ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 374/2010

Asupra contestației în anulare

de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

13676 din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta – pârâtă S.I., în contradictoriu cu pârâtele SC S.C. SRL

și SC Q.C.I. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 742 din 27 aprilie 2005 de

B.N.P. I.L.M., încheiat între pârâte. A respins capătul de cerere privind

radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei SC Q.C.I.

SRL asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului în litigiu. A fost

respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanta -

reconvențională SC Q.C.I. SRL.

Prin decizia civilă nr. 232 din

30 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

a fost admis apelul formulat de pârâta – reclamantă –

reconvențională, SC Q.C.I. SRL, împotriva sentinței primei

instanțe, a fost schimbată, în parte sentința, în sensul că

a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare

autentificat sub nr. 742 din 27 aprilie 2005 de B.N.P. I.L.M., cu

consecința admiterii cererii de intervenție în interesul apelantei,

formulată de intervenienta D.C.C.P.C.N. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI,

menținând, în rest, dispozițiile sentinței apelate cu obligarea

intimatei – reclamante la plata sumei de 6,15 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3335 din 12

noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I.

împotriva deciziei nr. 232 din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Această decizie a fost

atacată cu contestație în anulare de către reclamanta S.I.

Contestatoarea susține că

instanța de recurs a omis să cerceteze un motiv de recurs și

anume cel privind interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind astfel incidente în

cauză dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii, în sensul

că nu se poate invoca, de către reclamantă, nulitatea actului

juridic, întrucât, și-ar invoca propria culpă, este străină

de natura pricinii, deoarece sancțiunea nulității absolute

prevăzute de art. 4 din Legea nr. 422/2001 intervine în cazul

nerespectării obligației de a depune înștiințarea de

vânzare a unui imobil, monument istoric.

Hotărârea atacată nu

conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței că în cauză este incident principiul salvgardării

actului cu titlu oneros, încheiat cu bună - credință, cu atât

mai mult cu cât prezumția de bună - credință a SC Q.C.I.

SRL a fost răsturnată prin probele administrate.

Dovada relei - credințe a SC Q.C.I.

SRL rezultă chiar din contractul de vânzare - cumpărare nr. 742 din 27

aprilie 2005, în sensul că această societate a cumpărat și

amenajările interioare ale spațiului, rezultând astfel că a

verificat actele de proprietate ale societății vânzătoare,

inclusiv certificatul de urbanism nr. 49 din 18 iulie 2003, emis de P.M. București,

din care rezultă că imobilul din București, este inclus în lista

monumentelor istorice.

Contestatoarea mai susține

că decizia Curții de Apel București este dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 422/2001, această

instanță pronunțându-se pe baza unor principii generale, fiind

nesocotite prevederile art. 4 C. civ.

Se mai susține că

instanța de recurs nu s-a pronunțat, în totalitate, nici asupra

motivului de recurs prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ., deoarece a avut

în vedere doar niște principii generale, nu și dispozițiile art.

4 din Legea nr. 422/2001.

Mai mult, adresele nr. 385 din 22

ianuarie 2007 a Ministerului Culturii și respectiv nr. 319 din 7 februarie

2007 a P.M. București, sunt ulterioare datei de 25 aprilie 2005, când a

fost încheiat contractul de vânzare – cumpărare, ce face obiectul cauzei

de față.

Analizând decizia atacată cu

contestație în anulare, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte

constată că această contestație în anulare este

nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Contestatoarea, atunci când a

formulat recursul, nu și-a structurat motivele de recurs cu claritate, ci

a invocat mai multe motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., indicând pentru toate aceste încadrări în textul

de lege, aceeași stare de fapt.

Instanța de recurs a

arătat cu claritate faptul că principiul bunei – credințe, care

se prezumă, nu a fost răsturnat de reclamantă și că

aceasta nu-și poate invoca propria turpitudine ca temei al acțiunii

sale.

Nu se poate, în niciun fel, ajunge

la concluzia că instanța de recurs a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, contestatoarea dorind de fapt, ca pe calea

contestației în anulare să obțină o nouă

judecată, pe fond a cererii sale, ori în această cale, reformarea

hotărârilor nu este posibilă.

Contestația în anulare este o

cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare, ea

putând fi admisă numai pentru motivele clar și limitativ

prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ., simpla invocare a unuia

dintre aceste texte de lege nefiind suficientă pentru admiterea acestei

căi extraordinare de atac și anularea deciziei pronunțate în

recurs.

De altfel, motivarea unei decizii în

recurs nu trebuie să vizeze fiecare critică în parte, instanța

trebuie să justifice doar de ce a pronunțat soluția

respectivă, ce anume a format convingerea completului de judecată,

mai ales că în cauza de față au fost indicate în mod formal 3

motive de recurs, toate vizând aceeași stare de fapt.

Prin urmare, criticile formulate de

contestatoare nu se încadrează în prevederile art. 318 C. proc. civ., ci

vizează o nouă judecată, pe fond, a cauzei, astfel încât, Înalta

Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare

formulată de contestatoarea S.I. împotriva deciziei nr. 3335 din 12

noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 20619/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

3 februarie 2010.