ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 26 mai 2008, H.E. și H.I. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul local al municipiului Timișoara și Consiliul județean Timiș, obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în C.F. nr. 2189 Timișoara nr.top.2100, constând în teren în suprafață de 7632 mp, situat în Timișoara, și să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului Român și intabularea dreptului reclamanților, cu titlu de restabilire a situației anterioare. La termenul de judecată din 2 octombrie 2008, reclamanții au arătat că valoarea terenului în litigiu este de 1.708.041, 6 lei, respectiv 457.920 Euro.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008 a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții H.E. și H.I. împotriva pârâților Consiliul local al municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara și Consiliul județean Timiș. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au urmărit să redobândească în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale coroborat cu dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, face obiectul acestei legi speciale în ceea ce privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv, astfel încât, față de prevederile Legii nr. 213/1998, este exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun. S-a reținut că întrucât reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai au posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. Chiar și în situația în care ar fi formulat notificare, aceasta nu ar fi însemnat că au dreptul de a revendica imobilul pe calea dreptului comun, fiind obligați a urma procedura specială pentru a obține realizarea dreptului lor.

A fost înlăturată afirmația reclamanților în sensul că nefiind înstrăinat terenul care face obiectul litigiului, acțiunea nu aduce atingere dreptului de proprietate al vreunui terț sau securității raporturilor juridice, tribunalul constatând că imobilul construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte din teren este aferent acestei construcții, putând fi afectate astfel drepturile terților subdobânditori. S-a constatat că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin. (1) din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și perfecționat, în trei grade de jurisdicție.

Spețele CEDO invocate de reclamanți nu au aplicabilitate în cauză întrucât nu s-a reținut încălcarea dreptului la un proces echitabil prin accesul la o instanță independentă. Jurisprudența Curții este constantă în sensul că statele membre sunt suverane în a aprecia formele și termenele în care se realizează accesul la o instanță, în sensul Convenției, atâta timp cât legislația națională prevede acest acces. S-a arătat că față de momentul ratificării Convenției de către România (anul 1994), precum și de data preluării imobilului de către Statul Român, reclamanții nu se bucură, în ceea ce privește pretențiile lor, de garanția acordată dreptului de proprietate în condițiile Primului Protocol Adițional la Convenție, aceștia neavând un drept sau o speranță legitimă prin prisma acestor reglementări.

Tribunalul a constatat astfel că excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată, motiv pentru care a admis-o. Prin decizia nr. 80/A din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva sentinței instanței de fond, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. A respins cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților Consiliul local al municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul județean Timiș formulată de S.L. și S.C. S-a reținut de către instanța de apel că în mod greșit cauza a fost soluționată de prima instanță sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților și nu pe fond, contrar jurisprudenței CEDO.

Procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate al reclamanților și accesului acestora la justiție, prima instanță interpretând greșit prevederile art. 22 alin. (5) din legea specială de reparație. Excepția inadmisibilității reținută de tribunal este greșită și prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată fiind abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului, de preluare, prin comparare cu titlul reclamanților asupra imobilului în discuție.

S-a constatat că se impune desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei la același tribunal în vederea rejudecării pe fond întrucât sentința civilă este nelegală și netemeinică deoarece valorifică raportul dintre legea specială și legea generală în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularitățile ei concrete, în speță nepunându-se problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii fixat de reclamanți.

Aceștia au formulat o acțiune complexă în revendicare – radiere a dreptului de proprietate, specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, Decretul nr. 223/1974 (considerat abuziv), prin raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, o asemenea acțiune în revendicare imobiliară trebuind a fi cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâții D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și Consiliul local al municipiului Timișoara și intervenienții S.L.

și S.C. Prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea atacată, arătând că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că reclamanții aveau posibilitatea să revendice terenul în litigiu în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și nu în temeiul dreptului comun. A precizat că a doua excepție invocată este cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, că în speță, calitate procesuală are unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul local.

Pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara a criticat decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel nu a ținut cont de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care consacră caracterul special al Legii nr. 10/2001 și implicit al procedurii administrative. A arătat că terenul situat în Timișoara, a fost inclus în domeniul public al Municipiului Timișoara, întocmit conform Legii nr. 213/1998, aprobat prin HCL nr. 166/2003 și atestat prin H.G. nr. 1016/2005 la poziția 1467. A considerat că raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, acțiunea reclamanților este inadmisibilă, având în vedere că nu au solicitat pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu.

Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, care a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, care, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Prin recursul declarat de intervenienți se critică hotărârea pronunțată în apel motivat de faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu, intrând în sfera de aplicare a acesteia, reclamanții erau îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) numai în condițiile legii speciale, fiind obligați să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege.

Astfel, instanța de fond, în mod temeinic și legal a reținut că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, or, în speță, imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale coroborat cu dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, face obiectul acestei legi speciale, fiind exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun. S-a arătat totodată că în mod întemeiat instanța de fond a reținut că imobilul construcție a fost înstrăinat intervenienților în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte de teren este aferent acestei construcții, putând fi afectate astfel drepturile terților dobânditori.

S-a precizat că instanța de apel a respins eronat cererea de intervenție în interesul pârâților, motivat de faptul că, pe de o parte, aveau interes în cauză, în calitate de proprietari ai imobilului construcție care este edificat pe terenul în litigiu, iar, pe de altă parte, exista obligația soluționării cu prioritate a cererii de intervenție și ulterior a fondului cauzei. Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Potrivit art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Sintagma a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul în care instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului. Chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil care cade și sub incidența legilor speciale de reparație se circumscrie sferei apărărilor de fond, respectiv este o apărare prin care se neagă existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare, adică se neagă însăși existența dreptului subiectiv de proprietate (care este o condiție de admitere în fond a acțiunii) al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă.

În cauza supusă analizei, prima instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă judecății. Învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și având ca obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prima instanță a reținut, în raport de situația de fapt invocată și de titlurile invocate, că nu poate primi cererea, procedând, printre altele, și la o analiză a concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.

Urmare analizei concursului dintre cele două reglementări precum și a aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanță a constatat că față de momentul ratificării Convenției de către România (anul 1994), precum și de data preluării imobilului de către Statul Român, reclamanții nu se bucură, în ceea ce privește pretențiile lor, de garanția acordată dreptului de proprietate în condițiile Primului Protocol Adițional la Convenție, aceștia neavând un drept sau o speranță legitimă prin prisma acestor reglementări. S-a arătat că reclamanții urmăresc să redobândească în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, aspect care poate afecta drepturile terților dobânditori având în vedere faptul că imobilul construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar o parte din teren este aferent acestei construcții.

Cu alte cuvinte, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, tribunalul a concluzionat că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ. În fundamentarea soluției, prima instanță a evidențiat și faptul că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așa fiind rezultă că tribunalul a primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și aceasta, nu pe cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului, ci, dimpotrivă, urmare a analizării temeiniciei cererii cu judecata căreia a fost învestită.

În această situație, în mod eronat instanța de apel a apreciat că ar fi incidentă situația reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare. Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare, neputând a fi extinsă prin analogie și altor situații decât cele expres stabilite de legiuitor, urmând a fi avut în vedere, în plus, și caracterul devolutiv specific căii de atac a apelului. Pentru cele de mai sus, se vor admite recursurile declarate de pârâți și de intervenienți, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza la aceeași instanță pentru judecarea apelului, urmând a se analiza, sub formă de apărări și celelalte susțineri din recursuri.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș și de Consiliul local al municipiului Timișoara și de intervenienții S.C. și S.L. împotriva deciziei nr. 80/A din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru judecata apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.