ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3699/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3699/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M.

a respins cererea petentei S.O.M., privind recunoașterea gradului profesional

de judecător de curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, C.S.M.

a reținut că niciunul dintre judecătorii care au formulat cereri de

recunoaștere a gradului profesional superior, printre care și petenta,

judecător la Judecătoria Cluj Napoca, nu au susținut examen de promovare în

condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Or, din interpretarea logică

și teleologică a dispozițiilor legii mai sus menționate, rezultă că în cazul

judecătorilor și procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare dintr-un

grad profesional în gradul profesional imediat următor, numai în urma

susținerii și promovării, în condițiile legii, a concursului de promovare în

funcții de execuție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să eludeze

dispozițiile legale.

În sprijinul acestei

interpretări s-au indicat și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004

care stabilesc faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din

motive neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor

sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act

normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori

magistrat-asistent se face fără concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau

după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până

la data pensionării. A concluzionat că acestea sunt singurele excepții de

recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că

gradul profesional corespunzător unei instanțe sau parchet superioare se

dobândește numai prin promovarea concursului organizat în condițiile art. 43 –

art. 47 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către

statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată

la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri,

la data de 25 iulie 2008, a declarat recurs S.O.M., solicitând anularea ei și

obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul

profesional de judecător de curte de apel.

Făcând referire la soluția

de respingere a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior

gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în

condițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a

Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nicio

curte de apel din România, ci numai recunoașterea gradului profesional,

întrucât îndeplinește condiția vechimii de 6 ani în funcția de judecător,

precum și celelalte cerințe ale legii.

Din conținutul cererii de

recurs, identic de altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că

recurenta a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte

de apel, invocând discriminarea existentă între procurorii care au obținut

gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție prin efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și

ceilalți procurori și judecători, care sunt obligați să susțină concursul în

vederea promovării într-un grad profesional superior.

În justificarea existenței

discriminării au fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (43 până la

formularea cererii) prin care au fost admise recursurile procurorilor de la

D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva Hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie

2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea

ce-i privește pe respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor

lor de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei,

soluția astfel adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea

acestor procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al

structurii din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și

rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă, fără nicio justificare, principiul

nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocându-și propria turpitudine pentru

neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad

de judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un strat de drept.

Apreciind că situația astfel

creată contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această

Convenție, întrucât crearea pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice

pentru anumiți procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere

nejustificată de echilibru între judecătorii și procurorii aflați în aceeași

situație juridică, prin statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu

valoare de principiu Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28

noiembrie 2006, recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea

recursului, anularea hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre

de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Examinând actele dosarului,

solicitările recurentei și argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma

prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, Plenul C.S.M. interpretând corect dispozițiile legale referitoare

la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau a

parchetului de pe lângă aceasta.

Pentru a concluziona astfel,

Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente.

Gradul profesional poate fi

definit ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce

reglementează cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în

jurisprudența relevantă în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Gradul profesional nu este,

așadar, o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor

specifice postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund

nivelului instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător,

concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de

execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru

dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc

având caracter de excepție și realizându-se numai în cazurile și condițiile

expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor

legale incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin

această formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei

rezerve de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57

– art. 60 din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de

pe lângă acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei

modificări de competență de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind

statutul judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile capitolului

5, secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale,

curți de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1)

al acestei secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai

prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la

tribunale, curți de apel și parchete.

Condițiile pentru

participarea la concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia

sunt stabilite prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor

și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a

Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care

îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în

vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.,

scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare

de execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor

magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a

gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă

exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie

bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a

acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența

lor.

Prin urmare, cum legiuitorul

nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional

corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a

celorlalte criterii prevăzute de lege, așa cum pretinde recurenta, C.S.M. a

apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare

la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut

concursul de promovare în condițiile art. 43 – art. 47 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția

de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a

instituit, prin prevederile secțiunii a treia, o altă procedură, având vocația

de a accede în acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 866/2006, a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt

neconstituționale numai în partea care condiționează această promovare de

îndeplinirea funcției de judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că

numai această exigență și nu întreaga procedură constituie o discriminare

contrară legii fundamentale, respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în

sânul celor două categorii de magistrați, raportat la statutul lor

constituțional similar și, în plus, la faptul că prin însăși condiția de bază

impusă de textul analizat, pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție - aceea a vechimii de 12 ani în funcția de

judecător sau de procuror - aceștia au fost așezați într-o situație juridică

identică, exigența respectivă având ca efect promovarea numai a magistraților

judecători și excluderea posibilității promovării magistraților procurori.

Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de

asemenea, prin art. 75 și art. 87, o procedură specială de numire a

procurorilor în cadrul structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A.,

derogatorie de la procedura de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr.

303/2004, procedură care implică o selecție a candidaților prin prisma unor

condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru

ocuparea funcțiilor respective.

Respectându-se statutul

constituțional similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au

impus, între altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de

judecător sau procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare

a acestei legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii

D.N.A., o procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr.

92/1992 care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de

execuție superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă

aceste instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art.

100 alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se

consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care

sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost

înființată prin Legea nr. 508/2004, ca structură specializată în combaterea

unor astfel de infracțiuni, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Numirea procurorilor în

cadrul acestei structuri specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite

prin dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de

la dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții

de execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete,

reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004, capitolul 5, secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest

act normativ au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură

specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a

fost modificat prin aceeași lege 247/2005, devenit art. 75 în urma

republicării.

Procedura specială astfel

instituită se înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să

le fixeze pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, de

altfel, și egalitatea de tratament a celor două categorii - judecători și

procurori - prin stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în

favoarea judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special

în discuție au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile

judecătorești irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în

întregime valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei

împotriva corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în

discuție, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, ci au constatat doar o realitate de fapt, conformă normelor

legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii

numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul

de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest

text de lege, procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați

potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. a) din anexă – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu

care sunt asimilați potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33

din O.U.G. nr. 27/2006, judecătorii și procurorii aflați în activitate la data

intrării în vigoare a acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale

pentru funcția în care sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și

D.N.A. nu au solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe

cale jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de

recurentă, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență

independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât

prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o

situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o

încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a

intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui

Protocol, exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant

este asigurată, fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe unul din

motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face

obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar

fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această

dată, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca

încălcarea dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și

libertățile garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci

și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a statului

contractant în cauză.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când

autoritățile statale introduc distincții între situații analoge și comparabile,

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurentei, în calitatea sa de judecător la

Judecătoria Cluj Napoca, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în

sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea,

numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoge în care se

află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament

diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca

metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor

Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune

identitatea de soluții numai pentru situații identice.

Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art.

1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde ideea că

instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor

acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art.

1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască

recurentei gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea

unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept,

respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de recurenta S.O.M., judecător în cadrul

Judecătoriei Cluj Napoca, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.O.M. împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2008.