ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7321/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 1341 /N/2001 a BEJ T.N. și T.B., C.M. a cerut restituirea în natură a terenului în suprafață de 180 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată, cu mențiunea că imobilul menționat, a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 441 din 14 decembrie 1982, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 13006 din 1 iunie 2007, Primarul municipiului Craiova a respins cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că este ocupat de zona verde a blocului de locuințe 2, parcare betonată și zona aferentă conductei de termoficare, construcția fiind demolată (art. 1) și a propus să se acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilul expropriat, în conformitate cu dispozițiile Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (art. 2). Prin cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2007, reclamantul C.M.

a cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtului, în principal, să îi restituie terenul în natură sau, în subsidiar, să îi acorde un alt teren de aceiași valoare, în compensare. Prin sentința civilă nr. 16 din 20 iunie 2008, Tribunalul Dolj a luat act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului în litigiu și a respins cererea, astfel cum a fost precizată. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamantul solicită compensarea, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu o anumită suprafață de teren despre care pârâta susține că nu face parte din categoria bunurilor care pot fi atribuite în compensare, caz în care solicitarea sa nu poate fi primită.

Prin decizia civilă nr. 26 din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant. În motivarea deciziei, instanța a reținut că în cazul în care restituirea în natură numai este posibilă, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii, în raport de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este obligatorie și nu facultativă, nefiind lăsată la latitudinea entității deținătoare. Cum însă, în speță, pârâta a comunicat că se află în imposibilitate de a acorda reclamantului teren în compensare la adresa solicitată de acesta, instanța a reținut că în mod just prima instanță a dispus respingerea cererii deduse judecății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului reclamantul susține că, în mod eronat, instanțele de fond au reținut că ar fi renunțat la cererea de restituire în natură a terenului pe vechiul amplasament. Reclamantul susține că a avut o astfel de conduită procesuală întrucât, pe parcursul judecății, s-a încercat o rezolvare amiabilă a litigiului, pârâta susținând că îi poate oferi în compensare un teren similar, pentru ca, ulterior, să depună la dosarul cauzei adrese prin care infirmă acest fapt. Referitor la terenul din A., care se află în rezerva Primăriei Craiova, reclamantul susține că pârâta nu a argumentat și instanța nu a cercetat motivele pentru care nu îi poate fi atribuit în compensare, fapt care echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, și care atrage, în baza art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. Analizând criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită." Măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, este prioritară și permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil, și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobilele disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

În aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege.

Așa fiind, persoana îndreptățită este în drept să solicite iar, instanțele de judecată sunt abilitate să verifice motivele pentru care, entitatea deținătoare refuză atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite bunuri, identificate a fi disponibile, nu sunt înscrise în tabelul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5). Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor legale menționate măsura compensării nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă aceasta este obligată ca, în măsura în care deține bunuri sau de servicii disponibile să le înscrie în tabelul mai sus arătat și să le ofere, în compensare, persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii.

În speța supusă analizei, se observă că reclamantul și-a manifestat disponibilitatea de a primi în compensare un alt teren pentru cel care i-a fost expropriat de stat și pentru care entitatea deținătoare a stabilit că a fost atins scopul exproprierii, nemaiputând fi restituit în natură. Pe cale de consecință, instanțele de fond aveau obligația de a verifica, în concret, care sunt bunurile disponibile la nivelul entității deținătoare și de a statua cu privire la măsura compensării.

Totodată, în măsura în care reclamantul a identificat o suprafață de teren disponibilă, anume cea din str. C., cu vecinătățile indicate în încheierea de ședință din 1 martie 2008 (fila 64 dosar primă instanță), despre care pârâta susține contradictoriu, prin adresa 64059 din 13 mai 2008, că aparține domeniului său privat (fila 76 prima instanță) pentru ca apoi, prin adresa nr. 167526 din 8 decembrie 2008, să afirme că nu deține în această stradă un teren care să poată fi atribuit în compensare, instanțele de fond erau abilitate să verifice dacă refuzul înscrierii acestui teren în tabelul bunurilor disponibile este sau nu justificat de către pârâtă. Pentru considerentele arătate, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, în baza art. 315 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului în sensul mai sus arătat. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că reclamantul a învestit prima instanță cu o contestație împotriva deciziei emise de entitatea deținătoare solicitând, în principal, restituirea în natură a terenului expropriat, pretenție la judecata căreia a renunțat prin declarația dată în fața instanței la (fila 85 dosar fond), menținându-și doar pretenția formulată în subsidiar, de a i se atribui în compensare un alt teren de o valoare similară. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 26 din 28 ianuarie 2009 A Curții de Apel Craiova, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2009.