ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7321/2009

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Cu

notificarea nr. 1341 /N/2001 a BEJ T.N. și T.B.,

C.M. a cerut restituirea în natură a terenului în

suprafață de 180 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția

demolată, cu mențiunea că imobilul menționat, a fost expropriat de stat prin

Decretul nr. 441 din 14 decembrie 1982, invocând incidența dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

Prin

dispoziția nr. 13006 din 1 iunie 2007, Primarul municipiului Craiova a

respins cererea de restituire în natură a

terenului, motivat de faptul că este ocupat de zona verde a blocului de

locuințe 2, parcare betonată și zona aferentă conductei de termoficare,

construcția fiind demolată (art. 1) și a propus să se acorde reclamantului

despăgubiri pentru imobilul expropriat, în conformitate cu dispozițiile Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 (art. 2).

Prin

cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2007, reclamantul

C.M. a cerut anularea dispoziției și

obligarea pârâtului, în principal, să îi restituie terenul în natură sau, în

subsidiar, să îi acorde un alt teren de aceiași valoare, în compensare.

Prin

sentința civilă nr. 16 din 20 iunie 2008, Tribunalul Dolj a luat act de

renunțarea reclamantului la capătul de cerere

privind restituirea în natură a terenului în litigiu și a respins cererea,

astfel cum a fost precizată.

În motivarea sentinței

instanța a reținut că reclamantul solicită compensarea, în condițiile art. 26

din Legea nr. 10/2001, cu o anumită suprafață de teren despre care pârâta

susține că nu face parte din categoria bunurilor care pot fi atribuite în

compensare, caz în care solicitarea sa nu poate fi primită.

Prin

decizia civilă nr. 26 din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a

respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că în cazul în care restituirea în natură numai

este posibilă, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii, în raport de

prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este obligatorie și nu

facultativă, nefiind lăsată la latitudinea entității deținătoare.

Cum însă, în speță,

pârâta a comunicat că se află în imposibilitate de a acorda reclamantului teren

în compensare la adresa solicitată de acesta, instanța a reținut că în mod just

prima instanță a dispus respingerea cererii deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului

reclamantul susține că, în mod eronat, instanțele de fond au reținut că ar fi

renunțat la cererea de restituire în natură a terenului pe vechiul amplasament.

Reclamantul susține

că a avut o astfel de conduită procesuală întrucât, pe parcursul judecății, s-a

încercat o rezolvare amiabilă a litigiului, pârâta susținând că îi poate oferi

în compensare un teren similar, pentru ca, ulterior, să depună la dosarul

cauzei adrese prin care infirmă acest fapt.

Referitor la terenul

din A., care se află în rezerva Primăriei Craiova, reclamantul susține că

pârâta nu a argumentat și instanța nu a cercetat motivele pentru care nu îi

poate fi atribuit în compensare, fapt care echivalează cu o necercetare a

fondului pricinii, și care atrage, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

Analizând

criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivului

prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt

fondate pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Dacă restituirea în

natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz entitatea învestită

potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după

caz prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin.

(1), să acorde

persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire si plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile

în care măsura

compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită."

Măsura reparatorie

referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent,

prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, este prioritară și permite

entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin

compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le

deține, aflate în circuitul civil, și care sunt acceptate de persoana

îndreptățită.

În cazul instituțiilor

publice care au în administrare imobilele disponibile, aflate în proprietatea publică

a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că

acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în

natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de

proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a

statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor

Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul

respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei

îndreptățite la restituire.

În aceste cazuri,

decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în

echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin.

(4) din lege.

Așa fiind, persoana

îndreptățită este în drept să solicite iar, instanțele de judecată sunt

abilitate să verifice motivele pentru care, entitatea deținătoare refuză

atribuirea de bunuri în compensare, inclusiv motivele pentru care anumite

bunuri, identificate a fi disponibile, nu sunt înscrise în tabelul întocmit în

conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5).

Aceasta întrucât,

potrivit dispozițiilor legale menționate măsura compensării nu este lăsată la

aprecierea discreționară a entității deținătoare ci, dimpotrivă aceasta este

obligată ca, în măsura în care deține bunuri sau de servicii disponibile să le

înscrie în tabelul mai sus arătat și să le ofere, în compensare, persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii.

În speța

supusă analizei, se observă că reclamantul și-a manifestat disponibilitatea de

a primi în compensare un alt teren pentru cel care i-a fost expropriat de stat

și pentru care entitatea deținătoare a stabilit că a fost atins scopul

exproprierii, nemaiputând fi restituit în natură.

Pe cale de

consecință, instanțele de fond aveau obligația de a verifica, în concret, care

sunt bunurile disponibile la nivelul entității deținătoare și de a statua cu

privire la măsura compensării.

Totodată, în

măsura în care reclamantul a identificat o suprafață de teren disponibilă,

anume cea din str. C., cu vecinătățile indicate în încheierea de ședință din 1

martie 2008 (fila 64 dosar primă instanță), despre care pârâta susține

contradictoriu, prin adresa 64059 din 13 mai 2008, că aparține domeniului său

privat (fila 76 prima instanță) pentru ca apoi, prin adresa nr. 167526 din 8 decembrie

2008, să afirme că nu deține în această stradă un teren care să poată fi

atribuit în compensare, instanțele de fond erau abilitate să verifice dacă

refuzul înscrierii acestui teren în tabelul bunurilor disponibile este sau nu

justificat de către pârâtă.

Pentru

considerentele arătate, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au

fost pe deplin stabilite, în baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a admite recursul, decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului în sensul mai sus

arătat.

Pentru a

hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că reclamantul a învestit prima instanță

cu o contestație împotriva deciziei emise de entitatea deținătoare solicitând,

în principal, restituirea în natură a terenului expropriat, pretenție la

judecata căreia a renunțat prin declarația dată în fața instanței la (fila 85

dosar fond), menținându-și doar pretenția formulată în subsidiar, de a i se

atribui în compensare un alt teren de o valoare similară.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 26 din 28 ianuarie

2009 A Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2009.