ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1322/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios, administrativ

și fiscal, reclamantul M.G.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R.

și Ministerul Internelor și Reformei Administrative anularea dispoziției din 14

iunie 2007, prin care primul pârât i-a aplicat sancțiunea disciplinară „mustrare

scrisă”, precum și a ordinului din 5 iulie 2007 prin care cel de-al doilea pârât

i-a respins contestația împotriva dispoziției de sancționare.

În motivare, reclamantul a arătat că este comisar

de poliție și îndeplinește funcția publică de ofițer specialist I la Serviciul Poliției

Rutiere din cadrul I.P.J. Timiș.

Reclamantul a precizat că cele două acte administrative

pe care le contestă sunt lovite de nulitate, întrucât au fost emise cu încălcarea

prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, care precizează că sancțiunea

disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile,

dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Pe acest aspect, reclamantul

a menționat faptul că prin dispoziția din 5 februarie 2007 a I.G.P.R. a fost numit

ofițerul pentru efectuarea cercetării prealabile, care a finalizat lucrarea prin

raportul din 20 martie 2007; aceasta este data de la care curge termenul anterior

arătat, iar dispoziția de sancționare a fost emisă peste acest termen, respectiv

la data de 14 iunie 2007.

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 231 din 2 octombrie 2007, a admis acțiunea

reclamantului M.G.I. și a anulat dispoziția din 14 iunie 2007 și ordinul din 5

iulie 2007 emise de pârâți pe excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea

disciplinară.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță

a reținut faptul că, într-adevăr, cercetarea prealabilă a fost finalizată prin raportul

din 20 martie 2007, iar dispoziția de sancționare aflată în discuție a fost emisă

de pârâtul I.G.P.R. la data de 14 iunie 2007, deci cu depășirea termenului de 60

de zile menționat de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.

În opinia instanței de fond, suspendarea procedurilor

disciplinare - desfășurate de pârâți în temeiul ordinului M.A.I. nr. 400/2004 –

nu puteau determina întreruperea cursului prescripției, atâta timp cât prin Legea

nr. 360/2002, modificată, nu există o dispoziție legală în acest sens; de altfel,

orice interpretare a prevederilor ordinului M.A.I. nr. 400/2004 nu poate conduce

la ideea modificării unei legi organice, cum este legea în discuție, printr-un ordin

al unei autorități administrative, în raport de principiul constituțional al ierarhiei

actelor normative.

Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen

legal, pârâții, care au solicitat casarea acesteia, respingerea excepției prescripției

dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară ca neîntemeiată și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenții au formulat motive de recurs comune,

în care au precizat, în esență, următoarele:

După finalizarea cercetării prealabile, prin dispoziția

din 13 aprilie 2004, I.G.P.R. a dispus convocarea C.S.D. pentru analizarea abaterii

disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu

și a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici”, prevăzută de art. 12 alin. (1)

lit. a) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cadrul atribuțiilor care îi revin, Consiliul

era obligat să convoace polițistul cercetat pentru a preciza dacă are cunoștință

de rezultatul cercetării prealabile și dacă are obiecții sau probe noi de formulat.

Prin urmare, la data de 25 aprilie 2007, prin adresa, intimatul a fost citat să

se prezinte la sediul I.G.P.R. în data de 2 mai 2007, în fața C.S.D., în conformitate

cu prevederile art. 50 alin. (1) din ordinul anterior menționat, care stipulează

că procedura de citare este obligatorie numai pentru primul termen. La data de 27aprilie

2007, intimatul a informat Consiliul că în perioada 30 aprilie – 11 mai 2007 se

află în concediu de odihnă, aprobat conform planificării, fiind plecat din țară

în Italia. Având în vedere acest aspect, Consiliul a considerat absența intimatului

ca fiind justificată și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din ordinul

în discuție, care permite suspendarea activității sale, procedura urmând a fi reluată

în termen de 3 zile lucrătoare de la data încetării situației care a cauzat suspendarea.

În consecință, suspendarea activității a fost hotărâtă prin procesul-verbal de ședință

din data de 2 mai 2007, fixându-se termen la data de 16 mai 2007, dată pentru care

intimatul a fost citat.

În ședința Consiliului din data mai sus indicată

s-a constatat că, începând cu 14 mai 2007, intimatul se află internat în Spitalul

Județean de Urgență Timișoara, împrejurare față de care a menținut decizia suspendării

activității.

Consiliul s-a întrunit din nou la 4 iunie 2007,

când a constatat că a încetat situația de incapacitate temporară de muncă a intimatului

și a dispus convocarea acestuia pentru data de 12 iunie 2007.

Recurenții au concluzionat în sensul că în perioada

în care C.S.D. a dispus suspendarea procedurilor disciplinare privind abaterile

săvârșite de intimat nu putea curge termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea

nr. 360/2002.

Intimatul a formulat concluzii scrise în care

a solicitat respingerea recursurilor.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

În mod constant, jurisprudența comunitară și națională

a statuat că unul din principiile fundamentale ale procedurii administrative necontencioase

este principiul contradictorialității, privit ca o aplicare a principiului respectării

drepturilor la apărare.

Cu alte cuvinte, sunt cazuri în care administrația

nu poate decide în mod legal fără să asculte cealaltă parte, adică fără să se conformeze

principiului „audi alteram partem”.

În acest sens, alin. (5) al art. 59 din Legea

nr. 360/2002 privind Statutul polițistului precizează că, în cadrul procedurii de

cercetare disciplinară, ascultarea celui în cauză și consemnarea susținerilor sale

sunt obligatorii. În plus, alin. (6) din același act normativ arată că polițistul

cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării și să solicite probe

în apărare.

Acest principiu se regăsește statuat și în

art. 33 alin. (1) lit. d) din ordinul M.A.I. care menționează următoarele: contradictorialitatea

presupune asigurarea posibilității persoanelor aflate pe poziții devergente de a

se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară

pentru care Consiliul a fost sesizat.

În plus, pentru punerea în aplicare a acestui

principiu, art. 49 alin. (1) lit. a) – d) din același ordin precizează care sunt

atribuțiile C.S.D.: convoacă polițistul cercetat și îi solicită să precizeze dacă

are cunoștință de rezultatul cercetării prealabile, precum și dacă are obiecții

sau noi probe de formulat care nu au putut fi prezentate în perioada cercetării

prealabile; audiază persoane, administrează probe și verifică documente.

În speță, așa cum a reținut și prima instanță

și cum au arătat și autoritățile recurente, suspendarea activității C.S.D. a avut

loc datorită situațiilor în care reclamantul s-a aflat: este vorba de efectuarea

concediului legal de odihnă în perioada în care a fost planificat și internarea

acestuia în spital, ca urmare a unei afecțiuni medicale.

Dacă sancțiunea disciplinară s-ar fi aplicat strict

în termenul de 60 de zile, fără a se respecta normele referitoare la suspendarea

procedurii de cercetare disciplinară în cazuri excepționale (cum au fost și cele

din cauza de față) s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, iar intimatul

ar fi fost în imposibilitate de a fi audiat, de a-și exprima punctul de vedere cu

privire la faptele reținute în sarcina sa, și de a-și formula apărările.

Într-o atare situație, decizia de sancționare

disciplinară ar fi fost lovită de nulitate.

În consecință, Înalta Curte, constatând că prima

instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în raport de prevederile

art. 312 alin. (5) și art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20

alin. (3) teza finală din Legea contenciosului administrativ, va admite recursurile,

va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Ministerul Internelor

și Reformei Administrative și de I.G.P.R. împotriva sentinței civile nr. -231 din

2 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios, administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie

2008.