ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1368/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3

București sub nr. 3943/301/2007 reclamanta SC C.N.L.R. SA a chemat în

judecată pe pârâtele SC R.I. SRL și P.L., solicitând instanței

să constate în condițiile art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C.

civ., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 18 decembrie 2006 încheiat de cele două pârâte, având ca

obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului – apartament

situat în București, iar în subsidiar să dispună obligarea

pârâtei SC R.I. SRL, la plata către reclamantă a sumei reprezentând

valoarea de circulație a imobilului arătat în petitul principal al

acțiunii, cu titlu de daune interese pentru neplata contractului din 9 din

4 mai 2009 încheiat cu reclamanta.

Prin sentința civilă nr. 3288 din

12 aprilie 2007 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost

dispusă declinarea de competență a soluționării

cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Recursul declarat de SC C.N.L.R. SA împotriva

sentinței civile nr. 3288/2007 a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

3943 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială.

Prin sentința civilă nr. 12924 din

26 noiembrie 2008, pronunțată în dosar nr. 5049/3/2008 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost

respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei SC C.N.L.R. SA în

contradictoriu cu pârâtele SC R.I. SRL și P.L.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că prin contractul din 4 mai 2000, pârâta SC R.I. SRL s-a

obligat față de reclamantă să transmită

câștigătorilor la loterie mai multe apartamente între care și

apartamentul în litigiu. În mod corelativ, reclamanta s-a obligat să

plătească pârâtei prețul pentru întregul lot de apartamente

aflate pe tronsonul II al blocului. Clauzele privind prețul și

modalitatea de plată au fost modificate succesiv, ultimul act

adițional din 26 iunie 2003 stabilind în sarcina reclamantei plata sumei

de 383.846.529 lei reprezentând diferență de valoare.

La data de 12 octombrie 2005, reclamanta

și prima pârâtă au încheiat o minută prin care reclamanta s-a

obligat să achite sumele necesare pentru intabularea mai multor

apartamente, iar după îndeplinirea formalităților urma să

se semneze un act adițional prin care să se transfere proprietatea

apartamentelor către reclamantă, act care nu s-a încheiat însă,

în aceste condiții, reclamanta nu a fost și nu este proprietara

apartamentului în litigiu fiind doar creditoarea obligației de a i se

vinde apartamentul. Vânzarea de către prima pârâtă a apartamentului

apare ca un act de conservare a propriilor drepturi, care nu au tins la vătămarea

drepturilor reclamantei ci exclusiv la apărarea intereselor legitime ale

pârâtei.

Apelul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA

împotriva sentinței civile nr. 12924/2008 a Tribunalului București a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 132 din 20 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

În motivarea deciziei, instanța de apel

a reținut că prin cererea de chemare în judecată, apelanta reclamantă

a solicitat instanței să se constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare cumpărare încheiat de SC R.I. SRL în calitate de vânzător

și parata P.L. în calitate de cumpărător pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 948 pct. 4 raportat la dispozițiile art. 966 C.

civ. dar în apel, apelanta a invocat cu încălcarea dispozițiilor art.

292 alin. (1) C. proc. civ. alte motive de nulitate respectiv

“

prețul

derizoriu și reaua credință a pârâtei P.L.”.

Fiind o cale devolutivă de atac,

instanța de apel a analizat motivele de nulitate absolută invocate în

fața instanței de fond și reiterate în motivele de apel,

respectiv calitatea de proprietar a intimatei SC R.I. SRL și buna

credință a cumpărătoarei P.L.. Astfel, s-a reținut

că intimata pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al

apartamentului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare a

cărui nulitate a fost solicitată, fapt ce rezultă atât din

contractul din 2006 cât și din actele înscrise în C.F.

Calitatea de proprietar a pârâtei este

recunoscută indirect și de apelantă, fapt ce rezultă din

cuprinsul minutei încheiate la data de 12 octombrie 2005.

Apelanta și-a fundamentat acțiunea

pe faptul că intimata pârâtă a vândut un bun al altuia, invocând nerespectarea

contractului din 2000, dar neexecutarea obligației din acel contract nu

face obiectul prezentei cauze, neputând constituii premisa invocării nulității

unui alt contract în care nu este parte.

Apelanta reclamantă nu a făcut

dovezi din care să rezulte reaua credință a pârâtei P.L. la

încheierea contractului de vânzare cumpărare iar existența pe

fațada blocului a unui panou publicitar potrivit căruia în acel loc

locuiesc câștigătorii SC C.N.L.R. SA, nu face dovada relei

credințe a cumpărătoarei.

Împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, a declarat recurs reclamanta SC C.N.L.R. SA, recurs ce a fost

motivul în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta

face o prezentare a situației de fapt, după care arată că

hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii instanța

făcând o analiză greșită a probelor existente la dosarul

cauzei.

Reaua credință a

cumpărătoarei cât și prețul derizoriu achitat au fost

invocate ca argumente ale conivenței dintre vânzător și

cumpărător, neîncălcându-se astfel dispozițiile art. 292 C.

proc. civ.

Instanța de apel a interpretat

greșit actul dedus judecății reținând că intimata

pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar la data încheierii

contractului de vânzare cumpărare din 2006 neluând în considerare contractul

din 4 mai 2000, pârâta SC R.I. SRL fiind doar un constructor ținut să

transmită dreptul de proprietate asupra unui număr de 90 de

apartamente. Societatea SC R.I. SRL s-a obligat în calitatea de promitent

să transmită unor terți beneficiari, respectiv

participanților la jocurile organizate de SC C.N.L.R. SA anumite

apartamente conform contractului încheiat cu reprezentantul comercial al

câștigătorilor care are calitatea de stipulant. Fiind o

stipulațiune pentru altul, niciun moment drepturile care fac obiectul contractului

în folosul unei terțe persoane nu există în patrimoniul

promitentului, ceea ce însemnă că intimata pârâtă a devenit un

detentor precar după încheierea contractului.

Singura prejudiciată este reclamanta

care a suportat toate cheltuielile aferente imobilelor pe care intimata

refuză să le transfere.

Cu ocazia transferului dreptului de

proprietate, cumpărătorul P.L. a plătit un preț derizoriu,

respectiv 40.000 euro în condițiile în care vânzătoarea avea

calitatea de detentor precar ținut de obligația de a constituii

dreptul de proprietate direct în patrimoniul participanților la jocurile organizate

de SC C.N.L.R. SA.

În consecință, contractul de

vânzare cumpărare din 2006 este încheiat de vânzător cu rea

credință, întrucât a încălcat drepturile terților

beneficiari.

Intimata cunoștea că

înstrăinează un bun al altuia asupra căruia nu avea niciun drept

de proprietate iar P.L. cunoștea faptul că achiziționează un

apartament într-un bloc al SC C.N.L.R. SA.

De asemenea, SC R.I. SRL se află în

situația injustă și nelegală a îmbogățirii

fără justă cauză, deoarece a încasat, pe de o parte

contravaloarea apartamentului de la stipulant cât și de la

cumpărătoarea P.L.

Hotărârea recurată este

lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii, ignorându-se contractul din 4 mai 2000 și

încălcându-se dispozițiile art. 969 C. civ. Intimata pârâtă SC

R.I. SRL recunoaște calitatea sa de detentor precar și că nu

avea niciun drept să înstrăineze bunul. Cu minime diligențe

cumpărătoarea P.L. putea afla de existența Protocolului din 31

mai 2002. ca urmare, cumpărătoarea nu poate apela la instituția

bunei credințe atâta timp cât avea posibilitatea de a afla de înscrisurile

depuse la C.F.

Intimata SC R.I. SRL a formulat întâmpinare

prin care solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât la data

încheierii contractului a cărei nulitate se solicită avea calitatea

de proprietar, iar ambele părți contractante au fost de bună

credință. Intimata a depus odată cu întâmpinarea certificate

fiscale și extrase de carte funciară.

Examinând decizia recurată în raport de

criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

vizează nemotivarea hotărârii judecătorești atunci când nu

se arată motivele pe care acesta se sprijină dar și atunci când

hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii dar decizia atacată cuprinde motivele de fapt și drept pe

care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. context în care nu pot fi primite criticile referitoare la

nemotivarea deciziei atacate.

Este adevărat că noțiunea de

proces echitabil presupune ca instanța să examineze în mod real

problemele ce i-au fost supuse atenției și să răspundă

argumentelor invocate dar instanța de apel a analizat fiecare motiv de

apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care a apreciat că

intimata pârâtă SC R.I. SRL era proprietara bunului vândut cât și

motivele privind buna credință a intimatei pârâte P.L. în calitate de

cumpărător.

În mod corect instanța de apel a aplicat

dispozițiile art. 292 C. proc. civ. text de lege ce reglementează

efectul devolutiv al apelului.

Astfel, efectul devolutiv trebuie să

țină seama de două reguli și anume : analiza apelului de

către instanța de judecată numai în limitele cererii de apel,

adică în limitele criticilor formulate și instanța de apel nu

poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost

sesizată.

Textul menționat se impune a fi

coroborat cu prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit

cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu pot fi făcute

cereri noi.

Cauzele de nulitate indicate în cererea de

chemare în judecată de către reclamant sau rezumat la vânzarea

lucrului altuia fără a fi invocat „prețul derizoriu” și „reaua

credință a intimatei cumpărătoare P.L.”, astfel că nu

poate constitui motiv de nelegalitate aplicarea dispozițiilor art. 292 C.

proc. civ.

În concluzie, au fost respectate

dispozițiile art. 129 alin. (6), art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și

292 C. proc. civ., hotărârea recurată purtând sub acest aspect

atributul legalității.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât instanța nu a interpretat

greșit actul dedus judecății ori înțelesul vădit neîndoielnic

al acestuia. Astfel, contractul din 4 mai 2000 încheiat de intimata pârâtă

SC R.I. SRL în calitate de proprietar și SC C.N.L.R. SA, în calitate de „reprezentant

comercial al participanților” nu poate fi considerat ca fiind un contract

în folosul unei terțe persoane „stipulațiunea pentru altul” întrucât din

contractul menționat nu rezultă voința certă și

neîndoielnică de a stipula în folosul unor terțe persoane.

Prin contractul menționat SC R.I. SRL nu

a transmis proprietatea ci s-a obligat să transmită proprietatea

celor 90 de apartamente către câștigătorii desemnați de

reclamanta SC C.N.L.R. SA, aceasta având la rândul său obligații

corelative.

Executarea sau neexecutarea obligațiilor

contractuale dintre părțile contractului menționa nu poate fi

analizată în acest cadru procesual ce are ca obiect constatarea

nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat

de SC R.I. SRL cu pârâta P.L.

În mod corect s-a reținut că

reclamanta nu a fost și nu este proprietara apartamentelor ci doar

creditoarea unei obligații așa cum rezultă și din minuta

încheiată la data de 12 octombrie 2005, prin care se arată că „după

îndeplinirea obligațiilor din prezenta minută, părțile vor

semna un Act Adițional la contractul din 4 mai 2000 prin trecerea în

proprietatea SC C.N.L.R. SA a apartamentelor”.

În condițiile în care Actul

Adițional la contract nu a fost încheiat nu se poate spune că a avut

loc un transfer de proprietate de la intimata pârâtă SC R.I. SRL la

recurenta reclamantă SC C.N.L.R. SA.

Lipsa intenției de a stipula în folosul

unei terțe persoane rezultă și din minuta încheiată la data

de 12 octombrie 2005, astfel că nu se poate vorbi de stipulațiunea

pentru altul și de efectele acestui contract ca urmare a raporturilor juridice

care se formează în cazul contractului în folosul unei terțe

persoane.

Raportându-se la contractul a cărei

nulitate a fost solicitată și în raport de probatoriul administrat,

ambele instanțe au reținut corect calitatea de proprietar a

vânzătorului la momentul încheierii actului juridic interpretând și

aplicând corect legea în raport de dispozițiile art. 969 – art. 970 C.

com., de dispozițiile art. 948 pct. 4 privind clauza licită și

dispozițiile art. 966 C. proc. civ. invocate de reclamant prin cererea de

chemare în judecată dar și de dispozițiile art. 967 alin. (2) C.

proc. civ. conform căreia cauza este prezumată până la proba

contrarie. Prin aceste dispoziții legale se instituie două

prezumții: prezumția de valabilitate a cauzei și prezumția

de existență a cauzei.

Ambele prezumții sunt prezumții

jures tantum și prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea

cauzei acela trebuie să dovedească aceasta și în

consecință, să răstoarne prezumția, ceea ce nu a avut

loc în speța de față.

Nici incidența motivului prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greșită a legii nu

poate fi reținută în cauză. Este de necontestat că

recurenta reclamantă a încheiat cu intimata pârâtă SC R.I. SRL

contractul din 2000 dar acest contract nu este un contract translativ de

proprietate. Nu poate fi reținută susținerea recurentei reclamante

în sensul că suntem în prezența stipulațiunii pentru altul

pentru considerentele exprese la motivul doi de recurs iar minuta din data de

12 octombrie 2005 nu a fost interpretată în sensul unui act ce a dus la

schimbarea juridică a contractului, ambele instanțe reținând

calitatea de proprietar a pârâtei SC R.I. SRL prin interpretarea contractului din

2000 cât și a minutei din 12 octombrie 2005.

Intimata pârâtă și-a asumat

obligația să înstrăineze cele 90 apartamente dar prin

această obligație nu s-a transmis dreptul de proprietate de la

promitent către beneficiarul promisiunii acesta fiind doar creditorul

obligației asumate.

Fără a analiza reaua

credință invocată de recurenta pentru prima dată în apel cu

încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. se reține în

raport de certificatele fiscale și extrasele de carte funciare că,

intimata SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat

nefiind înscrise în C.F. sarcini, reținându-se doar amplasarea cu titlu

gratuit a unui benner publicitar pe fațada blocului.

Ca urmare, motivele invocate de

recurentă sunt nefondate motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta SC C.N.L.R.

SA București împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC C.N.L.R. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 132 din

20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.