ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1653/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamanta SC T.C. SRL Deva a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a

Municipiului Deva și D.G.F.P. Hunedoara suspendarea executării deciziei

de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de A.F.P. Deva pentru

obligații fiscale suplimentare reprezentând: 426.392 lei impozit pe profit

suplimentar pentru anii 2007-2008; 262.002 lei majorări de întârziere

aferente impozitului pe profit, până la pronunțarea instanței de

fond, cu obligarea pârâților la pata cheltuielilor de judecată.

D.G.F.P. în nume propriu

și pentru A.F.P. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

cererii de suspendare, susținând că, în cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile cerute expres de lege.

Prin sentința

civilă nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de

reclamantă și în consecință a d

ispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27

februarie 2009

emisă de pârâta A.F.P. DEVA, până la

pronunțarea instanței de fond și a obligat pârâtele să

plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că

legea oferă posibilitatea suspendării actului administrativ ca o

situație de excepție, dar numai în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ. Paguba iminentă

reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă

gravă

a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public, iar cazurile

bine justificate sunt împrejurările legate de

starea de fapt și de drept, care determină o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ [art.

2 lit. s) și t) din Legea nr. 554/2004].

În cauză, reclamanta a înțeles să conteste creanța

stabilită în sarcina sa, în sensul că nu datorează impozitul

și taxa calculată de organul fiscal, cât și majorările de

întârziere, considerând că sunt aplicabile anumite dispoziții ale

legii.

Instanța de fond a apreciat că este îndeplinită

condiția cazului bine justificat, una dintre condițiile cerute de

lege în privința măsurii suspendării.

De asemenea, s-a reținut că din actele depuse în

probațiune a rezultat că reclamanta prezintă bonitate, fiind o

firmă care desfășoară activitate și obține

profit, astfel că nu există pericolul creării stării de

insolvabilitate, reținând și faptul că reclamanta a consemnat

cauțiunea dispusă de instanța prin recipisa nr. 346669/1, potrivit

art. 215 C. proc. fisc.

Având în vedere soluția adoptată, în temeiul art. 274 C. proc.

civ., instanța de fond a obligat pârâtele să plătească

reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul

cererii.

Împotriva

acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Hunedoara a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că sentința pronunțată de

Curtea de Apel Alba Iulia este netemeinică și nelegală fiind

dată cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 14 din Legea nr.

554/ 2004 și a art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Recurenta

mai arată că în mod greșit s-a reținut de către

instanța de fond că prin cererea formulată reclamanta a

contestat modul de aplicare a legii fiscale în timp, respectiv art. 107

1

din Legea nr. 343/2006 și O.U.G. nr. 110 /2006.

SC T.C.

SRL Deva deși a contestat decizia de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009

emisă de către A.F.P. Deva prin care s-au stabilit în sarcina

contestatoarei obligații fiscale în sumă de 770.949 lei nu a adus

nici un argument în susținerea cauzei, precizând doar că va depune în

termen punctul de vedere justificat.

Față

de această situație contestația a fost respinsă ca

nemotivată în baza prevederilor art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d)

din O.G. nr. 92/2003.

Recurenta

mai susține că instanța de fond în mod greșit a admis

cererea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea

executării deciziei de impunere, motiv pentru care solicită admiterea

recursului și, pe cale de consecință, modificarea sentinței

atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării deciziei

de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului

precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul,

persoana vătămată poate cere instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ până la

pronunțarea instanței de fond”.

Pe

de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este

limitată la a cerceta, după verificarea condiției de

admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci,

în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea

condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ,

această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită

cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor

la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul

conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a

dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care

le-a produs.

Pentru

a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate

și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora,

instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin

raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului

administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o

cercetare sumară a aparenței dreptului.

Independent de conținutul motivelor

de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a

apreciat că din actele depuse în probațiune a rezultat că executarea

silită asupra bunurilor debitoarei ar perturba desfășurarea

activității în condițiile în care trebuie să efectueze

plățile curente și se află în derularea contractelor ce

privesc realizarea obiectului de activitate al reclamantei și care sunt

producătoare de venit și ar determina eventuale blocaje în

îndeplinirea obligațiilor asumate prin contracte, ceea ce ar putea antrena

eventuale răpuneri contractuale ale reclamantei în îndeplinirea

obligațiilor asumate.

Înalta Curte constată că

instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că

există suficiente indicii aparente care să răstoarne

prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să

antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și

legalității actului administrativ contestat.

În ceea ce privește susținerea

potrivit căreia instanța nu i-a pus în vedere reclamantei să

achite cauțiunea, Înalta Curte constată că această

critică este neîntemeiată și nu poate fi primită deoarece

la fila nr. 43 a dosarului de fond se află recipisa de consemnare a

cauțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) și alin.

(3) C. proc. civ., instanța va obliga recurentul la plata cheltuielilor de

judecată către intimata-reclamantă în sumă de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara,

împotriva sentinței civile nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la cheltuieli de

judecată către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Deva în sumă

de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 martie 2010.