ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3698/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3698/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins

cererea petentei T.O.C., privind recunoașterea gradului profesional de

judecător de tribunal.

Pentru a hotărî astfel, C.S.M. a reținut că

niciunul dintre judecătorii care au formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional

superior, printre care și petenta, judecător la Judecătoria Craiova, nu au

susținut examen de promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Or, din interpretarea logică și teleologică a

dispozițiilor legii mai sus menționate, rezultă că în cazul judecătorilor și

procurorilor cariera profesională evoluează, prin promovare dintr-un grad profesional

în gradul profesional imediat următor, numai în urma susținerii și promovării,

în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, iar o

interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispozițiile legale.

În sprijinul acestei interpretări s-au

indicat și dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc

faptul că judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive

neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor

sau parchetelor, precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act

normativ care prevăd că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori

magistrat-asistent se face fără concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau

după caz, la parchetele de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până

la data pensionării. A concluzionat că acestea sunt singurele excepții de

recunoaștere a gradului profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că

gradul profesional corespunzător unei instanțe sau parchet superioare se

dobândește numai prin promovarea concursului organizat în condițiile art. 43 - 47

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, în acord cu Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către

statele membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată

la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 18

iulie 2008, a declarat recurs T.O.C., solicitând anularea ei și obligarea C.S.M.

să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de

judecător de tribunal.

Făcând referire la soluția de respingere a

cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional de

judecător de tribunal pe care să-i valorifice în condițiile art. 65 alin. (6)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, soluție materializată în Hotărârea nr.

703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat

promovarea la niciun tribunal din România, ci numai recunoașterea gradului

profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii de 5 ani în funcția de

judecător, precum și celelalte cerințe ale legii.

Din conținutul cererii de recurs, identic de

altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că recurenta a solicitat

recunoașterea gradului profesional de judecător de tribunal, invocând

discriminarea existentă între procurorii care au obținut gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin

efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți procurori și

judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării

într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei discriminări au fost

invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, (43 până la formularea cererii) prin

care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A.

împotriva Hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M.,

dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i privește pe

respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor lor de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei, soluția astfel adoptată

este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din Legea nr.

303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor procurori de alte

dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii din care fac

parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă o fraudă

tipică la lege.

De asemenea, alegațiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt

suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul nemo auditur

propriam turpitudinem allegans, întrucât înființarea respectivelor structuri

specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor

procurori, statul invocându-și propria turpitudine pentru neputința și erorile

manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecătorie să fie

numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., fapt

inadmisibil într-un strat de drept.

Apreciind că situația astfel creată

contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție,

întrucât crearea pe cale jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți

procurori de accedere în gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată

de echilibru între judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație

juridică, prin statutul lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de

principiu Curtea Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006,

recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului,

anularea hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de

recunoaștere a gradului profesional de judecător de tribunal.

Examinând actele dosarului, solicitările

recurentei și argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma prevederilor

legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

Plenul C.S.M. interpretând corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea

gradului profesional corespunzător instanței superioare sau a parchetului de pe

lângă aceasta.

Pentru a concluziona astfel, Înalta Curte a

avut în vedere următoarele considerente.

Gradul profesional poate fi definit ca fiind

dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire,

promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează

cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în jurisprudența relevantă în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal.

Gradul profesional nu este, așadar, o noțiune

abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului

pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului instanței sau

parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de

promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare,

în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad

profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de excepție

și realizându-se numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Din economia prevederilor legale incidente în

materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin această formă de excepție

a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve de judecători și

procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57 - 60 din Legea nr. 303/2004,

la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă acestea în cazul unei

vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competență de natură să

atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile Cap.V, Secțiunea

1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel

și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei

secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs

organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți

de apel și parchete.

Condițiile pentru participarea la concursul

de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite prin art. 44,

art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor aprobat

prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu

modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu prevederile art. 45 din

Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile

prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în

limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M., scopul acestei forme a

promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare de execuție,

pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor magistraților,

iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a gradului

profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă exigenței

ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie bazate

numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a acestora,

având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența lor.

Prin urmare, cum legiuitorul nu a reglementat

instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător

instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a celorlalte

criterii prevăzute de lege, așa cum pretinde recurenta, C.S.M. a apreciat în

mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare la instanța

superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut concursul de

promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul

judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta

Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin prevederile

Secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de a accede în acest grad atât

judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 52

alin(1).

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006,

a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt neconstituționale numai

în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției de

judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai această exigență și nu

întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale,

respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii

de magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și, în plus, la

faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru

promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție -

aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror - aceștia au

fost așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca

efect promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității

promovării magistraților procurori.

Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art.

75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul

structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura

de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/ 2004, procedură care

implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități

profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor

respective.

Respectându-se statutul constituțional

similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între

altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau

procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare a acestei legi,

O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o

procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992

care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție

superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste

instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art. 100 alin.

(1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se consideră că

îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți.

D.I.I.C.O.T. a fost înființată prin Legea nr.

508/2004, ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracțiuni,

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numirea procurorilor în cadrul acestei

structuri specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin

dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la

dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de

execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat

de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cap.V, Secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest act normativ au fost abrogate prin Legea nr.

247/2005, aceeași procedură specială fiind prevăzută însă de art. 72 din Legea nr.

304/2004, astfel cum a fost modificat prin aceeași lege 247/2005, devenit art. 75

în urma republicării. Procedura specială astfel instituită se înscrie în limita

regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze pentru promovarea

magistraților în anumite funcții, asigurând, de altfel, și egalitatea de

tratament a celor două categorii - judecători și procurori - prin stabilirea

vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea judecătorilor cu o

vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special în discuție au

avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești irevocabile

invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime valabilitatea,

raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva corupției, a

criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, ci au constatat doar o realitate de fapt, conformă normelor

legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii

numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 2 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest text de lege,

procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit nr. crt.6

- 13 de la lit. a) din anexă - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați

potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006,

judecătorii și procurorii aflați în activitate la data intrării în vigoare a

acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care

sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au

solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale jurisdicțională,

o rupere nejustifîcată a echilibrului între cele două categorii de magistrați,

prin crearea unei alte modalități de promovare decât cea a concursului,

prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți

de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de normele legale

cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost contestată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentă, este un

drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul

de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care

aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la

acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată,

este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a

drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a

acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept

apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare

Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția generală a oricărei

forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui Protocol,

exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este

asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe unul din motivele

arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei

discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată

pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată, toate

persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea

dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile

garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire

la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în

cauză.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor

Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a

discrimina, observând existenta unor situații ale căror particularități impun a

fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare,

în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale

introduc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să

se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale

cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în

discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a

recurentei, în calitatea sa de judecător la Judecătoria Craiova, în raport cu

procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi

reținută.

În plan național, în sensul dispozițiilor

O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în

raport de anumite situații identice, similare sau analoge în care se află două

sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără

ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere

a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o

interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare

stabilite de Constituția României, precum și de către documentele

internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de

România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se

consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza

cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții

Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al

egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații

identice.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819

din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin.

(3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde ideea că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art.

1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în

conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării.

Prin urmare, nici din această perspectivă, Înalta

Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască recurentei gradul profesional

de judecător de tribunal, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special

adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

recurenta recursul declarat de T.O.C., judecător în cadrul Judecătoriei

Craiova, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.O.C.

împotriva Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

octombrie 2008.