ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1322/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios, administrativ și fiscal, reclamantul M.G.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și Ministerul Internelor și Reformei Administrative anularea dispoziției din 14 iunie 2007, prin care primul pârât i-a aplicat sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum și a ordinului din 5 iulie 2007 prin care cel de-al doilea pârât i-a respins contestația împotriva dispoziției de sancționare. În motivare, reclamantul a arătat că este comisar de poliție și îndeplinește funcția publică de ofițer specialist I la Serviciul Poliției Rutiere din cadrul I.P.J.

Timiș. Reclamantul a precizat că cele două acte administrative pe care le contestă sunt lovite de nulitate, întrucât au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, care precizează că sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Pe acest aspect, reclamantul a menționat faptul că prin dispoziția din 5 februarie 2007 a I.G.P.R. a fost numit ofițerul pentru efectuarea cercetării prealabile, care a finalizat lucrarea prin raportul din 20 martie 2007; aceasta este data de la care curge termenul anterior arătat, iar dispoziția de sancționare a fost emisă peste acest termen, respectiv la data de 14 iunie 2007. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 231 din 2 octombrie 2007, a admis acțiunea reclamantului M.G.I.

și a anulat dispoziția din 14 iunie 2007 și ordinul din 5 iulie 2007 emise de pârâți pe excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că, într-adevăr, cercetarea prealabilă a fost finalizată prin raportul din 20 martie 2007, iar dispoziția de sancționare aflată în discuție a fost emisă de pârâtul I.G.P.R. la data de 14 iunie 2007, deci cu depășirea termenului de 60 de zile menționat de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002. În opinia instanței de fond, suspendarea procedurilor disciplinare - desfășurate de pârâți în temeiul ordinului M.A.I. nr. 400/2004 – nu puteau determina întreruperea cursului prescripției, atâta timp cât prin Legea nr. 360/2002, modificată, nu există o dispoziție legală în acest sens; de altfel, orice interpretare a prevederilor ordinului M.A.I.

nr. 400/2004 nu poate conduce la ideea modificării unei legi organice, cum este legea în discuție, printr-un ordin al unei autorități administrative, în raport de principiul constituțional al ierarhiei actelor normative. Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, pârâții, care au solicitat casarea acesteia, respingerea excepției prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Recurenții au formulat motive de recurs comune, în care au precizat, în esență, următoarele: După finalizarea cercetării prealabile, prin dispoziția din 13 aprilie 2004, I.G.P.R. a dispus convocarea C.S.D. pentru analizarea abaterii disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici”, prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din ordinul M.A.I.

nr. 400/2004. În cadrul atribuțiilor care îi revin, Consiliul era obligat să convoace polițistul cercetat pentru a preciza dacă are cunoștință de rezultatul cercetării prealabile și dacă are obiecții sau probe noi de formulat. Prin urmare, la data de 25 aprilie 2007, prin adresa, intimatul a fost citat să se prezinte la sediul I.G.P.R. în data de 2 mai 2007, în fața C.S.D., în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) din ordinul anterior menționat, care stipulează că procedura de citare este obligatorie numai pentru primul termen. La data de 27aprilie 2007, intimatul a informat Consiliul că în perioada 30 aprilie – 11 mai 2007 se află în concediu de odihnă, aprobat conform planificării, fiind plecat din țară în Italia.

Având în vedere acest aspect, Consiliul a considerat absența intimatului ca fiind justificată și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din ordinul în discuție, care permite suspendarea activității sale, procedura urmând a fi reluată în termen de 3 zile lucrătoare de la data încetării situației care a cauzat suspendarea. În consecință, suspendarea activității a fost hotărâtă prin procesul-verbal de ședință din data de 2 mai 2007, fixându-se termen la data de 16 mai 2007, dată pentru care intimatul a fost citat. În ședința Consiliului din data mai sus indicată s-a constatat că, începând cu 14 mai 2007, intimatul se află internat în Spitalul Județean de Urgență Timișoara, împrejurare față de care a menținut decizia suspendării activității.

Consiliul s-a întrunit din nou la 4 iunie 2007, când a constatat că a încetat situația de incapacitate temporară de muncă a intimatului și a dispus convocarea acestuia pentru data de 12 iunie 2007. Recurenții au concluzionat în sensul că în perioada în care C.S.D. a dispus suspendarea procedurilor disciplinare privind abaterile săvârșite de intimat nu putea curge termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002. Intimatul a formulat concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursurilor. Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În mod constant, jurisprudența comunitară și națională a statuat că unul din principiile fundamentale ale procedurii administrative necontencioase este principiul contradictorialității, privit ca o aplicare a principiului respectării drepturilor la apărare. Cu alte cuvinte, sunt cazuri în care administrația nu poate decide în mod legal fără să asculte cealaltă parte, adică fără să se conformeze principiului „audi alteram partem”. În acest sens, alin. (5) al art. 59 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului precizează că, în cadrul procedurii de cercetare disciplinară, ascultarea celui în cauză și consemnarea susținerilor sale sunt obligatorii. În plus, alin. (6) din același act normativ arată că polițistul cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării și să solicite probe în apărare.

Acest principiu se regăsește statuat și în art. 33 alin. (1) lit. d) din ordinul M.A.I. care menționează următoarele: contradictorialitatea presupune asigurarea posibilității persoanelor aflate pe poziții devergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care Consiliul a fost sesizat. În plus, pentru punerea în aplicare a acestui principiu, art. 49 alin. (1) lit. a) – d) din același ordin precizează care sunt atribuțiile C.S.D.: convoacă polițistul cercetat și îi solicită să precizeze dacă are cunoștință de rezultatul cercetării prealabile, precum și dacă are obiecții sau noi probe de formulat care nu au putut fi prezentate în perioada cercetării prealabile; audiază persoane, administrează probe și verifică documente.

În speță, așa cum a reținut și prima instanță și cum au arătat și autoritățile recurente, suspendarea activității C.S.D. a avut loc datorită situațiilor în care reclamantul s-a aflat: este vorba de efectuarea concediului legal de odihnă în perioada în care a fost planificat și internarea acestuia în spital, ca urmare a unei afecțiuni medicale. Dacă sancțiunea disciplinară s-ar fi aplicat strict în termenul de 60 de zile, fără a se respecta normele referitoare la suspendarea procedurii de cercetare disciplinară în cazuri excepționale (cum au fost și cele din cauza de față) s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, iar intimatul ar fi fost în imposibilitate de a fi audiat, de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele reținute în sarcina sa, și de a-și formula apărările.

Într-o atare situație, decizia de sancționare disciplinară ar fi fost lovită de nulitate. În consecință, Înalta Curte, constatând că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în raport de prevederile art. 312 alin. (5) și art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 alin. (3) teza finală din Legea contenciosului administrativ, va admite recursurile, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și de I.G.P.R. împotriva sentinței civile nr. -231 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios, administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2008.