ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 399/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul C.G.D. a chemat în judecată C.N.C.D.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

anularea Hotărârii nr. 547 din 17 decembrie 2007 pronunțată de C.N.C.D. și, pe

cale de consecință, să constate existența unui act de discriminare legislativă

constând în salarizarea diferențiată a procurorilor din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu judecătorii de la

Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 5 iunie 2008,

reclamantul a formulat precizare la acțiune, sub aspectul motivelor de fapt și

de drept care justifică cererea de anulare a Hotărârii C.N.C.D. nr. 547 din 17

decembrie 2007, iar la data de 17 septembrie 2008, reclamantul a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G. nr. 27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor

categorii de personal din sistemul justiției, în raport de dispozițiile art. 16

alin. (1) din Constituție, astfel că, prin Încheierea din 30 octombrie 2008,

instanța a admis cererea reclamantului, dispunând sesizarea Curții

Constituționale.

Prin Decizia nr. 561 din 14

aprilie 2009, Curtea Constituțională a dispus respingerea excepției de

neconstituționalitate ca neîntemeiată, reținând că deși judecătorii și

procurorii fac parte din sistemul justiției, poziția celor două categorii

profesionale este diferită în procesul de înfăptuire a justiției.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2632 din

18 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul C.G.D.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că în mod corect s-a constatat prin hotărârea

contestată că faptele prezentate în petiția nr. 7884 din 2 august 2008 nu

constituie fapte de discriminare, potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

A mai reținut că, prin

Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, Curtea Constituțională a reținut că

dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, prin care sunt stabiliți coeficienții de

multiplicare diferiți pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casație și

Justiție și procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte, respectă

prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs C.G.D., care a invocat ca temei legal prevederile art. 304

1

C. proc. civ., dar susținând în esență, argumente în sprijinul concluziei

existenței unei discriminări legislative constând în salarizarea diferențiată a

procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în raport cu judecătorii din cadrul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În acest sens,

recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de fond, în esență, pentru

faptul că judecătorul fondului și-a întemeiat considerentele pe motivele

reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 561/2009 prin care a fost

respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1)

raportat la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și

alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal

din sistemul justiției.

De asemenea,

recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și

netemeinică, prin aceea că a confirmat Hotărârea nr. 547/2007 a C.N.C.D. care a

interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare în temeiul cărora

era necesar să se constate că sunt discriminatorii dispozițiile legale care

stabilesc o salarizare diferențiată între procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și judecătorii din cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, deși cele două categorii de magistrați se află în

situații comparabile și nu există motive obiective care să justifice o asemenea

diferențiere.

C.N.C.D. a depus întâmpinare

prin care a cerut respingerea recursului, susținând că soluția instanței de

fond este legală și temeinică.

Recursul este nefondat.

În cauză este necontestat că

obiectul cererii adresate C.N.C.D. îl constituie solicitarea recurentului-reclamant

„de a se constata existența unui act de discriminare legislativă constând în

salarizarea diferențiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în raport cu judecătorii Înaltei Curți de Casație

și Justiție”.

Într-adevăr, prin Hotărârea nr.

547/2007 a C.N.C.D., s-a constatat că faptele prezentate de

recurentul-reclamant nu constituie fapte de discriminare în sensul prevederilor

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de

discriminare, republicată.

În esență, Curtea de apel a

reținut că hotărârea atacată este un act administrativ legal și temeinic,

C.N.C.D. reținând în mod corect inexistența faptelor de discriminare sesizate

de către recurentul-reclamant.

În realitate, recurentul-reclamant

nu a susținut că în activitatea de salarizare a procurorilor din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar exista fapte de

aplicare discriminatorie a legislației în vigoare la data respectivă, ci, așa

cum s-a reținut mai sus, acesta a sesizat „existența unui act de discriminare

legislativă”, comis de puterea legislativă prin O.U.G. nr. 27/2006 privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007, cu

modificări și completări.

Or, din dispozițiile

generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată, rezultă că actele de discriminare

(deosebire, excludere, restricție sau preferință) trebuie să aibă ca scop sau

ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării,

în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale

sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Cu alte cuvinte, C.N.C.D.,

în conformitate cu dispozițiile generale ale O.G. nr. 137/2000 republicată, era

competent să cerceteze și, eventual, să constate acte de discriminare în

activitatea de organizare a aplicării și de aplicare în concret a O.U.G. nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor

categorii de personal din sistemul justiției.

În cauză, însă, așa cum s-a

menționat mai sus, recurentul-reclamant a sesizat „existența unui act de

discriminare legislativă” comis de puterea legislativă în activitatea de

legiferare, prin O.U.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, în ceea ce

privește salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, or o astfel de discriminare nu poate fi constatată decât

prin verificarea conformității dispozițiilor legale respective cu dispozițiile

și principiile constituționale, activitate care, în ordinea constituțională

actuală, este dată în competența Curții Constituționale.

Or, Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 561/2009 a constatat că dispozițiile art. 3 alin. (1) raportat

la Anexa A pct. 1-13 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte

drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din

sistemul justiției sunt constituționale, respingând excepția de

neconstituționalitate invocată de recurentul-reclamant în dosarul aflat pe

rolul Curții de Apel București, în care a fost pronunțată sentința recurată în

cauza se față.

Aceasta este și explicația

faptului că instanța de fond, în considerentele soluției adoptate, s-a referit

la argumentele cu care Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate prin Decizia nr. 561/2009 care, potrivit art. 147 alin. (4)

din Constituție, este general obligatorie.

În concluzie, având în

vedere considerentele de mai sus, rezultă că recursul este neîntemeiat, soluția

instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.G.D. împotriva sentinței civile nr. 2632 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2010.