ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2008

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunțată în dosar nr. 63/30/2006 Tribunalul Timiș a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de către reclamanții H.E. și H.I. împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul Local Timișoara, Consiliul Local Timiș, Ministerul Finanțelor Publice, S.C. OJCVL Timiș, S.L. și S.C. Tribunalul a reținut că, prin acțiunea promovată reclamanții au solicitat să se constate naționalizarea abuzivă în baza Decretului nr. 223/1974 a imobilului ce s-a aflat în proprietatea lor, situat în Timișoara, compus din casă, curte și grădină, în suprafață totală de 8198 mp, evidențiat în C.F.

2189 Timișoara, nr.top 2100 și 2101, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care Statul Român a înstrăinat acest imobil pârâților S.L. și S.C., să se dispună restabilirea situației anterioare prin rectificarea C.F. nr. 2189 Timișoara, condiționat de restituirea despăgubirilor primite de reclamanți în anul 1980, în sumă de 2815 lei. În subsidiar, reclamanții au solicitat ca în cazul în care instanța va menține valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a construcțiilor, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, să se dispună restituirea în natură numai a terenului care nu este aferent acestora, cu o întindere de 7632 mp.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., precum și art. 6 din Legea nr. 213/1998, raportat la Convenția europeană a drepturilor omului și la normele constituționale în vigoare la această dată, cât și la cele în vigoare la data naționalizării, respectiv Constituția din 1965, art. 948, art. 968 C. civ. și dispozițiile art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluate și în prevederile Legii nr. 7/1996. În privința acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, prin încheierea interlocutorie din 6 decembrie 2006 a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, excepția netimbrării acțiunii, precum și a lipsei capacității de folosință a reclamanților.

Pe de altă parte, tribunalul a procedat la analiza excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamanților, stabilind că are ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acțiunea fiind înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001, având în vedere precizarea reclamanților că este o acțiune în revendicare clasică, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Din această perspectivă, tribunalul a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului proprietarilor, pot fi revendicate de către aceștia sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, la 17 februarie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, care a reglementat situația imobilelor preluate de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. S-a mai arătat că, Legea nr. 10/2001 ca lege specială, față de dispozițiile Codului civil sau ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, are aplicabilitate generală, în materia reparării în natură a daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile (sau prin echivalent, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă), acoperind prin dispozițiile art. 2 toate situațiile posibile.

Astfel, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii speciale orice alte imobile în afara acelora enumerate în alineatele precedente, care au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de stat. Drept urmare, reclamanții au avut posibilitatea să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a obține retrocedarea imobilului, situat în Timișoara, compus din casă, curte și grădină, în suprafață totală de 8198 mp, evidențiat în C.F. 2189 Timișoara, nr.top 2100 și 2101, ce a fost trecut în proprietatea statului prin Decret nr. 223/1974.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din litigiu a intrat în sfera de aplicare a acestui act normativ, astfel că reclamanții erau îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale, fiind obligați să recurgă la procedura administrativă prevăzută de această lege, neexistând o altă cale prin care să se recupereze imobilul. A mai adăugat instanța de fond că și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deși se referă la persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, statuează că acestea își păstrează calitatea de proprietare pe care au avut-o la data preluării, dar arată că exercitarea calității de proprietar este posibilă numai în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, după primirea dispoziției ori a hotărârii judecătorești de restituire.

În opinia primei instanțe, concluzia desprinsă din interpretarea sistematică a sintagmei „conform prevederilor prezentei legi" (în speță Legea nr. 10/2001) și a faptului că este necesară confirmarea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptățite prin decizie, dispoziție sau hotărâre judecătorească, prin care să se constate că preluarea a fost abuzivă, fără titlu valabil, este că și pentru imobilele ce se circumscriu sferei de aplicare a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesară declanșarea și finalizarea procedurii prealabile, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În consecință, tribunalul a reținut că introducerea unei acțiuni, chiar dacă este intitulată în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care are drept finalitate constatarea nevalabilității titlului statului și retrocedarea bunului, inclusiv cu eventuala consecință a constatării nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tinde sa eludeze dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd o procedură specială obligatorie și derogatorie de la dreptul comun, în materia imobilelor ce intră în sfera sa de aplicare.

Instanța a mai reținut că nu se poate afirma că reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului (și aceasta după ce printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă le-a fost respinsă acțiunea în revendicare a aceluiași imobil), iar termenul pentru depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situația reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Or, stabilirea unui termen în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure principiul securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 341 din 20 iunie 2007 a admis apelul declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva sentinței civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Instanța de fond a reținut în esență, în primul rând, faptul că acțiunea în revendicarea imobiliară, în coordonatele căreia se înscrie și acțiunea reclamanților este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, astfel că nu poate fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, cu argumentul că datorită intervenției unor legi speciale de reparație, în speță Legea nr. 10/2001, accesul la justiție nu mai poate fi permis.

În acest sens, s-a arătat că trebuie amintit, în situația în care se acceptă ipoteza că Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparator pentru persoanele care au fost victimele confiscării sau naționalizării abuzive a proprietăților lor imobiliare, în intervalul anilor 1945-1989, nu trebuie omis din analiză că respectiva „lege" instituie o procedură eminamente administrativă, fără o implicare directă a instanțelor de judecată în procedurile de retrocedare ori de stabilire a măsurilor reparatorii echivalente. În realitate, potrivit Legii nr. 10/2001, instanțele au competențe extrem de limitate, respectiv numai posibilitatea de a cenzura legalitatea și temeinicia actelor administrative prin care se dispune asupra notificărilor înregistrate de către persoanele îndreptățite.

Pornind de aici, rezultă încă o dată că Legea nr. 10/2001 instituie în realitate o cale pur administrativă, ce constituie o alternativă oferită cetățenilor pentru redobândirea proprietăților și nu instituie o obligație în sarcina acestora cu privire la calea ce trebuie urmată. În plus, în privința acestei căi administrative, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat fără echivoc că procedurile administrative instituite prin Legea nr. 10/2001 sunt ineficiente și nu acordă satisfacția necesară victimelor deposedărilor de imobile în timpul regimului existent în România în perioada cuprinsă între anii 1945-1989 și astfel, Legea nr. 10/2001 nu satisface exigențele impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 în coroborarea cu art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În această ordine de idei, în dezvoltarea și explicitarea noțiunii de acces la justiție, CEDO a statuat în mod constant că o limitare a accesului la justiție trebuie să fie temeinic justificată și menționată explicit în lege și în același timp, să realizeze un just echilibru între interesul victimelor unor abuzuri și interesul general (principiul proporționalității), iar posibilitatea de acces la justiție nu trebuie să fie un drept iluzoriu sau dificil de exercitat ori să nu producă nicio finalitate prin instituirea unor bariere excesive, cum ar fi termenele de prescripție ori de decădere nerezonabile.

Dreptul de acces la justiție nu trebuie evaluat „in abstractei", ci „in concreto". Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 instituie o cale administrativă și nu una judiciară pentru repararea prejudiciilor suferite de victimele naționalizării abuzive și în plus, ea nu oferă o justă satisfacție acestor victime, atât datorită lentorii procedurilor, cât și datorită lipsei unei despăgubiri reale, concrete și echitabile în cazul în care imobilele nu pot fi restituite în natură total sau parțial.

În concluzie, instanța de apel a reținut că instanțele de judecată nu pot fi derobate de posibilitatea de a soluționa pe fond un litigiu cu care au fost investite și care au ca obiect retrocedarea unei proprietăți naționalizate în anul 1980, cu atât mai mult cu cât dreptul intern prevede că instanțele de judecată sunt în continuare abilitate și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 să soluționeze acțiuni în revendicarea, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Curtea de Apel a reținut că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă a pronunțat soluția deja arătată. Împotriva deciziei civile nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, în termen legal au declarat recurs pârâții Consiliul Județean Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.L.

și S.C. Pârâtul Consiliul Județean Timiș susține că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece o dată cu apariția Legii nr. 10/2001 consideră că o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 este inadmisibilă. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care înlătură aplicarea dreptului comun asupra actelor de preluare făcute în baza Decretului nr. 223/1974 și se aplică astfel principiul exprimat în art. 6 din legea precizată, conform căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, nu pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, în speță este evident că Legea nr. 10/2001, prin art. 2 reglementează și situația imobilelor preluate în mod abuziv, cum sunt cele preluate prin Decretul nr. 223/1974.

Mai arată recurentul că incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu limitează reclamanților accesul la un proces echitabil. În același sens sunt și criticile formulate de către pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.L. și S.C. Acești recurenți învederează că, în mod temeinic instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, pentru că nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001. Se arată că într-adevăr art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, la data de 17 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator, care în art. 2 alin. (1) lit. i) prevede că fac obiectul acestei legi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de. stat. Se învederează deci, că reclamanții au avut posibilitatea să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât sunt îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii numai în condițiile legii speciale, fiind obligați să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege.

De fapt, recursurile celor trei recurenți se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referindu-se strict la împrejurarea că în mod greșit instanța de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform cărora reclamanții trebuiau să urmeze procedura instituită de această lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv și că, în acest mod reclamanții nu pot susține că nu le este asigurat accesul la justiție. Recursurile sunt fondate. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.

Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. Prin Legea nr. 10/2001, se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil. Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură, făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite.

Prin urmare, reclamanții nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate, actual și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Este vorba despre un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv. Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie. Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, atunci când a respins acțiunea reclamanților, cu motivarea că nu au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Procedând astfel, nu se poate susține că, reclamanții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigura o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, singurele posibile după intrarea în vigoare a acesteia. Conform jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de timp.

Atâta vreme cât reclamanții-intimați au avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel cum prima instanță în mod temeinic și legal a reținut, nu poate fi primită motivarea instanței de apel, în sensul că acestora nu le-a fost respectat liberul acces la justiție. Stabilirea unui termen în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Pentru considerentele expuse, urmează ca recursurile declarate de pârâții Consiliul Județean Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.L.

și S.C. să fie admise, să se modifice decizia nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, care va fi menținută ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul Județean Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.L. și S.C. împotriva deciziei nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul reclamanților H.E. și H.I. împotriva sentinței nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2008.