ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4973/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.M.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 23691

din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 și plata

drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

următoarele:

În septembrie 1941 părinții săi au fost

obligați să se mute din comuna Leș, județul Bistrița-Năsăud, în localitatea

Zalaegerszeg, aflată pe teritoriul Ungariei, ca urmare a transferului în

interesul serviciului în cadrul D.S. a regiunii Szombathely a tatălui său, până

în anul 1945, când au revenit pe teritoriul României, în urma aprobării emise

de către Primarul municipiului Zalaegerszeg.

Reclamanta a precizat că s-a născut, la data

de 17 august 1942, în Ungaria, unde părinții săi au avut domiciliu forțat,

fiind obligați să trăiască sub ocupație maghiară până în aprilie 1945.

În probațiune a depus: copia hotărârii

atacate, acte de stare civilă, adresa către C.N.A.S. Cluj, adresa din partea

Ministerului Maghiar al Agriculturii datată 30 iunie 1941.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea contestației, motivat de faptul că H.G. nr. 127/2002 se referă la

posibilitatea refugierii în cazuri specifice, în funcție de teritoriul de

refugiu, și nu la situația născuților în refugiu.

Prin sentința civilă nr. 164 din 14 aprilie 2009,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M.A., în contradictoriu cu C.J.P. Cluj,

a anulat hotărârea nr. 23691 din 15 decembrie 2008 emisă de pârâtă și a

obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în

perioada 17 august 1942 - 06 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de

01 ianuarie 2009.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut, în esență, următoarele:

În raport cu dispozițiile art. l din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din probele administrate

în cauză, precum și din declarația martorei T.F., audiată de instanță, a

rezultat că familia reclamantei, respectiv tatăl acesteia, în calitate de

inginer silvic, a fost transferat, în interesul serviciului într-o localitate

de pe actualul teritoriu al Ungariei, fără însă, ca în prealabil să se fi

obținut acordul acestuia cu privire la acest transfer, fiind obligați să

trăiască sub ocupație maghiară, fără a avea posibilitatea reîntoarcerii în

tară.

În opinia instanței de fond, transferul în

interesul serviciului realizat în aceste condiții, echivalează cu o strămutare

a persoanei vizate și a persoanelor aflate în întreținerea acesteia, în

accepțiunea art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

Instanța a apreciat ca fiind relevant în

acest context și faptul că tatăl reclamantei împreună cu familia nu s-au putut

întoarce la domiciliul din România decât în urma eliberării unei autorizații în

acest sens din partea autorităților administrative ale orașului Zalaegerszeg.

Acest fapt demonstrează că, pe tot parcursul

pretinsului transfer, libertatea de mișcare le-a fost îngrădită și întoarcerea

în localitatea natală a fost imposibilă.

Declarația martorei T.F. a fost apreciată ca

fiind pertinentă și concludentă, întrucât a relatat detalii ale refugiului

familiei reclamantei, prin prezentarea unor fapte pe care martora le-a cunoscut

în mod direct.

Fiind verișoara primară a reclamantei și

născută în anul 1934, a relatat faptul că reclamanta a avut domiciliu forțat în

Ungaria și nu a avut voie să se întoarcă în țara natală, iar la plecare,

familia reclamantei a luat toate bunurile, însă la întoarcere, nu au adus

nimic.

Împotriva sentinței civile pronunțate de

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.J.P.

Cluj susține că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantei drepturile

reparatorii solicitate, întrucât reclamanta s-a născut în localitatea de

refugiu, teritoriu liber, din părinți care s-au refugiat anterior nașterii în

această localitate.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a

precizat că întrunește condițiile legale de încadrare în categoria de refugiat,

familia reclamantei având domiciliu forțat în Ungaria, iar nașterea acesteia

s-a produs în perioada refugiului părinților săi.

Analizând cauza prin prisma motivelor de

recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în

materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile

ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (l) și (2) din Normele

de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. l din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte

oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale

dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art.

6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face

de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege”.

Potrivit dispozițiilor sus-menționate, dovada

încadrării în ipoteza reglementată de art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale

menționate la art. 4 alin. (l) din Norme, fie prin declarații de martori în

situația în care lipsesc actele oficiale.

În cauză, instanța de fond a realizat o

corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale

incidente.

Este de reținut faptul că, în mod constant,

în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului

dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de

persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia

Curții Constituționale nr. 558/2005).

În speță, reclamanta a depus diligente

necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art.

4 alin. (l) din Normele metodologice, așa cum rezultă din actele depuse în

probațiune la dosarul de fond (autorizația de reîntoarcere la domiciliul din

România, eliberată de Primarul municipiului Zalaegerszeg și ordinul de numire

în cadrul D.S. - regiunea maghiară Szombathely, emis de Ministerul Regiunii

Maghiare al Agriculturii).

Din analiza acestor documente, coroborate cu

declarația sub prestare de jurământ, a martorei T.F., verișoara primară a

reclamantei, rezultă cu evidență faptul că, transferul tatălui în interesul

serviciului în Ungaria nu a reprezentat decât o formă mascată de domiciliu

forțat, în condițiile în care, familiei i s-a interzis întoarcerea în țară,

acest lucru realizându-se abia în anul 1945 și numai cu autorizația

autorităților administrative de la aceea vreme.

Înalta Curte apreciază că modalitatea în care

s-a realizat transferul în interesul serviciului, în cazul tatălui reclamantei,

fără acordul acestuia și fără posibilitatea de a se reîntoarce la domiciliul

din țară, echivalează cu o strămutare în accepțiunea art. l lit. c) din O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, așa cum

în mod corect a reținut și prima instanță.

Ținând cont de contextul general în care

cetățenii români au suferit prejudicii prin refugiere sau strămutare, prima

instanță a apreciat în mod corect că nu se justifică aplicarea unui tratament

discriminatoriu minorilor, refugiați sau strămutați împreună cu familiile lor,

având în vedere că aceștia au avut de suferit toate consecințele nefavorabile

ce decurg din această situație.

A admite teza recurentei-pârâte ar însemna

acceptarea unui tratament discriminatoriu între reclamantă, pe de o parte, și

părinții săi, pe de altă parte, cu care aceasta s-a aflat în aceeași situație,

în speță cea de strămutat, suportând consecințe nefavorabile similare datorate

persecuțiilor din motive etnice.

În consecință, Înalta Curte constată că

instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat,

stabilind cu just temei faptul că reclamanta, născută la 17 august 1942, în

perioada refugiului părinților săi, se încadrează în ipoteza art. l lit. c)

reglementată prin prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, având calitatea de refugiat.

Astfel fiind, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și în raport cu jurisprudența

Instanței Supreme, precum și a normelor și principiilor de procedură civilă

referitoare la administrarea și analiza mijloacelor de probă.

Fată de cele arătate, Înalta Curte constată

că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin.

(l) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de C.J.P.

Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj

împotriva sentinței civile nr. 164 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

noiembrie 2009.