ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 26 mai 2008, H.E. și H.I. au solicitat, în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al municipiului Timișoara și

Consiliul județean Timiș, obligarea pârâților de a le lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. 2189 Timișoara nr.top.2100,

constând în teren în suprafață de 7632 mp, situat în Timișoara, și să se

dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român și intabularea dreptului

reclamanților, cu titlu de restabilire a situației anterioare.

La termenul de judecată din 2

octombrie 2008, reclamanții au arătat că valoarea terenului în litigiu este de

1.708.041, 6 lei, respectiv 457.920 Euro.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008 a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții H.E. și H.I. împotriva pârâților Consiliul local al municipiului

Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara și Consiliul

județean Timiș.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanții au urmărit să redobândească în patrimoniul lor

dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Imobilul în

litigiu, față de temeiul preluării sale coroborat cu dispozițiile art. 1 și art.

2 din Legea nr. 10/2001, republicată, face obiectul acestei legi speciale în

ceea ce privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru

imobilele preluate abuziv, astfel încât, față de prevederile Legii nr. 213/1998,

este exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

S-a reținut că întrucât reclamanții

nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai au posibilitatea

promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. Chiar și în situația în care ar fi

formulat notificare, aceasta nu ar fi însemnat că au dreptul de a revendica

imobilul pe calea dreptului comun, fiind obligați a urma procedura specială pentru

a obține realizarea dreptului lor.

A fost înlăturată afirmația

reclamanților în sensul că nefiind înstrăinat terenul care face obiectul

litigiului, acțiunea nu aduce atingere dreptului de proprietate al vreunui terț

sau securității raporturilor juridice, tribunalul constatând că imobilul

construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte din teren

este aferent acestei construcții, putând fi afectate astfel drepturile terților

subdobânditori.

S-a constatat că Legea nr. 10/2001

suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură

realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin. (1) din

CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și perfecționat, în trei grade de

jurisdicție. Spețele CEDO invocate de reclamanți nu au aplicabilitate în cauză

întrucât nu s-a reținut încălcarea dreptului la un proces echitabil prin

accesul la o instanță independentă. Jurisprudența Curții este constantă în

sensul că statele membre sunt suverane în a aprecia formele și termenele în

care se realizează accesul la o instanță, în sensul Convenției, atâta timp cât

legislația națională prevede acest acces.

S-a arătat că față de momentul

ratificării Convenției de către România (anul 1994), precum și de data

preluării imobilului de către Statul Român, reclamanții nu se bucură, în ceea

ce privește pretențiile lor, de garanția acordată dreptului de proprietate în

condițiile Primului Protocol Adițional la Convenție, aceștia neavând un drept sau o speranță legitimă prin prisma acestor reglementări.

Tribunalul a constatat astfel că

excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată, motiv pentru care a

admis-o.

Prin decizia nr. 80/A din 9 aprilie

2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

reclamanții H.E. și H.I. împotriva sentinței instanței de fond, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. A respins cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților Consiliul

local al municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul

județean Timiș formulată de S.L. și S.C.

S-a reținut de către instanța de

apel că în mod greșit cauza a fost soluționată de prima instanță sub aspectul

excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților și nu pe fond, contrar jurisprudenței

CEDO. Procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o

limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate al reclamanților și

accesului acestora la justiție, prima instanță interpretând greșit prevederile

art. 22 alin. (5) din legea specială de reparație.

Excepția inadmisibilității reținută

de tribunal este greșită și prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța

de judecată fiind abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului, de

preluare, prin comparare cu titlul reclamanților asupra imobilului în discuție.

S-a constatat că se impune desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei

la același tribunal în vederea rejudecării pe fond întrucât sentința civilă

este nelegală și netemeinică deoarece valorifică raportul dintre legea specială

și legea generală în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt

specifică pricinii și particularitățile ei concrete, în speță nepunându-se problema

alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii fixat de

reclamanți. Aceștia au formulat o acțiune complexă în revendicare – radiere a

dreptului de proprietate, specifică sistemului de publicitate imobiliară prin

cărțile funciare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din

Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, Decretul nr. 223/1974 (considerat abuziv), prin raportare la art. 20 și art. 44 din

Constituția României, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, o asemenea acțiune în revendicare

imobiliară trebuind a fi cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția

inadmisibilității ei.

Împotriva acestei ultime decizii au

declarat recursuri pârâții D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice și Consiliul local al municipiului Timișoara și

intervenienții S.L. și S.C.

Prin motivele de recurs întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a criticat hotărârea atacată, arătând că a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii motivat de faptul că reclamanții aveau posibilitatea să revendice

terenul în litigiu în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și nu

în temeiul dreptului comun. A precizat că a doua excepție invocată este cea a

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, considerând, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr.

213/1998, că în speță, calitate procesuală are unitatea administrativ

teritorială, respectiv Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul local.

Pârâtul Consiliul local al

municipiului Timișoara a criticat decizia pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța

de apel nu a ținut cont de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție care consacră caracterul special al Legii nr. 10/2001 și implicit al

procedurii administrative. A arătat că terenul situat în Timișoara, a fost

inclus în domeniul public al Municipiului Timișoara, întocmit conform Legii nr.

213/1998, aprobat prin HCL nr. 166/2003 și atestat prin H.G. nr. 1016/2005 la

poziția 1467. A considerat că raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale

Legii nr. 247/2005, acțiunea reclamanților este inadmisibilă, având în vedere

că nu au solicitat pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu.

Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor

preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată

aplicare, deoarece interesează ordinea publică, care a suprimat practic

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, care, fără să diminueze accesul la

justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin recursul declarat de

intervenienți se critică hotărârea pronunțată în apel motivat de faptul că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu, intrând în sfera

de aplicare a acesteia, reclamanții erau îndreptățiți să solicite măsuri

reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condițiile legii speciale,

fiind obligați să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de

lege. Astfel, instanța de fond, în mod temeinic și legal a reținut că potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2998, bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație, or, în speță, imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale

coroborat cu dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată,

face obiectul acestei legi speciale, fiind exclusă calea unei acțiuni în

revendicare de drept comun. S-a arătat totodată că în mod întemeiat instanța de

fond a reținut că imobilul construcție a fost înstrăinat intervenienților în

baza Legii nr. 112/1995, iar o parte de teren este aferent acestei construcții,

putând fi afectate astfel drepturile terților dobânditori. S-a precizat că

instanța de apel a respins eronat cererea de intervenție în interesul pârâților,

motivat de faptul că, pe de o parte, aveau interes în cauză, în calitate de

proprietari ai imobilului construcție care este edificat pe terenul în litigiu,

iar, pe de altă parte, exista obligația soluționării cu prioritate a cererii de

intervenție și ulterior a fondului cauzei.

Recursurile sunt fondate, urmând a

fi admise pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit art. 297 alin. (1) teza I C.

proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Sintagma a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare

asupra fondului, adică cazul în care instanța a soluționat procesul pe o

excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv,

cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o

cercetare a fondului procesului.

Chestiunea referitoare la

admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil care cade și sub

incidența legilor speciale de reparație se circumscrie sferei apărărilor de

fond, respectiv este o apărare prin care se neagă existența raportului de drept

material specific acțiunii în revendicare, adică se neagă însăși existența dreptului

subiectiv de proprietate (care este o condiție de admitere în fond a acțiunii)

al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă.

În cauza supusă analizei, prima

instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a

statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare

dedusă judecății.

Învestită cu soluționarea unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și având ca obiect material

un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de reparație - Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, prima instanță a reținut, în raport de

situația de fapt invocată și de titlurile invocate, că nu poate primi cererea,

procedând, printre altele, și la o analiză a concursului dintre cele două

reglementări legale mai sus arătate.

Urmare analizei concursului dintre

cele două reglementări precum și a aspectelor de fapt ale pricinii, prima

instanță a constatat că față de momentul ratificării Convenției de către

România (anul 1994), precum și de data preluării imobilului de către Statul

Român, reclamanții nu se bucură, în ceea ce privește pretențiile lor, de

garanția acordată dreptului de proprietate în condițiile Primului Protocol

Adițional la Convenție, aceștia neavând un drept sau o speranță legitimă prin

prisma acestor reglementări.

S-a arătat că reclamanții urmăresc

să redobândească în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra unui imobil

preluat de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, aspect

care poate afecta drepturile terților dobânditori având în vedere faptul că

imobilul construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte

din teren este aferent acestei construcții.

Cu alte cuvinte, în limitele

obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, tribunalul a concluzionat că

reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil

prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.

În fundamentarea soluției, prima

instanță a evidențiat și faptul că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Așa fiind rezultă că tribunalul a

primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a raportului

de drept material specific acțiunii în revendicare și aceasta, nu pe cale de

excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului, ci, dimpotrivă, urmare a

analizării temeiniciei cererii cu judecata căreia a fost învestită.

În această situație, în mod eronat

instanța de apel a apreciat că ar fi incidentă situația reglementată de art. 297

alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și

trimiterii cauzei spre rejudecare.

Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare, neputând a fi extinsă

prin analogie și altor situații decât cele expres stabilite de legiuitor, urmând

a fi avut în vedere, în plus, și caracterul devolutiv specific căii de atac a

apelului.

Pentru cele de

mai sus, se vor admite recursurile declarate de pârâți și de intervenienți, se

va casa decizia atacată și se va trimite cauza la aceeași instanță pentru

judecarea apelului, urmând a se analiza, sub formă de apărări și celelalte

susțineri din recursuri.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Timiș și de Consiliul local al municipiului Timișoara și de intervenienții S.C.

și S.L. împotriva deciziei nr. 80/A din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

la aceeași instanță de apel pentru judecata apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

martie 2010.