ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor civile de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunțată în dosar nr.

63/30/2006

Tribunalul Timiș a

respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de către

reclamanții H.E. și H.I. împotriva pârâților

Statul Român prin Consiliul

Local Timișoara,

Consiliul Local Timiș, Ministerul Finanțelor Publice, S.C. OJCVL Timiș, S.L. și

S.C.

Tribunalul

a reținut că, prin acțiunea promovată reclamanții au solicitat să se constate

naționalizarea abuzivă în baza Decretului nr. 223/1974 a imobilului ce s-a

aflat în proprietatea

lor, situat în Timișoara, compus din casă, curte și grădină, în suprafață

totală de 8198 mp, evidențiat în C.F. 2189 Timișoara,

nr.top 2100 și 2101, să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, prin care Statul Român a înstrăinat

acest imobil pârâților S.L. și S.C., să se

dispună

restabilirea situației anterioare

prin rectificarea C.F. nr. 2189 Timișoara, condiționat

de restituirea despăgubirilor primite de

reclamanți în anul 1980, în sumă de 2815

lei.

În

subsidiar, reclamanții au solicitat ca în cazul în care instanța va menține

valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare a construcțiilor, încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, să

se dispună restituirea în natură numai a terenului care nu este

aferent acestora, cu o întindere de 7632 mp.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., precum și

art. 6 din Legea nr. 213/1998, raportat la

Convenția europeană a drepturilor omului și la normele constituționale în

vigoare la această dată, cât și la cele în vigoare la

data naționalizării, respectiv Constituția din

1965, art. 948, art. 968 C. civ. și dispozițiile art. 34 din Decretul-lege nr.

115/1938, reluate și în prevederile Legii

nr. 7/1996.

În

privința acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că, prin încheierea

interlocutorie din 6 decembrie 2006 a fost respinsă excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Timiș, excepția netimbrării acțiunii, precum și a

lipsei capacității de

folosință

a reclamanților.

Pe de altă parte, tribunalul a procedat la analiza excepției de

inadmisibilitate a

acțiunii reclamanților, stabilind că are ca obiect un imobil trecut în

proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acțiunea fiind înregistrată

după adoptarea

Legii nr. 10/2001, având în vedere precizarea reclamanților că este o

acțiune în

revendicare

clasică, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Din această perspectivă, tribunalul a reținut că, într-adevăr, potrivit

art. 6 din

Legea

nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele

obținute

prin vicierea

consimțământului proprietarilor, pot fi revendicate de către aceștia

sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Or, la 17

februarie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială cu

caracter reparator, care a reglementat situația imobilelor preluate de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-

22 decembrie 1989.

S-a mai arătat

că, Legea nr. 10/2001 ca lege specială, față de dispozițiile

Codului civil sau ale art. 6 din Legea nr.

213/1998, are aplicabilitate generală, în

materia reparării în natură a daunelor produse prin preluarea abuzivă a

bunurilor

imobile (sau prin echivalent, dacă restituirea în natură nu

mai este posibilă), acoperind prin dispozițiile art. 2 toate situațiile

posibile.

Astfel, art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 prevede că fac obiectul legii

speciale orice alte imobile în afara acelora

enumerate în alineatele precedente, care

au fost preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare

la data preluării,

precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale

organelor

locale ale puterii sau administrației de stat.

Drept urmare, reclamanții au avut posibilitatea să uzeze de prevederile

Legii

nr. 10/2001 pentru a

obține retrocedarea imobilului, situat în Timișoara,

compus din casă, curte și grădină, în suprafață totală de 8198 mp,

evidențiat

în C.F. 2189 Timișoara, nr.top 2100 și 2101, ce a fost trecut în proprietatea

statului prin Decret nr. 223/1974.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul din litigiu

a intrat în

sfera

de aplicare a acestui act normativ, astfel că reclamanții erau îndreptățiți să

solicite măsuri reparatorii numai în

condițiile legii speciale, fiind obligați să recurgă la procedura

administrativă prevăzută de această lege, neexistând o altă cale prin care să

se recupereze imobilul.

A mai adăugat

instanța de fond că și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, deși se referă la persoanele ale

căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil, statuează că acestea își păstrează calitatea de proprietare pe

care au avut-o

la data preluării,

dar arată că exercitarea calității de proprietar este posibilă numai

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001,

după primirea dispoziției ori a

hotărârii judecătorești de restituire.

În opinia primei instanțe, concluzia desprinsă din interpretarea

sistematică a

sintagmei „conform prevederilor prezentei legi" (în speță Legea

nr. 10/2001) și a

faptului că

este necesară confirmarea dreptului de proprietate al persoanelor

îndreptățite prin decizie, dispoziție sau

hotărâre judecătorească, prin care să se

constate că preluarea a fost abuzivă, fără titlu valabil, este că și

pentru imobilele ce

se circumscriu

sferei de aplicare a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesară

declanșarea și finalizarea procedurii prealabile,

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În consecință, tribunalul a reținut că introducerea unei acțiuni, chiar

dacă este

intitulată

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 și art. 6 din Legea nr.

213/1998, însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care are drept

finalitate constatarea

nevalabilității titlului statului și retrocedarea bunului, inclusiv

cu eventuala consecință

a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-

cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, tinde sa eludeze dispozițiile Legii

nr. 10/2001, care prevăd o procedură specială

obligatorie și derogatorie de la

dreptul

comun, în materia imobilelor ce intră în sfera sa de aplicare.

Instanța

a mai reținut că nu se poate afirma că reclamanții nu au avut asigurat accesul

la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în

vederea

dobândirii

dreptului de proprietate asupra imobilului (și aceasta după ce printr-o

hotărâre judecătorească

irevocabilă le-a fost respinsă acțiunea în revendicare a

aceluiași imobil), iar termenul pentru depunerea

notificării în baza Legii

nr. 10/2001 a fost

prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflați în

situația reclamanților de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de această

lege.

Or, stabilirea unui termen în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora

puteau solicita retrocedarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 a

fost de

natură să asigure

principiul securității și stabilității raporturilor juridice în materia

proprietății.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 341 din 20 iunie 2007 a admis apelul

declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva

sentinței civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul

Timiș, pe care a

desființat-o și a

trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Instanța

de fond a reținut în esență, în primul rând, faptul că acțiunea în

revendicarea

imobiliară, în coordonatele căreia se înscrie și acțiunea reclamanților este

imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul

intern român, astfel că nu poate

fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, cu argumentul că datorită

intervenției unor legi speciale de reparație, în speță Legea nr. 10/2001,

accesul la justiție nu mai poate fi permis.

În acest sens, s-a arătat că trebuie amintit, în situația în care se

acceptă ipoteza

că Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparator pentru persoanele

care au fost

victimele

confiscării sau naționalizării abuzive a proprietăților lor imobiliare, în

intervalul anilor 1945-1989, nu trebuie omis

din analiză că respectiva „lege" instituie o procedură eminamente

administrativă, fără o implicare directă a

instanțelor

de judecată în procedurile de retrocedare ori de stabilire a măsurilor

reparatorii

echivalente.

În

realitate, potrivit Legii nr. 10/2001, instanțele au competențe extrem de

limitate, respectiv

numai posibilitatea de a cenzura legalitatea și temeinicia actelor

administrative prin care se dispune asupra

notificărilor înregistrate de către persoanele îndreptățite.

Pornind

de aici, rezultă încă o dată că Legea nr. 10/2001 instituie în realitate o

cale pur administrativă, ce constituie o

alternativă oferită cetățenilor pentru

redobândirea

proprietăților și nu instituie o obligație în sarcina acestora cu privire

la

calea ce trebuie urmată.

În plus, în

privința acestei căi administrative, practica recentă a Curții

Europene a Drepturilor Omului a statuat fără

echivoc că procedurile administrative

instituite

prin Legea nr. 10/2001 sunt ineficiente și nu acordă satisfacția necesară

victimelor deposedărilor de imobile în timpul

regimului existent în România în

perioada

cuprinsă între anii 1945-1989 și astfel, Legea nr. 10/2001 nu satisface

exigențele impuse de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 în coroborarea cu art.6 din

Convenția europeană a

drepturilor omului.

În această ordine de idei, în dezvoltarea și explicitarea noțiunii de

acces la

justiție,

CEDO a statuat în mod constant că o limitare a accesului la justiție trebuie

să fie temeinic justificată și menționată

explicit în lege și în același timp, să realizeze un just echilibru între

interesul victimelor unor abuzuri și interesul

general (principiul proporționalității), iar posibilitatea de acces la

justiție nu trebuie să fie un drept iluzoriu sau dificil de exercitat ori să nu

producă nicio finalitate prin instituirea unor bariere excesive, cum ar fi

termenele de prescripție ori de decădere nerezonabile. Dreptul de acces la

justiție nu trebuie evaluat „in abstractei", ci „in

concreto". Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001

instituie o cale administrativă și nu

una judiciară pentru repararea

prejudiciilor suferite de victimele naționalizării abuzive și în plus, ea nu

oferă o justă satisfacție acestor victime, atât datorită lentorii procedurilor,

cât și datorită lipsei unei despăgubiri reale, concrete și

echitabile în cazul în care imobilele nu pot fi

restituite în natură total sau parțial.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că instanțele de judecată nu pot fi

derobate de posibilitatea de a soluționa pe fond

un litigiu cu care au fost investite și

care au ca obiect retrocedarea

unei proprietăți naționalizate în anul 1980, cu atât

mai mult cu cât dreptul intern prevede că instanțele de judecată sunt în

continuare abilitate și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 să

soluționeze acțiuni în

revendicarea, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Curtea de Apel a reținut că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei,

prin

respingerea

acțiunii ca inadmisibilă a pronunțat soluția deja arătată.

Împotriva deciziei civile nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, în termen legal au declarat recurs pârâții Consiliul Județean Timiș,

Consiliul Local

al Municipiului Timișoara, S.L. și S.C.

Pârâtul

Consiliul Județean Timiș susține că hotărârea instanței de apel este

nelegală, deoarece o dată cu apariția Legii

nr. 10/2001 consideră că o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998 este

inadmisibilă.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială care înlătură aplicarea dreptului comun

asupra actelor de preluare făcute în baza Decretului nr. 223/1974 și se aplică

astfel

principiul exprimat în art. 6 din legea precizată, conform căruia bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, nu pot fi

revendicate de foștii proprietari, dacă

fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Or, în speță

este evident că Legea nr. 10/2001, prin art. 2 reglementează și

situația imobilelor preluate în mod abuziv, cum

sunt cele preluate prin Decretul

nr. 223/1974.

Mai arată recurentul că incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu

limitează

reclamanților accesul

la un proces echitabil.

În același sens sunt și criticile formulate de către pârâții Consiliul Local

al

Municipiului

Timișoara, S.L. și S.C.

Acești

recurenți învederează că, în mod temeinic instanța de fond a respins

acțiunea reclamanților,

pentru că nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.

Se arată că

într-adevăr art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Or,

la data de 17 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege

specială

cu caracter reparator,

care în art. 2 alin. (1) lit. i) prevede că fac obiectul acestei legi

orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal, prin acte de

dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de. stat.

Se învederează deci,

că reclamanții au avut posibilitatea să uzeze de

prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât sunt îndreptățiți să solicite

măsuri reparatorii

numai în condițiile legii speciale, fiind obligați să

recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de lege.

De

fapt, recursurile celor trei recurenți se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., referindu-se strict la împrejurarea că în mod greșit instanța

de apel a ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001, conform cărora reclamanții

trebuiau să

urmeze

procedura instituită de această lege pentru redobândirea bunurilor preluate

abuziv și că, în acest

mod reclamanții nu pot susține că nu le este asigurat accesul

la justiție.

Recursurile sunt fondate.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C.

civ.,

este

instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor

pentru

a

putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are

calitate

de proprietar.

Acesta este

motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară,

reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în

baza căruia a dobândit calitatea de proprietar.

Anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect

al ineficacității actelor de preluare, a fost

guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480-481

C. civ.

Prin

Legea nr. 10/2001, se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.

Prin

consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă

posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de

stat, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură,

făcând dovada

dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite.

Prin urmare, reclamanții nu se află în situația în care dreptul lor de

proprietate,

actual

și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art.

481

C. civ.

Este

vorba despre un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea

unui drept de

proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv.

Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condițiile

și cu

respectarea procedurii

instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.

Prin

urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, atunci când a

respins acțiunea

reclamanților, cu motivarea că nu au parcurs procedura instituită

de Legea nr. 10/2001,

fără să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Procedând astfel, nu

se poate susține că, reclamanții nu au avut asigurat

accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigura o cale specială de

urmat în vederea

redobândirii dreptului de proprietate asupra

imobilului, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza

Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea

celor aflați în situații identice să beneficieze de măsurile reparatorii

prevăzute de această lege, singurele posibile după intrarea în vigoare a

acesteia.

Conform

jurisprudenței constante a organelor jurisdicționale ale Convenției,

art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a

vedea renăscută supraviețuirea unui vechi

drept de proprietate, imposibil de exercitat, de o perioadă îndelungată de

timp.

Atâta

vreme cât reclamanții-intimați au avut la dispoziție o cale specială de

urmat în vederea

redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

astfel cum prima

instanță în mod temeinic și legal a reținut, nu poate fi primită

motivarea instanței de

apel, în sensul că acestora nu le-a fost respectat liberul acces

la justiție.

Stabilirea

unui termen în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea

imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.

10/2001, a fost de natură să asigure

respectarea

principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia

proprietății.

Pentru considerentele

expuse, urmează ca recursurile declarate de pârâții Consiliul Județean Timiș,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.L.

și S.C. să fie admise, să se modifice decizia nr. 341 din 20 iunie

2007

a Curții de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de

reclamanți împotriva sentinței nr. 152 din 24

ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș,

care va fi menținută ca legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile

declarate de pârâții Consiliul Județean Timiș, Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, S.L. și S.C.

împotriva

deciziei nr. 341 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe

care o modifică, în sensul

că respinge apelul reclamanților H.E. și H.I.

împotriva sentinței nr.

152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o

menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 17 martie 2008.