ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub nr. 3943/301/2007 reclamanta SC C.N.L.R. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC R.I. SRL și P.L., solicitând instanței să constate în condițiile art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 decembrie 2006 încheiat de cele două pârâte, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului – apartament situat în București, iar în subsidiar să dispună obligarea pârâtei SC R.I. SRL, la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului arătat în petitul principal al acțiunii, cu titlu de daune interese pentru neplata contractului din 9 din 4 mai 2009 încheiat cu reclamanta.

Prin sentința civilă nr. 3288 din 12 aprilie 2007 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost dispusă declinarea de competență a soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Recursul declarat de SC C.N.L.R. SA împotriva sentinței civile nr. 3288/2007 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 3943 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Prin sentința civilă nr. 12924 din 26 noiembrie 2008, pronunțată în dosar nr. 5049/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei SC C.N.L.R. SA în contradictoriu cu pârâtele SC R.I. SRL și P.L. În motivarea sentinței, instanța a reținut că prin contractul din 4 mai 2000, pârâta SC R.I.

SRL s-a obligat față de reclamantă să transmită câștigătorilor la loterie mai multe apartamente între care și apartamentul în litigiu. În mod corelativ, reclamanta s-a obligat să plătească pârâtei prețul pentru întregul lot de apartamente aflate pe tronsonul II al blocului. Clauzele privind prețul și modalitatea de plată au fost modificate succesiv, ultimul act adițional din 26 iunie 2003 stabilind în sarcina reclamantei plata sumei de 383.846.529 lei reprezentând diferență de valoare.

La data de 12 octombrie 2005, reclamanta și prima pârâtă au încheiat o minută prin care reclamanta s-a obligat să achite sumele necesare pentru intabularea mai multor apartamente, iar după îndeplinirea formalităților urma să se semneze un act adițional prin care să se transfere proprietatea apartamentelor către reclamantă, act care nu s-a încheiat însă, în aceste condiții, reclamanta nu a fost și nu este proprietara apartamentului în litigiu fiind doar creditoarea obligației de a i se vinde apartamentul. Vânzarea de către prima pârâtă a apartamentului apare ca un act de conservare a propriilor drepturi, care nu au tins la vătămarea drepturilor reclamantei ci exclusiv la apărarea intereselor legitime ale pârâtei.

Apelul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA împotriva sentinței civile nr. 12924/2008 a Tribunalului București a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 132 din 20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, apelanta reclamantă a solicitat instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de SC R.I. SRL în calitate de vânzător și parata P.L. în calitate de cumpărător pentru nerespectarea dispozițiilor art. 948 pct. 4 raportat la dispozițiile art. 966 C. civ. dar în apel, apelanta a invocat cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. alte motive de nulitate respectiv “ prețul derizoriu și reaua credință a pârâtei P.L.”. Fiind o cale devolutivă de atac, instanța de apel a analizat motivele de nulitate absolută invocate în fața instanței de fond și reiterate în motivele de apel, respectiv calitatea de proprietar a intimatei SC R.I. SRL și buna credință a cumpărătoarei P.L.. Astfel, s-a reținut că intimata pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al apartamentului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate a fost solicitată, fapt ce rezultă atât din contractul din 2006 cât și din actele înscrise în C.F.

Calitatea de proprietar a pârâtei este recunoscută indirect și de apelantă, fapt ce rezultă din cuprinsul minutei încheiate la data de 12 octombrie 2005. Apelanta și-a fundamentat acțiunea pe faptul că intimata pârâtă a vândut un bun al altuia, invocând nerespectarea contractului din 2000, dar neexecutarea obligației din acel contract nu face obiectul prezentei cauze, neputând constituii premisa invocării nulității unui alt contract în care nu este parte. Apelanta reclamantă nu a făcut dovezi din care să rezulte reaua credință a pârâtei P.L. la încheierea contractului de vânzare cumpărare iar existența pe fațada blocului a unui panou publicitar potrivit căruia în acel loc locuiesc câștigătorii SC C.N.L.R.

SA, nu face dovada relei credințe a cumpărătoarei. Împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a declarat recurs reclamanta SC C.N.L.R. SA, recurs ce a fost motivul în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta face o prezentare a situației de fapt, după care arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii instanța făcând o analiză greșită a probelor existente la dosarul cauzei. Reaua credință a cumpărătoarei cât și prețul derizoriu achitat au fost invocate ca argumente ale conivenței dintre vânzător și cumpărător, neîncălcându-se astfel dispozițiile art. 292 C. proc.

civ. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății reținând că intimata pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 2006 neluând în considerare contractul din 4 mai 2000, pârâta SC R.I. SRL fiind doar un constructor ținut să transmită dreptul de proprietate asupra unui număr de 90 de apartamente. Societatea SC R.I. SRL s-a obligat în calitatea de promitent să transmită unor terți beneficiari, respectiv participanților la jocurile organizate de SC C.N.L.R. SA anumite apartamente conform contractului încheiat cu reprezentantul comercial al câștigătorilor care are calitatea de stipulant. Fiind o stipulațiune pentru altul, niciun moment drepturile care fac obiectul contractului în folosul unei terțe persoane nu există în patrimoniul promitentului, ceea ce însemnă că intimata pârâtă a devenit un detentor precar după încheierea contractului.

Singura prejudiciată este reclamanta care a suportat toate cheltuielile aferente imobilelor pe care intimata refuză să le transfere. Cu ocazia transferului dreptului de proprietate, cumpărătorul P.L. a plătit un preț derizoriu, respectiv 40.000 euro în condițiile în care vânzătoarea avea calitatea de detentor precar ținut de obligația de a constituii dreptul de proprietate direct în patrimoniul participanților la jocurile organizate de SC C.N.L.R. SA. În consecință, contractul de vânzare cumpărare din 2006 este încheiat de vânzător cu rea credință, întrucât a încălcat drepturile terților beneficiari. Intimata cunoștea că înstrăinează un bun al altuia asupra căruia nu avea niciun drept de proprietate iar P.L.

cunoștea faptul că achiziționează un apartament într-un bloc al SC C.N.L.R. SA. De asemenea, SC R.I. SRL se află în situația injustă și nelegală a îmbogățirii fără justă cauză, deoarece a încasat, pe de o parte contravaloarea apartamentului de la stipulant cât și de la cumpărătoarea P.L. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, ignorându-se contractul din 4 mai 2000 și încălcându-se dispozițiile art. 969 C. civ. Intimata pârâtă SC R.I. SRL recunoaște calitatea sa de detentor precar și că nu avea niciun drept să înstrăineze bunul. Cu minime diligențe cumpărătoarea P.L. putea afla de existența Protocolului din 31 mai 2002. ca urmare, cumpărătoarea nu poate apela la instituția bunei credințe atâta timp cât avea posibilitatea de a afla de înscrisurile depuse la C.F.

Intimata SC R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât la data încheierii contractului a cărei nulitate se solicită avea calitatea de proprietar, iar ambele părți contractante au fost de bună credință. Intimata a depus odată cu întâmpinarea certificate fiscale și extrase de carte funciară. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care acesta se sprijină dar și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii dar decizia atacată cuprinde motivele de fapt și drept pe care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. context în care nu pot fi primite criticile referitoare la nemotivarea deciziei atacate. Este adevărat că noțiunea de proces echitabil presupune ca instanța să examineze în mod real problemele ce i-au fost supuse atenției și să răspundă argumentelor invocate dar instanța de apel a analizat fiecare motiv de apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care a apreciat că intimata pârâtă SC R.I. SRL era proprietara bunului vândut cât și motivele privind buna credință a intimatei pârâte P.L. în calitate de cumpărător. În mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 292 C. proc. civ. text de lege ce reglementează efectul devolutiv al apelului. Astfel, efectul devolutiv trebuie să țină seama de două reguli și anume : analiza apelului de către instanța de judecată numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate și instanța de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost sesizată.

Textul menționat se impune a fi coroborat cu prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu pot fi făcute cereri noi. Cauzele de nulitate indicate în cererea de chemare în judecată de către reclamant sau rezumat la vânzarea lucrului altuia fără a fi invocat „prețul derizoriu” și „reaua credință a intimatei cumpărătoare P.L.”, astfel că nu poate constitui motiv de nelegalitate aplicarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. În concluzie, au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (6), art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și 292 C. proc. civ., hotărârea recurată purtând sub acest aspect atributul legalității.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât instanța nu a interpretat greșit actul dedus judecății ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, contractul din 4 mai 2000 încheiat de intimata pârâtă SC R.I. SRL în calitate de proprietar și SC C.N.L.R. SA, în calitate de „reprezentant comercial al participanților” nu poate fi considerat ca fiind un contract în folosul unei terțe persoane „stipulațiunea pentru altul” întrucât din contractul menționat nu rezultă voința certă și neîndoielnică de a stipula în folosul unor terțe persoane. Prin contractul menționat SC R.I. SRL nu a transmis proprietatea ci s-a obligat să transmită proprietatea celor 90 de apartamente către câștigătorii desemnați de reclamanta SC C.N.L.R.

SA, aceasta având la rândul său obligații corelative. Executarea sau neexecutarea obligațiilor contractuale dintre părțile contractului menționa nu poate fi analizată în acest cadru procesual ce are ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat de SC R.I. SRL cu pârâta P.L. În mod corect s-a reținut că reclamanta nu a fost și nu este proprietara apartamentelor ci doar creditoarea unei obligații așa cum rezultă și din minuta încheiată la data de 12 octombrie 2005, prin care se arată că „după îndeplinirea obligațiilor din prezenta minută, părțile vor semna un Act Adițional la contractul din 4 mai 2000 prin trecerea în proprietatea SC C.N.L.R. SA a apartamentelor”.

În condițiile în care Actul Adițional la contract nu a fost încheiat nu se poate spune că a avut loc un transfer de proprietate de la intimata pârâtă SC R.I. SRL la recurenta reclamantă SC C.N.L.R. SA. Lipsa intenției de a stipula în folosul unei terțe persoane rezultă și din minuta încheiată la data de 12 octombrie 2005, astfel că nu se poate vorbi de stipulațiunea pentru altul și de efectele acestui contract ca urmare a raporturilor juridice care se formează în cazul contractului în folosul unei terțe persoane. Raportându-se la contractul a cărei nulitate a fost solicitată și în raport de probatoriul administrat, ambele instanțe au reținut corect calitatea de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii actului juridic interpretând și aplicând corect legea în raport de dispozițiile art. 969 – art. 970 C. com., de dispozițiile art. 948 pct. 4 privind clauza licită și dispozițiile art. 966 C. proc.

civ. invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată dar și de dispozițiile art. 967 alin. (2) C. proc. civ. conform căreia cauza este prezumată până la proba contrarie. Prin aceste dispoziții legale se instituie două prezumții: prezumția de valabilitate a cauzei și prezumția de existență a cauzei. Ambele prezumții sunt prezumții jures tantum și prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei acela trebuie să dovedească aceasta și în consecință, să răstoarne prezumția, ceea ce nu a avut loc în speța de față. Nici incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii nu poate fi reținută în cauză. Este de necontestat că recurenta reclamantă a încheiat cu intimata pârâtă SC R.I.

SRL contractul din 2000 dar acest contract nu este un contract translativ de proprietate. Nu poate fi reținută susținerea recurentei reclamante în sensul că suntem în prezența stipulațiunii pentru altul pentru considerentele exprese la motivul doi de recurs iar minuta din data de 12 octombrie 2005 nu a fost interpretată în sensul unui act ce a dus la schimbarea juridică a contractului, ambele instanțe reținând calitatea de proprietar a pârâtei SC R.I. SRL prin interpretarea contractului din 2000 cât și a minutei din 12 octombrie 2005. Intimata pârâtă și-a asumat obligația să înstrăineze cele 90 apartamente dar prin această obligație nu s-a transmis dreptul de proprietate de la promitent către beneficiarul promisiunii acesta fiind doar creditorul obligației asumate.

Fără a analiza reaua credință invocată de recurenta pentru prima dată în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. se reține în raport de certificatele fiscale și extrasele de carte funciare că, intimata SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat nefiind înscrise în C.F. sarcini, reținându-se doar amplasarea cu titlu gratuit a unui benner publicitar pe fațada blocului. Ca urmare, motivele invocate de recurentă sunt nefondate motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta SC C.N.L.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.