ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 571/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 571/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față :
Din
examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, sub nr. 3.945/301/2007
reclamanta
C.N.L.R.
SA a chemat în judecată pe pârâții
SC R.C.I.
SRL, T.I.Ș. și T.A., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107 din 19 decembrie
2006, încheiat între pârâta SC R.C.I. SRL și pârâții T.I.Ș. și T.A. având ca
obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat
în București, sector 3.
Prin
sentința civilă nr. 3289 din 12 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Sector
3 București a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei
Sector 3, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București, secția
comercială.
Împotriva
sentinței nr. 3289/2007, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București, a
formulat recurs - reclamanta
C.N.L.R.
SA București, recurs ce a fost respins ca nefondat
prin decizia nr. 1415 din 12 decembrie 2007 pronunțat de Tribunalul București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul
Tribunalului București, s
ecția
comercială sub nr. 8346/3/2008, iar prin sentința comercială nr.6561 din 28
aprilie 2009 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta
C.N.L.R.
SA
București în contradictoriu cu pârâții
T.I.Ș. și T.A.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel
reclamanta
C.N.L.R.
SA, apel ce a fost respins ca nefondat prin
decizia comercială nr. 179 din 15 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București,
secția a V-a comercială.
În
motivarea deciziei, instanța de apel a reținut în esență că din contractul nr. 43
din 4 mai 2000 încheiat de reclamanta
C.N.L.R.
SA, (respectiv art. 3.2), rezultă că
pârâta și-a asumat o obligație de a face, care prin ea însăși nu conduce la un
transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului în
patrimoniul unei terțe persoane.
Clauza prevăzută la art. 3.2 din contract
exclude concluzia reclamantului în sensul că pârâta nu mai este proprietarul
apartamentelor, deoarece - operase un transfer de proprietate.
Existența unor litigii aflate pe rolul
instanțelor de judecată privind obligarea pârâtei
SC R.C.I. SRL să transmită dreptul de proprietate
asupra apartamentului nr. 17 către câștigătorul desemnat de reclamanta privește
o chestiune ulterioară încheierii contractului a cărei nulitate se solicită.
Instanța
nu a reținut reaua credință a cumpărătorilor pârâți T.I.Ș. și T.A. întrucât
reclamanta nu a administrat dovezi în acest sens, iar la data încheierii
contractului din actele anexate rezultă că pârâta SC R.C.I. SRL era proprietara
bunului vândut.
Intimații-pârâți
în calitate de cumpărători, au făcut demersurile firești la Biroul de Carte Funciară din care rezultă că pârâta SC R.C.I. SRL - era proprietara bunului
vândut.
Critica
vizând prețul derizoriu, critică invocată de apelanta reclamantă direct în apel
nu a fost analizată de instanță, având în vedere dispozițiile art. 295 alin.
(1) C. proc. civ., reținând inadmisibilitatea criticii.
Apelanta
pârâtă nu a administrat dovezi din care să rezulte reaua-credință a pârâților
persoane fizice, care să fi condus la concluzia unei cauze ilicite, conform
art. 966 raportat la art. 948 C. civ., motiv pentru care instanța de apel a
respins apelul ca nefondat.
Împotriva
deciziei comerciale nr. 179/2010 pronunțată de Curtea de Apel București a
formulat recurs reclamanta
C.N.L.R.
SA București, recurs întemeiat în drept pe
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Astfel, hotărârea pronunțată de
instanța de apel cuprinde motive contradictorii, instanța analizând greșit raporturile
juridice dintre părți. Deși critica vizând prețul derizoriu nu a fost analizată,
s-a reținut că reaua-credință a făcut obiectul dezbaterilor în fața instanței
de fond.
Atât prețul derizoriu cât și
reaua-credință a cumpărătorilor au fost invocate pentru a arăta conivența dintre
vânzător și cumpărător.
Instanța a interpretat greșit actul
dedus judecății, reținând greșit calitatea de proprietar a
SC R.C.I. SRL la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare nr. 4107/2006 în condițiile în care din contractul nr. 43/2000
rezultă că SC R.C.I. SRL nu era decât un constructor care în calitate de
promitent s-a obligat să transmită unor terți, respectiv câștigătorilor la
jocurile organizate de reclamanta
C.N.L.R.
SA.
Intimata pârâtă
SC R.C.I. SRL și-a încălcat obligațiile asumate prin
contractul nr. 43/2000, aceea de a transmite dreptul de proprietate
câștigătorilor desemnați de
C.N.L.R.
SA ca urmare a plății prețului pentru apartamente de
către subscrisa.
Cu ocazia transmiterii dreptului de
proprietate, cumpărătorul a plătit un preț derizoriu, respectiv 40.000 Euro,
mult sub prețul pieții în condițiile în care la data încheierii actului
intimata
SC R.C.I. SRL avea calitatea de
detentor precar al bunului.
3.
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal în condițiile în care
contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită, are o cauză
ilicită, întrucât vânzarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, pe riscul
cumpărătorilor , reprezentând o operațiune speculativă.
Contractul
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107/2006 este încheiat de părți, cu
rea-credință, întrucât a încălcat drepturile terților beneficiari ai
contractului încheiat între subscrisa și intimata.
Pârâții
cumpărători nefiind de bună-credință la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare
au achiesat la scopul ilicit urmărit de societatea vânzătoare care cunoștea
situația juridică a imobilului.
Subscrisa
și-a îndeplinit obligațiile de a face opozabile terților raporturile juridice existente
între părți prin înscrierea în Cartea Funciară a tuturor documentelor din care rezultă
situația juridică a imobilului.
Intimații
cumpărători, cu minime eforturi, puteau afla despre existența Protocolului din
31 mai 2002 înscris la Cartea Funciară, document din care rezultă împrejurarea
că pârâta SC R.C.I. SRL a încasat contravaloarea apartamentelor și se obliga să
le transmită participanților la jocurile de noroc.
Ca
urmare, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. se impune
admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul de a se constata
nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107/2006
încheiat între SC R.C.I. SRL în calitate de vânzător și T.I.Ș. și T.A. în
calitate de cumpărători.
Intimata-pârâtă
SC R.C.I. SRL a formulat întâmpinare solicitând în esență respingerea
recursului ca nefondat, hotărârea instanței de apel fiind legală.
Analizând
decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept
invocate, se constată că recursul este nefondat.
Primul
motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
vizează nemotivarea hotărârii judecătorești atunci când nu se arată motivele pe
care aceasta se sprijină dar și atunci când hotărârea cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii dar decizia recurată cuprinde
motivele de fapt și drept pe care se sprijină conform dispozițiilor art. 261 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanța
de apel a argumentat pe larg motivele pentru care a apreciat că intimata-pârâtă
SC R.C.I. SRL era proprietara bunului vândut la data autentificării
contractului a cărei nulitate se solicită, cât și a motivelor privind buna
credință a intimaților-pârâți T.I.Ș. și T.A. în calitate de cumpărători în
condițiile în care nu au fost administrate probe din care să rezulte reaua-credință
și cauza ilicită.
Instanța
de apel în mod corect a motivat și aplicat dispozițiile art. 294 alin. (1) teza
I C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea
părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu pot fi
făcute cereri noi ținând cont și de efectul devolutiv al apelului în raport de
dispozițiile art. 292 C. proc. Civ.
Prin
cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat drept cauză de nulitate - vânzarea
lucrului altuia - fără a indica prețul derizoriu achitat de
intimații-cumpărători T.I.Ș. și T.A., astfel că nu se poate reține nelegalitatea
hotărârii atacate în raport de aplicarea dispozițiilor art. 292 și art. 294 alin.
(1) teza I C. proc. civ.
În
concluzie, în cauză hotărârea recurată cuprinde elementele esențiale prevăzute
de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar aplicarea dispozițiilor art. 129
alin. (6), art. 294 alin. (1) și art. 292 C. proc. civ. nu duce la concluzia
unei ,,motivări contradictorii așa cum susține recurenta, hotărârea atacată
purtând sub acest aspect atributul legalității.
Motivul doi de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 8 C. proc. civ., nu-și găsește incidența în speța de față întrucât
instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecății. Astfel, contractul
nr. 43/2000 încheiat de intimata-pârâtă SC R.C.I. SRL în calitate de proprietar
și
C.N.L.R.
SA în calitate de ,,reprezentant comercial al participanților” nu poate
fi considerat ca fiind un contract în folosul unei terțe persoane având în
vedere și dispozițiile art. 3.2 din contract din care rezultă că
intimata-pârâtă
SC R.C.I. SRL și-a asumat o obligație de a face, care
prin ea însăși nu conduce la transferul dreptului de proprietate, aspect
reținut corect de instanța de apel.
Prin
contractul nr. 43/2000 intimata SC R.C.I. SRL nu a transmis proprietatea ci s-a
obligat să transmită proprietatea celor 90 de apartamente către câștigătorii
desemnați de
C.N.L.R.
SA, aceasta având la rândul său obligații
corelative dar executarea sau neexecutarea obligațiilor contractuale dintre
părți nu poate fi analizată în cadrul procesului ce are ca obiect constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de
SC R.C.I.
SRL cu pârâții T.I.Ș. și T.A.
În
mod corect s-a reținut că prin contractul nr. 43/2000 nu a avut loc un transfer
al dreptului de proprietate având în vedere și minuta încheiată la data de 12
octombrie 2005, prin care se arată că ,,după îndeplinirea obligațiilor din
prezenta minută, părțile vor semna un Act Adițional la contractul nr.43/2000…”.
În
condițiile în care Actul Adițional la contract nu a fost încheiat, nu se poate
reține că a avut loc un transfer de proprietate de la SC R.C.I. SRL către
C.N.L.R.
SA.
Ambele instanțe au reținut corect
calitatea de proprietar a
SC R.C.I. SRL la
momentul încheierii contractului a cărei nulitate se solicită, interpretând și
aplicând corect legea în raport de dispozițiile art. 969 - 970 C. civ., de
dispozițiile art. 948 pct. 4 privind clauza ilicită și dispozițiile art. 966 C.
civ., invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată dar și
dispozițiile art. 967 alin. (29 C. civ., conform căreia cauza este prezumată
până la proba contrarie.
Recurenta-reclamantă
nu a administrat dovezi în condițiile art. 1169 C. civ. pentru a răsturna cele
două prezumții
juris tantum
: prezumția de valabilitate a cauzei și
prezumția de existență a cauzei, ambele reglementate de art. 967 alin. (2) C.
proc. civ., aspect reținut corect de instanța de apel.
Nu
poate fi reținută critica vizând prețul derizoriu achitat de către cumpărători pentru
a se face dovada cauzei ilicite având în vedere că prețul stabilit de părți
respectă dispozițiile art. 1303
C. civ.
Este
de necontestat că recurenta a încheiat cu intimata pârâtă SC R.C.I. SRL
contractul nr. 43/2000 dar acest contract nu este un contract translativ de
proprietate, ambele instanțe reținând corect calitatea de proprietar a pârâtei SC
R.C.I. SRL. Intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a înstrăina cele 90 apartamente
dar prin această obligație nu s-a transmis dreptul de proprietate de la
proprietar la beneficiarul promisiunii, acesta fiind doar creditorul obligației
asumate.
Reaua-credință
a cumpărătorilor invocată de recurenta-reclamantă, nu a putut fi reținută de instanță,
având în vedere certificatele fiscale și Extrasele de Carte Funciară din care
rezultă că intimata pârâtă SC R.C.I. SRL avea calitatea de proprietar al bunului
înstrăinat nefiind înscrise sarcini în Cartea Funciară (f.64-129 dos. fond) reținându-se
doar amplasarea unui benner publicitar pe fațada blocului.
Pentru consecințele expuse, se constată că motivele
de recurs formulate sunt nefondate, context în care, în temeiul dispozițiilor
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat
recursul declarat de
reclamanta C.N.L.R.
SA București împotriva deciziei comerciale nr. 179
din 15 martie 2010 a Curții de Apel
București, secția a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta C.N.L.R.
SA
București împotriva deciziei comerciale nr. 179
din 15 martie 2010 a Curții de Apel București, secția
a V-a comercială.
Obligă recurenta-reclamantă C.N.L.R.
SA București la plata sumei de
1913 lei către intimații-pârâți
T.I.Ș. și
T.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie
2011.