ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3981/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3981/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii au fost respins cererile privind recunoașterea

gradului profesional de judecător de tribunal formulate de mai mulți

judecători, printre care și recurentul M.C.C.

Pentru a hotărî astfel, Consiliul Superior al

Magistraturii a reținut că niciunul dintre judecătorii care au formulat cereri

de recunoaștere a gradului profesional superior nu a susținut examen de

promovare în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Ori din interpretarea logică și teleologică a

dispozițiilor legii mai susmenționate, rezultă că în cazul judecătorilor și

procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare dintr-un grad

profesional în gradul profesional imediat următor, numai în urma susținerii și

promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de

execuție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispozițiile

legale.

În sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile

art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc faptul că judecătorul

sau procurorul eliberat din funcție din motive neimputabile își păstrează

gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau parchetelor, precum și

dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act normativ care prevăd că

reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori magistrat-asistent se face

fără concurs și cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, la instanțele,

sau după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat

până la data pensionării. A concluzionat că acestea sunt singurele excepții de

recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că

gradul profesional corespunzător unei instanțe sau parchet superioare se

dobândește numai prin promovarea concursului organizat în condițiile art. 43-47

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către

statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată

la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.C.C.

solicitând anularea ei și obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să

emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător

de tribunal.

Făcând referire la soluția de respingere a cererii

sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de judecător

de tribunal pe care să-1 valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr.

703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

recurentul a precizat că nu a solicitat promovarea la niciun tribunal din

România, ci numai recunoașterea gradului profesional.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că

recurentul a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de

tribunal, invocând discriminarea existentă între procurorii care au obținut

gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și

ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei discriminări au fost invocate

hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin care au fost admise recursurile

procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva hotărârilor nr. 791 și

819/28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i privește pe

respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor de recunoaștere a

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În opinia recurentului, soluția astfel adoptată este

nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din Legea nr.

303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor procurori de alte

dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii din care fac

parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă o fraudă

tipică la lege.

De asemenea, alegațiile Înaltei Curți de Casație și

Justiție referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt suficiente

și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo auditur propriam

turpitudinem allegans

, întrucât înființarea respectivelor structuri

specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor

procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința și erorile

manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecătorie să fie

numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., fapt

inadmisibil într-un stat de drept.

Apreciind că situația astfel creată contravine

dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea

pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de

accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru

între judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin

statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurentul a

solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea

hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere

a gradului profesional de tribunal.

Examinând actele dosarului, solicitările recurentului

și argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma prevederilor legale

incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii interpretând corect dispozițiile legale

referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței

superioare sau a parchetului de pe lângă aceasta.

Pentru a se concluziona astfel, au fost avute în

vedere considerentele în continuare arătate.

Gradul profesional poate fi definit ca fiind dreptul

unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și a

parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau

transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera

magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât

prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, cât și în jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este, așadar, o noțiune

abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului

pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului instanței sau

parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de promovare se

organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita

locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad profesional

privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție și putând

fi făcută numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Din economia

prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel,

că prin această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal,

crearea unei rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în

condițiile art. 57-60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la

parchetele de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a

unei modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr.

303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin

dispozițiile Cap.V, Secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor

la tribunale, curți de apel și parchete.

Potrivit art.

43 alin. (1) al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se

face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor

vacante la tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile

pentru participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a

acestuia sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie

2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3

iulie 2008.

În

conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și

procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la

concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat

anual de Consiliul Superior al Magistraturii, scopul acestei forme a promovării

fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în

funcții superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere

a performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a

judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare,

întrucât legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui

grad profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției

de vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum

pretinde recurentul, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat în mod corect

că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară,

care nu poate fi primită întrucât nu a susținut examenul de promovare în

condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și

procurorilor.

Pentru

promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție,

Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile Secțiunii a 3-a, o altă

procedură, având vocația de a accede în acest grad atât judecătorii cât și

procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui

text de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această

promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat

astfel că numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o

discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a

echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul

lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de

bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție, aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror, aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se

statutul constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele

texte au impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția

de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități

specializate.

Anterior

intrării în vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea,

pentru procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66

alin. (5) din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiția examenului pentru

promovarea în funcțiile de execuție superioare la tribunale, curți de apel și

parchetele de pe lângă aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma

inițială, a prevăzut, prin art. 100 alin. (1), că magistrații în funcție la

data intrării ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condițiile legale

pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți.

D.I.I.C.O.T.

a fost înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în

combaterea unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei

structuri specializate sa făcut inițial în condițiile stabilite prin

dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la

dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de

execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat

de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cap. V, Secțiunea 1.

Prevederile

art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași

procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004,

astfel cum a fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura

specială astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul

este în drept să le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții,

asigurând de altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători

și procurori, prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și

în favoarea judecătorilor cu o anumită vechime.

Normele cu

caracter special în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în

sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurent, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile

judecătorești în discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca

anumiți procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea

concursurilor, cum susține recurentul, constatând doar o realitate de fapt

conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv

aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au

dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența

funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr.

27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor

și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.

45/2007.

În

conformitate cu acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport cu funcțiile pe care le

dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu

dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați

în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T.

și D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la

nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurent, este un

drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul

de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care

aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la

acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată,

este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a

drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a

acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept

apărat de Convenție.

La data de 1

aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la

interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art.

1 al acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui

stat contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în

special, pe unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și

nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități

publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare,

după această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor

contractante pot invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu

privire la drepturile și libertățile garantate de convenție și/sau de

protocoalele sale adiționale, ci și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a statului contractant în cauză.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existenta unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentului, în calitatea sa de judecător la

Judecătoria Bălcești, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul

art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în

sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de

asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără

ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele

aflate în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea,

că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde

că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor,

consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1),

în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al

Magistraturii să-i recunoască recurentului gradul profesional de judecător de

tribunal, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor

subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurentul M.C.C., judecător în cadrul

Judecătoriei Bălcești, ca fiind nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge

recursul declarat de M.C.C. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie

2008.