ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1653/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC T.C. SRL Deva a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a Municipiului Deva și D.G.F.P. Hunedoara suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de A.F.P. Deva pentru obligații fiscale suplimentare reprezentând: 426.392 lei impozit pe profit suplimentar pentru anii 2007-2008; 262.002 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, până la pronunțarea instanței de fond, cu obligarea pârâților la pata cheltuielilor de judecată. D.G.F.P. în nume propriu și pentru A.F.P. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare, susținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute expres de lege.

Prin sentința civilă nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă și în consecință a d ispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de pârâta A.F.P. DEVA, până la pronunțarea instanței de fond și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că legea oferă posibilitatea suspendării actului administrativ ca o situație de excepție, dar numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente. Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ.

Paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, iar cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care determină o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ [art. 2 lit. s) și t) din Legea nr. 554/2004]. În cauză, reclamanta a înțeles să conteste creanța stabilită în sarcina sa, în sensul că nu datorează impozitul și taxa calculată de organul fiscal, cât și majorările de întârziere, considerând că sunt aplicabile anumite dispoziții ale legii. Instanța de fond a apreciat că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, una dintre condițiile cerute de lege în privința măsurii suspendării.

De asemenea, s-a reținut că din actele depuse în probațiune a rezultat că reclamanta prezintă bonitate, fiind o firmă care desfășoară activitate și obține profit, astfel că nu există pericolul creării stării de insolvabilitate, reținând și faptul că reclamanta a consemnat cauțiunea dispusă de instanța prin recipisa nr. 346669/1, potrivit art. 215 C. proc. fisc. Având în vedere soluția adoptată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul cererii. Împotriva acestei hotărâri, pârâta D.G.F.P. Hunedoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 și a art. 215 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Recurenta mai arată că în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond că prin cererea formulată reclamanta a contestat modul de aplicare a legii fiscale în timp, respectiv art. 107 1 din Legea nr. 343/2006 și O.U.G. nr. 110 /2006. SC T.C. SRL Deva deși a contestat decizia de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009 emisă de către A.F.P. Deva prin care s-au stabilit în sarcina contestatoarei obligații fiscale în sumă de 770.949 lei nu a adus nici un argument în susținerea cauzei, precizând doar că va depune în termen punctul de vedere justificat. Față de această situație contestația a fost respinsă ca nemotivată în baza prevederilor art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G.

nr. 92/2003. Recurenta mai susține că instanța de fond în mod greșit a admis cererea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, dispunând suspendarea executării deciziei de impunere, motiv pentru care solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 170 din 27 februarie 2009. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că din actele depuse în probațiune a rezultat că executarea silită asupra bunurilor debitoarei ar perturba desfășurarea activității în condițiile în care trebuie să efectueze plățile curente și se află în derularea contractelor ce privesc realizarea obiectului de activitate al reclamantei și care sunt producătoare de venit și ar determina eventuale blocaje în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contracte, ceea ce ar putea antrena eventuale răpuneri contractuale ale reclamantei în îndeplinirea obligațiilor asumate. Înalta Curte constată că instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța nu i-a pus în vedere reclamantei să achite cauțiunea, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată și nu poate fi primită deoarece la fila nr. 43 a dosarului de fond se află recipisa de consemnare a cauțiunii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. În baza art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., instanța va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în sumă de 1.500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 126/F/CA/2009 din 27 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC T.C. SRL Deva în sumă de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.