ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1653/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1653/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea formulată,
reclamanta SC T.C. SRL Deva a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a
Municipiului Deva și D.G.F.P. Hunedoara suspendarea executării deciziei
de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de A.F.P. Deva pentru
obligații fiscale suplimentare reprezentând: 426.392 lei impozit pe profit
suplimentar pentru anii 2007-2008; 262.002 lei majorări de întârziere
aferente impozitului pe profit, până la pronunțarea instanței de
fond, cu obligarea pârâților la pata cheltuielilor de judecată.
D.G.F.P. în nume propriu
și pentru A.F.P. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
cererii de suspendare, susținând că, în cauză, nu sunt
îndeplinite condițiile cerute expres de lege.
Prin sentința
civilă nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția
contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de
reclamantă și în consecință a d
ispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27
februarie 2009
emisă de pârâta A.F.P. DEVA, până la
pronunțarea instanței de fond și a obligat pârâtele să
plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru
a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că
legea oferă posibilitatea suspendării actului administrativ ca o
situație de excepție, dar numai în cazuri bine justificate și
pentru prevenirea unei pagube
iminente.
Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ. Paguba iminentă
reprezintă
prejudiciul material viitor și previzibil sau,
după caz, perturbarea previzibilă
gravă
a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu
public, iar cazurile
bine justificate sunt împrejurările legate de
starea de fapt și de drept, care determină o îndoială
serioasă în privința legalității actului administrativ [art.
2 lit. s) și t) din Legea nr. 554/2004].
În cauză, reclamanta a înțeles să conteste creanța
stabilită în sarcina sa, în sensul că nu datorează impozitul
și taxa calculată de organul fiscal, cât și majorările de
întârziere, considerând că sunt aplicabile anumite dispoziții ale
legii.
Instanța de fond a apreciat că este îndeplinită
condiția cazului bine justificat, una dintre condițiile cerute de
lege în privința măsurii suspendării.
De asemenea, s-a reținut că din actele depuse în
probațiune a rezultat că reclamanta prezintă bonitate, fiind o
firmă care desfășoară activitate și obține
profit, astfel că nu există pericolul creării stării de
insolvabilitate, reținând și faptul că reclamanta a consemnat
cauțiunea dispusă de instanța prin recipisa nr. 346669/1, potrivit
art. 215 C. proc. fisc.
Având în vedere soluția adoptată, în temeiul art. 274 C. proc.
civ., instanța de fond a obligat pârâtele să plătească
reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul
cererii.
Împotriva
acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Hunedoara a declarat recurs, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie.
În
motivarea recursului se arată că sentința pronunțată de
Curtea de Apel Alba Iulia este netemeinică și nelegală fiind
dată cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 14 din Legea nr.
554/ 2004 și a art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală.
Recurenta
mai arată că în mod greșit s-a reținut de către
instanța de fond că prin cererea formulată reclamanta a
contestat modul de aplicare a legii fiscale în timp, respectiv art. 107
1
din Legea nr. 343/2006 și O.U.G. nr. 110 /2006.
SC T.C.
SRL Deva deși a contestat decizia de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009
emisă de către A.F.P. Deva prin care s-au stabilit în sarcina
contestatoarei obligații fiscale în sumă de 770.949 lei nu a adus
nici un argument în susținerea cauzei, precizând doar că va depune în
termen punctul de vedere justificat.
Față
de această situație contestația a fost respinsă ca
nemotivată în baza prevederilor art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d)
din O.G. nr. 92/2003.
Recurenta
mai susține că instanța de fond în mod greșit a admis
cererea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea
executării deciziei de impunere, motiv pentru care solicită admiterea
recursului și, pe cale de consecință, modificarea sentinței
atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării deciziei
de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009.
Examinând cauza și
sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului
precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate
și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în
condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul,
persoana vătămată poate cere instanței competente să
dispună suspendarea executării actului administrativ până la
pronunțarea instanței de fond”.
Pe
de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este
limitată la a cerceta, după verificarea condiției de
admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele
prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv
cazul bine justificat și paguba iminentă.
Deci,
în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea
condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ,
această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită
cu soluționarea acțiunii în anulare.
Condiția
existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor
la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul
conținutului său, presupune ca asupra legalității actului
administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta
să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a
dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care
le-a produs.
Pentru
a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate
și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora,
instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin
raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să
ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de
legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului
administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o
cercetare sumară a aparenței dreptului.
Independent de conținutul motivelor
de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a
apreciat că din actele depuse în probațiune a rezultat că executarea
silită asupra bunurilor debitoarei ar perturba desfășurarea
activității în condițiile în care trebuie să efectueze
plățile curente și se află în derularea contractelor ce
privesc realizarea obiectului de activitate al reclamantei și care sunt
producătoare de venit și ar determina eventuale blocaje în
îndeplinirea obligațiilor asumate prin contracte, ceea ce ar putea antrena
eventuale răpuneri contractuale ale reclamantei în îndeplinirea
obligațiilor asumate.
Înalta Curte constată că
instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că
există suficiente indicii aparente care să răstoarne
prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să
antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și
legalității actului administrativ contestat.
În ceea ce privește susținerea
potrivit căreia instanța nu i-a pus în vedere reclamantei să
achite cauțiunea, Înalta Curte constată că această
critică este neîntemeiată și nu poate fi primită deoarece
la fila nr. 43 a dosarului de fond se află recipisa de consemnare a
cauțiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte
constată că susținerile și criticile recurentei sunt
neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre
temeinică și legală pe care o va menține.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.
312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
În baza art. 274 alin. (1) și alin.
(3) C. proc. civ., instanța va obliga recurentul la plata cheltuielilor de
judecată către intimata-reclamantă în sumă de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara,
împotriva sentinței civile nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la cheltuieli de
judecată către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Deva în sumă
de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 23 martie 2010.