ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3980/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3980/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea nr.

703 din 10 iulie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost

respinse cererile privind recunoașterea gradului profesional de curte de apel

formulate de mai mulți judecători, printre care, și recurenta I.A.

Pentru a hotărî

astfel, Consiliul Superior al Magistraturii a reținut că niciunul dintre

judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional

superior nu a susținut examen de promovare în condițiile art. 43-47 din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Ori din interpretarea

logică și teleologică a dispozițiilor legii mai susmenționate, rezultă că în

cazul judecătorilor și procurorilor cariera profesională evoluează, prin

promovare dintr-un grad profesional în gradul profesional imediat următor,

numai în urma susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de

promovare în funcții de execuție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să

eludeze dispozițiile legale.

În sprijinul acestei

interpretări vin și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care

stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive

neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor

sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act

normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori

magistrat-asistent se face fără concurs și cu avizul Consiliului Superior al

Magistraturii, la instanțele, sau după caz, la parchetele de lângă acestea, în

cadrul cărora au funcționat până la data pensionării.

A concluzionat că

acestea sunt singurele excepții de recunoaștere a gradului profesional anterior

dobândit, regula fiind aceea că gradul profesional corespunzător unei instanțe

sau parchet superioare se dobândește numai prin promovarea concursului

organizat în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a

Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și

rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs I.A. solicitând anularea ei și obligarea Consiliului

Superior al Magistraturii să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască

gradul profesional de judecător de curte de apel.

Făcând referire la

soluția de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit

anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-1

valorifice în condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, recurenta a precizat că nu a solicitat

promovarea la nici o curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului

profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător,

precum și celelalte criterii cerute de lege în acest sens.

Din conținutul

cererii de recurs rezultă că recurenta a solicitat recunoașterea gradului

profesional de judecător de curte de apel, invocând discriminarea existentă

între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul

D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați

să susțină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea

acestei discriminări au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care

au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva

hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea

ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor

de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art.

43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea

acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al

structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo

auditur propriam turpitudinem allegans

, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocând propria turpitudine pentru neputința

și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de

judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un stat de drept.

Apreciind că situația

astfel creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din C.E.D.O.

și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea pe cale

jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în

gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între

judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin statutul

lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a

solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea

hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere

a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Examinând actele

dosarului, solicitările recurentei și argumentele aduse în sprijinul acestora,

prin prisma prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii

interpretând corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea gradului

profesional corespunzător instanței superioare sau a parchetului de pe lângă

aceasta.

Pentru a se

concluziona astfel, au fost avute în vedere considerentele în continuare

arătate.

Gradul profesional

poate fi definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit

nivel în ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat

prin numire, promovare sau

transfer, cu

respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera

magistraților,

cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cât și în jurisprudența

relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu

este, așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al

atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care

corespund nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară

acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și putând fi făcută numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Din economia

prevederilor legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel,

că prin această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea

unei rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile

art. 57-60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele

de pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei

modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004,

privind statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile

Cap. V, Secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete.

Potrivit art. 43

alin. (1) al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face

numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și

procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului

C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care

îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în

vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de

Consiliul Superior al Magistraturii, scopul acestei forme a promovării fiind,

în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții

superioare de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a

performanțelor magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de

dobândire a gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este

circumscrisă exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a

judecătorilor să fie bazate numai pe criterii obiective, care să permită o

selecție corectă a acestora, având în vedere evaluările, integritatea,

abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, întrucât

legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad

profesional corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de

vechime și a celorlalte criterii prevăzute de lege în acest sens, cum pretinde

recurenta, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat în mod corect că

solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanța superioară,

care nu poate fi primită întrucât nu a susținut examenul de promovare în

condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și

procurorilor.

Pentru promovarea în

funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004

a instituit, prin prevederile Secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația

de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui

text de lege sunt neconstituționale numai în partea care condiționează această

promovare de îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat

astfel că numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o

discriminare contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a

echilibrului în sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul

lor constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de

bază impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție, aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror, aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se

statutul constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele

texte au impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția

de judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități

specializate.

Anterior intrării în

vigoare a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru

procurorii D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5)

din Legea nr. 92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în

funcțiile de execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de

pe lângă aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a

prevăzut, prin art. 100 alin. (l), că magistrații în funcție la data intrării

ei în vigoare se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea

funcțiilor în care sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost

înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea

unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar numirea procurorilor în cadrul acestei structuri

specializate sa făcut inițial în condițiile stabilite prin dispozițiile cu

caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la dreptul comun în

materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de execuție sau de

conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 303/2004, cap.V, Secțiunea 1.

Prevederile art. 8

din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași

procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004,

astfel cum a fost modificat prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura specială

astfel instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în

drept să le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții,

asigurând de altfel și egalitatea de tratament a celor două categorii,

judecători și procurori, prin stabilirea vocației de a accede la respectivele

funcții și în favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter

special în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile

judecătorești în discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca

anumiți procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea

concursurilor, cum susține recurenta, constatând doar o realitate de fapt

conformă normelor legale cu caracter special incidente în materie, respectiv

aceea că procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au

dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor,

echivalența funcțiilor respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G.

nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor,

procurorilor și altor categorii de persoane din sistemul justiției, aprobată

prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu

acest text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt

salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport cu funcțiile pe care le

dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu

dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați

în activitate la data intrării în vigoare a acesteia se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii

D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar

fi realizat, pe cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului

între cele două categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de

promovare decât cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și

procurorilor la tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea

condițiilor prevăzute de normele legale cu caracter special, anterior arătate,

la numirea lor, nu a fost contestată.

Dreptul la

nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un

drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul

de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta

îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca

el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură

cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se

poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie

2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al

acestui Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat

contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe

unul din motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate

face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă

aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după

această dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot

invoca încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile

și libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale,

ci și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenta unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la

Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art.

14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în

sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de

asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și

fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate

în situații distincte, cum este cazul în speță.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de

asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde

că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor,

consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1),

în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga Consiliul Superior al

Magistraturii să-i recunoască recurentei gradul profesional de judecător de

curte de apel, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate

altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta I.A., judecător în cadrul Tribunalului

Cluj, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul

declarat de I.A. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2008.