atacat sunt nule, invocând în acest sens

excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea.

Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 287 din 29

octombrie 2008, pronunțată după casarea cu trimitere spre rejudecare, potrivit

Deciziei nr. 1322 din 27 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității

excepției de nelegalitate, invocată de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative și a admis acțiunea reclamantului M.G., dispunând anularea

dispoziției Inspectoratului General al Poliției Române nr. 1548 din 14 iunie

2007, precum și a Ordinului Ministrului Internelor și Reformei Administrative,

nr. 159385 din 5 iulie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că în vederea intrării în vigoare a Ordinelor Ministrului

Administrației și Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005 și 750/2005 ce au stat

la baza emiterii actelor administrative contestate se impunea publicarea

acestora în Monitorul Oficial, Partea I.

Absența publicării acestor ordine conduce

la consecința lipsirii lor de efecte juridice astfel că este nelegală procedura

de sancționare a reclamantului, întemeiată pe un act normativ care nu putea

produce efecte juridice.

A mai reținut prima instanță și că

potrivit dispozițiilor art. 15 din Constituția României conform cărora „legea

dispune numai pentru viitor”, nu se poate reține că Ordinele menționate sunt

aplicabile unor situații născute anterior intrării lor în vigoare, astfel că

întreaga procedură de sancționare a reclamantului este nelegală, nelegalitate

care nu poate fi acoperită de constatarea că sancționarea s-a dispus în baza

Legii nr. 360/2002, privind statutul polițistului.

Stabilind așadar că întreaga procedură de

sancționare a fost viciată, dată fiind temeinicia acestui motiv de nulitate a

actelor administrative atacate, instanța de fond a apreciat că este inutilă analizarea

celorlalte motive de nulitate invocate de reclamant în acțiune, mai cu seamă că

și eventuala temeinicie a acestora ar conduce tot la desființarea actelor

atacate.

pârâți.

Împotriva acestei sentințe considerată

netemeinică și nelegală, în termen legal, au declarat recurs atât Inspectoratul

General al Poliției Române cât și Ministerul Internelor și Reformei

Administrative.

2.1. Recurentul-pârât Inspectoratul

General al Poliției Române (I.G.P.R), prin recursul formulat a solicitat, în

principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar

în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii formulate.

În esență, prin criticile formulate

recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a susținut

următoarele:

- sentința a fost dată cu încălcarea

și greșita aplicare a legii, întrucât nu se putea reține nulitatea procedurii de

sancționare pentru unicul considerent avut în vedere, respectiv cel al nepublicării

Ordinelor Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, nr. 600/2005

și nr. 750/2005, în condițiile în care la data emiterii acestora nu era în

vigoare dispoziția invocată din Legea nr. 24/2000, intrată în vigoare la data

de 7 iulie 2007 (Legea nr. 194/2007) astfel că nu erau supuse regimului de

publicare în Monitorul Oficial al României partea I, dacă legea nu dispune

altfel, ordinele cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul

de apărare, ordine publică și siguranță națională;

- în același sens s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 3626 din 28 septembrie 2007)

prin care a fost soluționată excepția de nelegalitate a prevederilor art. 35 alin.

(3) din H.G. nr. 50/2005, ale Ordinului Ministrului Administrației și

Internelor nr. 400/2004 și Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr.

600/2004, apreciindu-se că nu se poate concluziona că de la obligativitatea

publicării actelor normative nu pot fi excepții, care sunt de altfel consacrate

și în Constituție;

- cu privire la fondul cauzei

susținerile reclamantului privind lipsa datei certe nu sunt temeinice întrucât

aspectele reținute în sarcina acestuia au vizat activitatea sa de management

într-o perioadă de referință, fiind constatate o serie de deficiențe ce au fost

expres arătate, activitatea de cercetare prealabilă fiind temeinic realizată în

conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Administrației și Internelor

nr. 400/2004, chiar polițistul cercetat declarând că nu are obiecții de

formulat referitoare la materialul ori rezultatul cercetării prealabile.

2.2. Recurentul pârât Ministerul

Internelor și Reformei Administrative, la rândul său a criticat hotărârea primei

instanțe, apreciată a fi vădit netemeinică și nelegală. În esență, în acest

sens, următoarele aspecte au fost învederate:

- principalul motiv pentru care

instanța de fond nu a ținut seama de actele administrative cu caracter normativ

l-a constituit faptul că nu a fost îndeplinită formalitatea publicării acestora

în Monitorul Oficial, deși la momentul emiterii lor exista o prevedere

explicită în sensul scutirii de la această obligație, fiind în acest sens,

evocate actele normative relevante;

- întrucât în mod eronat prima

instanță a soluționat cauza, fără a mai cerceta fondul, se impune casarea cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimatul M.G. Ion a formulat

întâmpinare față de motivele de recurs ale celor două recurenți solicitând

înlăturarea criticilor prezentate și menținerea ca legală și temeinică a

hotărârii pronunțate de prima instanță, care corect a statuat cu privire la

obligația de publicare a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr.

400/2004 și asupra excepției de inexistență juridică a acestui ordin.

instanței de control judiciar.

Recursul este fondat.

Înalta Curte, examinând sentința

atacată raportat la criticile formulate de cei doi recurenți, circumscrise

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și față de

apărările intimatului-reclamant dar și de prevederile legale incidente

apreciază că în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, republicată se impune admiterea recursului, casarea

hotărârii și rejudecarea litigiului de către instanța de control judiciar, în

considerarea celor în continuare arătate.

Înalta Curte arată, prealabil

examinării motivelor de recurs, că este pe deplin incidentă în cauza de față

prevederea cuprinsă în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu

care, în situația în care hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se

judeca fondul, cauza se va trimite o singură dată, la această instanță. Aceasta

semnifică că în situația în care prima instanță, a soluționat cauza, de mai

multe ori, numai pe excepție, fără a se pronunța și asupra fondului cererii cu

care a fost învestită, în materia contenciosului administrativ, prin derogare

de la regula de drept comun, pentru rațiunile de celeritate enunțate în chiar

cuprinsul Legii nr. 554/2004, republicată, în urma soluționării recursului se

poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare o singură dată.

Curtea de Apel Timișoara, printr-o

primă soluție pronunțată în cauză, respectiv prin sentința civilă nr. 231 din 2

octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul M.G. și a anulat

actele administrative contestate, respectiv dispoziția nr. 1548 din 14 iunie

2007 și Ordinul nr. 159385 din 15 iulie 2007, emise de pârâți, reținând excepția

prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară.

Această hotărâre a fost casată și

cauza a fost trimisă spre rejudecare, prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 1322 din 27 martie 2008, din considerentele deciziei rezultând că

excepția de prescripție invocată nu poate fi reținută, impunându-se totodată

rejudecarea întrucât prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.

În fond după casare, aceeași

instanță de fond, pronunțând sentința ce formează obiectul prezentului recurs,

a reținut, cum de altfel s-a învederat, nulitatea actelor administrative pe

unicul considerent al nepublicării actelor normative ce au stat la baza

emiterii actelor contestate, ceea ce desigur semnifică tot o soluționare pe

excepție, fără cercetarea aspectelor de fond.

Apreciind temeinicia motivelor de

recurs invocate, în considerarea celor în continuare arătate, Înalta Curte va

casa așadar și cea de-a doua hotărâre pronunțată urmând însă a cerceta fondul

cauzei, astfel cum o impun prevederile legale sus arătate, din Legea nr.

554/2004, republicată.

Din această perspectivă, Înalta

Curte reține cu prioritate că este întemeiat motivul comun de recurs al celor doi

recurenți vizând greșita apreciere a primei instanțe în sensul că întreaga

procedură de sancționare a reclamantului-intimat este nulă, pentru unicul considerent

mai sus arătat.

Sunt eronate aprecierile primei

instanțe ce au constituit argumente în soluționarea acțiunii în modalitatea

arătată, în principal dată fiind jurisprudența anterioară în materie, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care această problemă, a efectelor juridice

pe care puteau sau nu să o producă, ordinele în discuție, respectiv Ordinul nr.

400/2004, nr. 600/2005 și nr. 750/2005, a fost irevocabil tranșată.

Prin Decizia nr. 3626 din 28

septembrie 2007 ca și printr-o decizie anterioară, nr. 947 din 15 februarie

2005, în esență, astfel după cum au indicat și recurenții, s-a arătat că nu

poate fi reținut caracterul nelegal al Ordinelor Ministerului Administrației și

Internelor în discuție pentru simplul motiv al nepublicării lor, câtă vreme, din

analiza comparativă a conținutului textului art. 35 alin. (3) din regulamentul în

discuție, cu prevederile art. 10 din Legea nr. 24/2000 nu se poate concluziona

că de la obligativitatea publicării actelor normative nu pot fi excepții, care

sunt consacrate și în Constituție.

În plus, este de notat pe acest

aspect că Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/200,4 prin

care se stabilește în amănunt procedura cercetării prealabile a personalului

Ministerului Administrației și Internelor precum și conținutul actului

sancționator a fost emis anterior adoptării prevederii noi, introdusă în Legea

nr. 194/2007, la care a făcut referire prima instanță. Aceeași este și situația

Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 600/2005.

Se impune așadar constatarea că

procedura de cercetare și sancționare a reclamantului nu poate fi apreciată ca

fiind nulă, câtă vreme s-a desfășurat în temeiul unor acte normative existente,

emise în raport de dispozițiile art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005 pentru

aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru elaborarea, avizarea și prezentarea

proiectelor de acte normative spre adoptare, în cuprinsul căruia se specifică

că nu sunt supuse regimului de publicare, dacă nu se dispune altfel, ordinele,

instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări

din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Cu referire la fondul cauzei a cărui

examinare se impune a fi realizată de instanța de control judiciar, în temeiul

prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține din

ansamblul actelor și probelor existente la dosar că reclamantului intimat i-a

fost aplicată sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă”, prin Dispoziția nr.

1548 din 14 iunie 2007 a Inspectoratului General al Poliției Române, menținută

prin Ordinul nr. 159.385 din 5 iulie 2007 al Ministerului Internelor și

Reformei Administrative (filele 23 – 34 dosar fond nr. 1309/59/2007).

Abaterea disciplinară reținută în

sarcina reclamantului-intimat în calitate de comisar șef poliție – ofițer

specialist I la Serviciul Poliției Rutiere din I.P.J. Timiș a fost cea

prevăzută de art. 12 (1) lit. b) din Ordinul Ministrului Administrației și

Internelor nr. 400/2004, respectiv „neglijență manifestată în îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu”, constând în aceea că activitatea managerială

desfășurată în calitate de adjunct al șefului inspectoratului nu s-a încadrat

în parametrii optimi, reținându-se o implicare formală în monitorizarea,

organizarea, controlul și coordonarea activităților Serviciului Poliției

Rutiere.

Din cuprinsul actelor contestate ca

și al tuturor înscrisurilor depuse rezultă, după cum au susținut și recurenții,

de altfel, că atât cercetarea prealabilă cât și emiterea ordinelor de sancționare

au fost realizate cu respectarea și în temeiul textelor de lege indicate în

chiar cuprinsul lor, faptele și consecințele acestora fiind cuprinzător

motivate.

Astfel, la ședința Consiliului

Superior de Disciplină din data de 12 iunie 2007 (filele 30-31) reclamantul a

participat personal și asistat, a confirmat că a luat la cunoștință de

rezultatul cercetării și nu a indicat că are de solicitat noi probe față de

cele prezentate.

Actele dosarului atestă că

deficiențele constatate în activitatea managerială desfășurată de

reclamantul-intimat și care nu au fost probator înlăturate, constau în esență

în următoarele:

- reclamantul nu a urmărit modul de

implementare a măsurilor de organizare și coordonare a activității serviciului

Poliției Rutiere;

- nu a solicitat fostului șef de

serviciu analiza sarcinilor planificate, ceea ce a avut impact asupra

realizării obiectivelor generale în strategia de modernizare;

- a adoptat o atitudine pasivă în

cazuri concrete de insubordonare și nu a impus un climat de ordine și

disciplină;

- nu a efectuat controale de fond și

nu a prezentat materiale care să confirme implicarea sa în această direcție.

Cu privire la obiecțiunile exprimate

de reclamant vizând lipsa datei certe în neanalizarea activității sale

manageriale, Înalta Curte reține că atât cu ocazia aplicării sancțiunii cât și

prin ordinul de menținere a acesteia, autoritățile emitente au răspuns motivat

și pertinent, indicând, pe de o parte, că activitatea ofițerului a fost

analizată pe parcursul cercetării disciplinare tocmai în ideea de a stabili

existența sau inexistența vreunei abateri, iar pe de alta, că aspectele

reținute în sarcina reclamantului au fost individualizate pe parcursul unei

perioade mai mari de timp, interval în care a fost analizată întreaga activitate

managerială a ofițerului, prin prisma funcției de adjunct al șefului

inspectoratului.

Reținând și constatând așadar că

procedura de cercetare dar și cea de aplicare a sancțiunii constând în mustrare

scrisă au fost respectate, raportat la prevederile cuprinse în Ordinele

Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 dar și în Legea nr.

360/2002, privind Statutul polițistului, și că aspectele stabilite au

demonstrat argumentat neajunsurile din activitatea managerială a reclamantului,

Înalta Curte apreciază că aplicarea sancțiunii s-a făcut cu respectarea

prevederilor art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificări, astfel că

nu subzistă temeiuri pentru a fi înlăturată. Aplicarea sancțiunii s-a realizat

de organele administrative competente, în limita atribuțiilor legale stabilite iar

acestea nu și-au exercitat abuziv dreptul de apreciere conferit.

În consecință, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., urmare admiterii celor două recursuri formulate în cauză se va casa

sentința atacată și în urma rejudecării în fond, în temeiul art. 20 alin. (3)

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, republicată, se va respinge acțiunea

reclamantului M.G.I. ca neîntemeiată, pentru cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Ministerul Administrației și Internelor și de Inspectoratul General al Poliției

Române împotriva sentinței civile nr. 287 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând

cauza conform art. 20 alin. (3) teza II din Legea nr. 554/2004, respinge

acțiunea reclamantului M.G.I., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

octombrie 2009.