ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4078/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4078/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008, Plenul C.S.M. a respins cererea petentei G.G., privind recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de

apel.

Pentru

a hotărî astfel, C.S.M. a reținut că nici unul dintre judecătorii care au

formulat cereri de recunoaștere a gradului profesional superior, printre care

și petenta, judecător la Tribunalul Cluj, nu au susținut examen de promovare în

condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Or,

din interpretarea logică și teleologică a dispozițiilor legii mai

susmenționate, rezultă că în cazul judecătorilor și procurorilor cariera

profesională evoluează, prin promovare dintr-un grad profesional în gradul

profesional imediat următor, numai în urma susținerii și promovării, în

condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție, iar o

interpretare contrară ar fi de natură să eludeze dispozițiile legale.

În sprijinul acestei interpretări s-au indicat și

dispozițiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 care stabilesc faptul că

judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive neimputabile își

păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau parchetelor,

precum și dispozițiile art. 83 alin. (3) din același act normativ care prevăd

că reîncadrarea în funcția de judecător, procuror ori magistrat-asistent se

face fără concurs și cu avizul C.S.M., la instanțele, sau după caz, la parchetele

de lângă acestea, în cadrul cărora au funcționat până la data pensionării. A

concluzionat că acestea sunt singurele excepții de recunoaștere a gradului

profesional anterior dobândit, regula fiind aceea că gradul profesional

corespunzător unei instanțe sau parchet superioare se dobândește numai prin

promovarea concursului organizat în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, în acord cu

Recomandarea (94) 12 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind

independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 18 iulie 2008, a declarat recurs G.G., solicitând anularea ei și obligarea C.S.M. să emită

o nouă hotărâre prin care să-i recunoască gradul profesional de judecător de

curte de apel.

Făcând referire la soluția de respingere

a cererii sale, motivat de faptul că nu a dobândit anterior gradul profesional

de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65

alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluție

materializată în Hotărârea nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., recurenta a precizat că nu a solicitat promovarea la nici o curte de apel din România,

ci numai recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinește condiția vechimii

de 6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte cerințe ale legii.

Din conținutul cererii de recurs, identic

de altfel cu cel al cererii adresate C.S.M., rezultă că recurenta a solicitat

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, invocând

discriminarea existentă între procurorii care au obținut gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin

efectul numirii în cadrul D.I.I.C.O.T. sau D.N.A. și ceilalți procurori și

judecători, care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării

într-un grad profesional superior.

În justificarea acestei discriminări au

fost invocate hotărârile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, (43 până la formularea cererii)

prin care au fost admise recursurile procurorilor de la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. împotriva hotărârilor nr. 791 și 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului C.S.M., dispunându-se anularea în parte a acestora, în ceea ce-i privește pe

respectivii recurenți și, în consecință, admiterea cererilor lor de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurentei, soluția astfel

adoptată este nefirească, întrucât regula instituită prin art. 43 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004 nu cunoaște nici o derogare, iar prevalarea acestor

procurori de alte dispoziții legale ce vizează caracterul special al structurii

din care fac parte, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului

reprezintă o fraudă tipică la lege.

De asemenea, alegațiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt

suficiente și încalcă, fără nici o justificare, principiul

nemo auditur

propriam turpitudinem allegans

, întrucât înființarea respectivelor

structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la

selectarea unor procurori, statul invocându-și propria turpitudine pentru

neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad

de judecătorie să fie numiți în funcții de conducere în structurile D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., fapt inadmisibil într-un stat de drept.

Apreciind că situația astfel creată

contravine dispozițiilor O.G. nr. 137/2002, art. 14 din C.E.D.O. și art. 1 din

Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât crearea pe cale

jurisdicțională a unei căi lăturalnice pentru anumiți procurori de accedere în

gradul cel mai înalt determină o rupere nejustificată de echilibru între

judecătorii și procurorii aflați în aceeași situație juridică, prin statutul

lor constituțional, astfel cum a statuat cu valoare de principiu Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006, recurenta a solicitat, pentru egalitate de tratament, admiterea recursului, anularea

hotărârii atacate și obligarea C.S.M. să emită o nouă hotărâre de recunoaștere

a gradului profesional de judecător de curte de apel.

Examinând actele dosarului, solicitările

recurentei și argumentele aduse în sprijinul acestora, prin prisma prevederilor

legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

Plenul C.S.M. interpretând corect dispozițiile legale referitoare la dobândirea

gradului profesional corespunzător instanței superioare sau a parchetului de pe

lângă aceasta.

Pentru a concluziona astfel, Înalta Curte

a avut în vedere următoarele considerente.

Gradul profesional poate fi definit ca

fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia

instanțelor și a parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire,

promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează

cariera magistraților, cum s-a reținut, de altfel, atât prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007 a Plenului C.S.M., cât și în jurisprudența relevantă în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal.

Gradul profesional nu este, așadar, o

noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice

postului pe care îl ocupă magistratul, atribuții care corespund nivelului

instanței sau parchetului în cadrul căruia își desfășoară acesta activitatea.

În mod corespunzător, concursurile de

promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare,

în limita locurilor disponibile, iar nu numai pentru dobândirea unui grad

profesional privit în mod abstract, promovarea pe loc având caracter de

excepție și realizându-se numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de

lege.

Din economia prevederilor legale

incidente în materia promovării pe loc rezultă, de altfel, că prin această

formă de excepție a promovării se urmărește, în principal, crearea unei rezerve

de judecători și procurori care să poată funcționa, în condițiile art. 57-60

din Legea nr. 303/2004, la instanțele superioare sau la parchetele de pe lângă

acestea în cazul unei vacantări masive de posturi, ori a unei modificări de competență

de natură să atragă supraaglomerarea acestora.

Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor reglementează, prin dispozițiile Cap. V,

Secțiunea 1, numai promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți

de apel și parchete.

Potrivit art. 43 alin. (1) al acestei

secțiuni, promovarea judecătorilor și procurorilor se face numai prin concurs

organizat la nivel național, în limita posturilor vacante la tribunale, curți

de apel și parchete.

Condițiile pentru participarea la

concursul de promovare și modalitatea de desfășurare a acestuia sunt stabilite

prin art. 44, art. 46 și art. 47 din aceeași lege și Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și

procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 621 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 659 din 3 iulie 2008.

În conformitate cu prevederile art. 45

din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile

prevăzute la art. 44 pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în

limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii,

scopul acestei forme a promovării fiind, în principal, cel anterior arătat.

Promovarea în funcții superioare de

execuție, pe loc sau efectivă, reprezintă o recunoaștere a performanțelor

magistraților, iar reglementarea concursului, ca modalitate de dobândire a

gradului profesional corespunzător unei instanțe superioare, este circumscrisă

exigenței ca deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor să fie

bazate numai pe criterii obiective, care să permită o selecție corectă a

acestora, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența

lor.

Prin urmare, cum legiuitorul nu a

reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional

corespunzător instanței superioare, la îndeplinirea condiției de vechime și a

celorlalte criterii prevăzute de lege, așa cum pretinde recurenta, C.S.M. a

apreciat în mod corect că solicitarea sa echivalează cu o cerere de promovare

la instanța superioară, care nu poate fi primită întrucât nu a susținut

concursul de promovare în condițiile art. 43-47 din Legea nr. 303/2004 privind

Statutul judecătorilor și procurorilor.

Pentru promovarea în funcția de judecător

la Înalta Curte de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 a instituit, prin

prevederile Secțiunii a 3-a, o altă procedură, având vocația de a accede în

acest grad atât judecătorii cât și procurorii care îndeplinesc condițiile

prevăzute de art. 52 alin. (1).

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 866/2006,

a constatat că dispozițiile acestui text de lege sunt neconstituționale numai

în partea care condiționează această promovare de îndeplinirea funcției de

judecător în ultimii 2 ani. S-a apreciat astfel că numai această exigență și nu

întreaga procedură constituie o discriminare contrară legii fundamentale,

respectiv o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii

de magistrați, raportat la statutul lor constituțional similar și, în plus, la

faptul că prin însăși condiția de bază impusă de textul analizat, pentru

promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție,

aceea a vechimii de 12 ani în funcția de judecător sau de procuror, aceștia au fost

așezați într-o situație juridică identică, exigența respectivă având ca efect

promovarea numai a magistraților judecători și excluderea posibilității

promovării magistraților procurori.

Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completărilor ulterioare, a reglementat, de asemenea, prin art.

75 și art. 87, o procedură specială de numire a procurorilor în cadrul

structurilor specializate D.I.I.C.O.T. și D.N.A., derogatorie de la procedura

de drept comun stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/ 2004, procedură care

implică o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități

profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcțiilor

respective.

Respectându-se statutul constituțional

similar al celor două categorii de magistrați, ambele texte au impus, între

altele, condiția vechimii de cel puțin 6 ani în funcția de judecător sau

procuror pentru numirea în cadrul acestor entități specializate.

Anterior intrării în vigoare a acestei

legi, O.U.G nr. 43/2002 a instituit de asemenea, pentru procurorii D.N.A., o

procedură derogatorie de la dispozițiile art. 66 alin. (5) din Legea nr. 92/1992

care instituiau condiția examenului pentru promovarea în funcțiile de execuție

superioare la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă aceste

instanțe, iar Legea nr. 303/2004, în forma inițială, a prevăzut, prin art. 100

alin. (1), că magistrații în funcție la data intrării ei în vigoare se

consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care

sunt numiți.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism a fost înființată prin Legea nr. 508/2004,

ca structură specializată în combaterea unor astfel de infracțiuni, în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numirea procurorilor în cadrul

acestei structuri specializate s-a făcut inițial în condițiile stabilite prin

dispozițiile cu caracter special ale acestui act normativ, derogatorii de la

dreptul comun în materia promovării judecătorilor și procurorilor în funcții de

execuție sau de conducere la tribunale, curți de apel și parchete, reprezentat

de dispozițiile Legii nr. 303/2004, cap.V, Secțiunea 1.

Prevederile art. 8 din acest act normativ

au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, aceeași procedură specială fiind

prevăzută însă de art. 72 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat

prin aceeași Lege 247/2005, devenit art. 75 în urma republicării.

Procedura specială astfel instituită se

înscrie în limita regulilor pe care legiuitorul este în drept să le fixeze

pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, de altfel, și

egalitatea de tratament a celor două categorii, judecători și procurori, prin

stabilirea vocației de a accede la respectivele funcții și în favoarea

judecătorilor cu o vechime de cel puțin 6 ani.

Normele cu caracter special în discuție

au avut o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței

C.E.D.O., astfel cum s-a statuat constant prin hotărârile judecătorești

irevocabile invocate de recurentă, statuări care își păstrează în întregime

valabilitatea, raportat la necesitatea eficientizării luptei împotriva

corupției, a criminalității organizate și terorismului.

Hotărârile judecătorești în discuție,

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, nu au creat o cale lăturalnică pentru ca anumiți

procurori să acceadă în gradul cel mai înalt, prin eludarea concursurilor, cum

susține recurenta, ci au constatat doar o realitate de fapt, conformă normelor

legale cu caracter special incidente în materie, respectiv aceea că procurorii

numiți la D.I.I.C.O.T. și D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în condițiile legii speciale, au dobândit dreptul

de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, echivalența funcțiilor

respective rezultând și din prevederile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de persoane din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007.

În conformitate cu acest text de lege,

procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13

de la lit. A) din anexă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați

potrivit legii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 27/2006,

judecătorii și procurorii aflați în activitate la data intrării în vigoare a

acesteia se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru funcția în care

sunt încadrați.

Procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A. nu au

solicitat, de altfel, promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se putea susține că s-ar fi realizat, pe cale

jurisdicțională, o rupere nejustificată a echilibrului între cele două

categorii de magistrați, prin crearea unei alte modalități de promovare decât

cea a concursului, prevăzută pentru promovarea judecătorilor și procurorilor la

tribunale, curți de apel și parchete, iar îndeplinirea condițiilor prevăzute de

normele legale cu caracter special, anterior arătate, la numirea lor, nu a fost

contestată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de

art. 14 din C.E.D.O., invocat de recurentă, este un drept subiectiv substanțial,

care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a

drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece

nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă

autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie

încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a

fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face,

însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.

La data de 1 aprilie 2005 a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la convenție privitor la interdicția generală a oricărei

forme de discriminare.

Potrivit art. 1 al acestui Protocol,

exercitarea dreptului prevăzut de legea națională a unui stat contractant este

asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe unul din

motivele arătate de text, sau orice altă situație și nimeni nu poate face

obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar

fi întemeiată pe unul din motivele arătate.

Prin urmare, după această dată, toate

persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante pot invoca încălcarea

dreptului la nediscriminare nu numai cu privire la drepturile și libertățile

garantate de convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, ci și cu privire

la orice drept recunoscut în legislația națională a statului contractant în

cauză.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art.14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele concrete

ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în

discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a

recurentei, în calitatea sa de judecător la Tribunalul Cluj, în raport cu procurorii D.I.I.C.O.T. și D.N.A., în sensul art. 14 din

Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul dispozițiilor

O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în

raport de anumite situații identice, similare sau analoge în care se află două

sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără

ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere

a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură

o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare

stabilite de Constituția României, precum și de către documentele

internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de

România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se

consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza

cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței Curții

Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819

din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin.

(3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde ideea că

instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor

acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în

art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate

cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această

perspectivă, Înalta Curte nu ar putea obliga C.S.M. să-i recunoască recurentei

gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor norme

legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv

procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de recurenta G.G., judecător în cadrul Tribunalului Cluj, ca fiind

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de G.G. împotriva

Hotărârii nr. 703 din 10 iulie 2008 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2008.