ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 399/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.G.D. a chemat în judecată C.N.C.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 547 din 17 decembrie 2007 pronunțată de C.N.C.D. și, pe cale de consecință, să constate existența unui act de discriminare legislativă constând în salarizarea diferențiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție. La data de 5 iunie 2008, reclamantul a formulat precizare la acțiune, sub aspectul motivelor de fapt și de drept care justifică cererea de anulare a Hotărârii C.N.C.D.

nr. 547 din 17 decembrie 2007, iar la data de 17 septembrie 2008, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G. nr. 27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, astfel că, prin Încheierea din 30 octombrie 2008, instanța a admis cererea reclamantului, dispunând sesizarea Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, Curtea Constituțională a dispus respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, reținând că deși judecătorii și procurorii fac parte din sistemul justiției, poziția celor două categorii profesionale este diferită în procesul de înfăptuire a justiției.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2632 din 18 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul C.G.D. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că în mod corect s-a constatat prin hotărârea contestată că faptele prezentate în petiția nr. 7884 din 2 august 2008 nu constituie fapte de discriminare, potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. A mai reținut că, prin Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, prin care sunt stabiliți coeficienții de multiplicare diferiți pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție și procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte, respectă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.G.D., care a invocat ca temei legal prevederile art. 304 1 C. proc. civ., dar susținând în esență, argumente în sprijinul concluziei existenței unei discriminări legislative constând în salarizarea diferențiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport cu judecătorii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de fond, în esență, pentru faptul că judecătorul fondului și-a întemeiat considerentele pe motivele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 561/2009 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, prin aceea că a confirmat Hotărârea nr. 547/2007 a C.N.C.D. care a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare în temeiul cărora era necesar să se constate că sunt discriminatorii dispozițiile legale care stabilesc o salarizare diferențiată între procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și judecătorii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși cele două categorii de magistrați se află în situații comparabile și nu există motive obiective care să justifice o asemenea diferențiere.

C.N.C.D. a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, susținând că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Recursul este nefondat. În cauză este necontestat că obiectul cererii adresate C.N.C.D. îl constituie solicitarea recurentului-reclamant „de a se constata existența unui act de discriminare legislativă constând în salarizarea diferențiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport cu judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Într-adevăr, prin Hotărârea nr. 547/2007 a C.N.C.D., s-a constatat că faptele prezentate de recurentul-reclamant nu constituie fapte de discriminare în sensul prevederilor O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare, republicată. În esență, Curtea de apel a reținut că hotărârea atacată este un act administrativ legal și temeinic, C.N.C.D. reținând în mod corect inexistența faptelor de discriminare sesizate de către recurentul-reclamant. În realitate, recurentul-reclamant nu a susținut că în activitatea de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar exista fapte de aplicare discriminatorie a legislației în vigoare la data respectivă, ci, așa cum s-a reținut mai sus, acesta a sesizat „existența unui act de discriminare legislativă”, comis de puterea legislativă prin O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007, cu modificări și completări. Or, din dispozițiile generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată, rezultă că actele de discriminare (deosebire, excludere, restricție sau preferință) trebuie să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Cu alte cuvinte, C.N.C.D., în conformitate cu dispozițiile generale ale O.G.

nr. 137/2000 republicată, era competent să cerceteze și, eventual, să constate acte de discriminare în activitatea de organizare a aplicării și de aplicare în concret a O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. În cauză, însă, așa cum s-a menționat mai sus, recurentul-reclamant a sesizat „existența unui act de discriminare legislativă” comis de puterea legislativă în activitatea de legiferare, prin O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, în ceea ce privește salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, or o astfel de discriminare nu poate fi constatată decât prin verificarea conformității dispozițiilor legale respective cu dispozițiile și principiile constituționale, activitate care, în ordinea constituțională actuală, este dată în competența Curții Constituționale.

Or, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 561/2009 a constatat că dispozițiile art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției sunt constituționale, respingând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul-reclamant în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel București, în care a fost pronunțată sentința recurată în cauza se față. Aceasta este și explicația faptului că instanța de fond, în considerentele soluției adoptate, s-a referit la argumentele cu care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin Decizia nr. 561/2009 care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, este general obligatorie.

În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, rezultă că recursul este neîntemeiat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.G.D. împotriva sentinței civile nr. 2632 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.