ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 510/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 510/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.N. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
și Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va
pronunța să se dispună:
-anularea Hotărârii nr.
124 din 9 ianuarie 2008 emisă de Colegiul Director al Consiliului
Național pentru Combaterea Discriminării, prin care în mod nelegal
s-a reținut că sesizarea depusă de reclamant nu intră sub
incidența art. 2 alin. (1) din O.G. a României nr. 137/2000, privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu
modificările și completările ulterioare;
-obligarea Consiliului
Național pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, la
emiterea unei noi hotărâri prin care, urmare admiterii sesizării
reclamantului, să se constate:
a) în principal, caracterul
discriminatoriu al dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) și art.
44 alin. (1) și (3) din Legea nr. 96/2006, privind statutul
deputaților și senatorilor, precum și al prevederilor art. 71
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, în condițiile în care aceste dispoziții legale
nu sunt în egală măsură aplicabile și judecătorilor
instanței supreme din sistemul judiciar, Înalta Curte de Casație
și Justiție, care nu a domiciliul în municipiul București;
b) în subsidiar, caracterul
discriminatoriu al dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a), b) și c)
și a prevederilor art. 10 alin. (8) din O.U.G. nr. 27/2006 privind
salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și
altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, modificată
prin O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte
normative în domeniul justiției, în condițiile în care aceste
dispoziții legale sunt aplicabile numai judecătorilor, procurorilor,
personalului asimilat acestora și magistraților asistenți
delegați sau detașați în altă localitate decât cea de
domiciliu, respectiv numai președintelui, vicepreședintelui, membrilor
Consiliului Superior al Magistraturii, care nu au domiciliul în București,
nu și judecătorilor și procurorilor care își
desfășoară activitatea profesională în altă localitate
decât cea în care au domiciliul, urmare transferului, promovării în
funcție superioară de execuție sau a numirii într-o funcție
de conducere din cadrul instanțe judecătorești sau parchetelor.
Cu obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la
plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 99/F/CA
din 20 mai 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios
administrativ și fiscal, a respins excepția
inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea în
contencios administrativ formulată de reclamantul M.N.
În motivarea acestei
soluții, Curtea de Apel a reținut, în esență,
următoarele:
In privința discriminării
judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție
față de judecătorii, procurorii, personalul asimilat și
magistrații-asistenți care sunt detașați sau delegați
în altă localitate decât cea de domiciliu a arătat că
aceștia desfășoară activitatea în interesul serviciului,
delegarea și detașarea au loc doar temporar, pe când activitatea
desfășurată de judecătorii Înaltei Curți de
Casație și Justiție are caracter permanent.
Pe de altă parte,
drepturile de care beneficiază președintele, vicepreședintele
și membrii Consiliului Superior al Magistraturii, dacă nu au
domiciliul în municipiul București se justifică prin faptul că
judecătorii și procurorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani
și își suspendă activitatea până 1a sfârșitul
mandatului, desfășurând o activitate cu caracter temporar, pe când
judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt
numiți pe o perioadă nedeterminată.
De asemenea, senatorii
și deputații fac parte din sistemul legislativ, au lege proprie de
salarizare, exercită activitatea pe durata mandatului de 4 ani, pe când
judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție fac
parte din puterea judecătorească, au lege proprie de salarizare
și exercită activitatea pe o durată nedeterminată și
au atribuții diferite.
Judecătorii de la
Curtea Constituțională exercită mandatul pe o perioadă
determinată de 7 ani și au alte atribuții decât judecătorii
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Discriminarea presupune
existența unor situații comparabile la care tratamentul aplicat este
diferit. Principiile egalității între cetățeni, excluderii
privilegiilor și discriminării sunt garantate și în
privința exercitării dreptului la muncă, la libera alegere a
ocupației, la condiții de muncă echitabile și
satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un
salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație
echitabilă și satisfăcătoare.
În aceste condiții, a
concluzionat că nu există tratament discriminatoriu, care ar
contraveni principiului egalității în drepturi, instituit prin art. 16
din Constituția României, republicată, prin dispozițiile privind
interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților și prin Protocolul
nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților,
deoarece toate categoriile profesionale enunțate nu se află în
situații comparabile, în măsura în care legiuitorul a înțeles
să reglementeze diferit statutul, atribuțiile și drepturile de
care beneficiază fiecare categorie și, ca urmare, nu se poate extinde
nejustificat aplicarea unui text dintr-o lege și acordarea unor drepturi
expres stabilite pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de
la Înalta Curte de Casație și Justiție care nu au domiciliul în
București, egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă
stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când
aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv. În
consecință, acțiunea reclamantului a fost apreciată ca
fiind nefondată și a fost respinsă.
În ceea ce privește
excepția inadmisibilității acțiunii invocată de
pârâtul Ministerul Justiției, curtea de apel a constatat că aceasta
este neîntemeiată, față de prevederile dispozițiilor art. 1,
art. 2 și art. 18 din O.G. nr. 137/2000 care oferă posibilitatea
persoanei care se consideră discriminată să se adreseze
Consiliului, iar hotărârea poate fi atacată în instanță.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamantul M.N., întemeindu-se pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea
acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii
acțiunii în contencios administrativ, așa cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant,
invocând prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României,
susține astfel că egalitatea și echilibrul puterilor statului
semnifică, printre altele, și asigurarea unui tratament juridic egal
reprezentanților puterii legislative, executive și
judecătorești, care se află, din această perspectivă,
într-o situație comparabilă.
Referindu-se la
dispozițiile art. 40 alin. (1) și art. 44 din Legea nr. 96/2006
privind statutul deputaților și senatorilor, arată că
drepturile prevăzute de aceste dispoziții legale nu au caracter
salarial, ci sunt acordate strict în considerarea desfășurării
activității într-o altă localitate decât cea de domiciliu,
astfel că de aceste drepturi, potrivit principiului egalității
în drepturi și a nediscriminării ar trebui să beneficieze
și reprezentanții puterii judecătorești, în special
judecătorii instanței supreme, ai Înaltei Curți de Casație
și Justiție, în cazul în care acești magistrați nu au
domiciliul în municipiul București, diferența de tratament între
parlamentarii și judecătorii instanței supreme neîntemeindu-se
pe o justificare obiectivă și rezonabilă.
Excluderea
judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție,
care nu au domiciliul în București, dar care au o situație
comparabilă cu judecătorii Curții Constituționale, de la
acordarea drepturilor prevăzute de art. 71 din Legea nr. 47/1992, ca
și în cazul reprezentanților puterii legiuitoare, strict în
considerarea activității într-o altă localitate decât cea de
domiciliu, încalcă principiul egalității în dreptului și al
nediscriminării, nefiind întemeiată pe o justificare obiectivă
și rezonabilă, arată, de asemenea, recurentul.
Susține, totodată,
că diferența de tratament consacrată prin art. 13 alin. (1) lit.
a), b) și c) și art. 10 alin. (8) din O.U.G. nr. 27/2006 între
judecătorii, procurorii, personalul asimilat magistraților și
magistrații-asistenți delegați sau detașați în
altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv între președintele,
vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii
care nu au domiciliul în municipiul București, pe de-o parte, și
magistrații care, urmare transferului, au promovat într-o funcție
superioară de execuție sau a numirii într-o funcție de
conducere, se află în aceeași situație, în sensul că
își desfășoară activitatea în altă localitate decât
cea de domiciliu, pe de altă parte, nu își găsește nicio justificare
obiectivă și rezonabilă, întrucât nu urmărește un scop
legitim și, chiar în situația în care s-ar considera că este
îndeplinită condiția scopului legitim, nu respectă un raport de
proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele,
metodele utilizate pentru atingerea lui.
Consideră că
împrejurarea că delegarea, detașarea ori alegerea ca membru al
Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate permanentă
reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate
decât cea de domiciliu, cu titlu temporar, pe când promovarea
magistraților în funcții superioare de execuție sau transferul
reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate
decât cea de domiciliu pe durată nedeterminată, nu poate conduce la
concluzia că am fi în situații diferite în care se găsesc
diferitele categorii de magistrați, care să justifice soluții
diferite ale legiuitorului în ceea ce privește unele drepturi cuvenite
acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul
egalității.
Mai consideră și că
nu are relevanță nici faptul că, spre deosebire de delegare sau
de detașare, promovarea în funcții superioare de execuție sau
numirea în funcții de conducere are loc în urma susținerii unui
examen sau depunerii unei candidaturi urmată de interviu, legiuitorul
având deplină libertate de a stabili, în mod exclusiv
modalitățile de ocupare a funcțiilor în magistratură,
superioare de execuție sau de conducere, în condițiile în care sunt
respectate principiile de independență a justiției.
În concluzie, recurentul-reclamant
susține că toate cele arătate probează existența
situației de compatibilitate a sa cu, pe de-o parte, senatorii,
deputații și judecătorii Curții Constituționale care
nu au domiciliul în municipiul București și, pe de altă parte,
cu judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și
magistrații-asistenți delegați sau detașați în
altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv cu președintele,
vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii,
care nu au domiciliul în municipiul București – așa încât se impune
admiterea recursului său și modificarea hotărârii atacate – date
cu aplicarea greșită a legii – în sensul admiterii acțiunii în
contencios administrativ așa cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea
susținerilor formulate de reclamant în recurs, în raport de
dispozițiile aplicabile în speță, precum și de
hotărârea primei instanțe, pronunțate în cauză, se
constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.
2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice
deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de
rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,
boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență
la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are
drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii,
folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a
drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural
sau în orice domenii ale vieții publice.
Prima instanță
care s-a pronunțat în cauză a respins acțiunea reclamantului,
reținând, în esență, că, în speță,
situațiile prezentate nu sunt comparabile pentru a putea vorbi de
existența unui tratament discriminatoriu, așa încât în
condițiile în care există categorii profesionale distincte care
beneficiază de reglementări diferite nu se poate extinde nejustificat
aplicarea unor texte de lege și acordarea unor drepturi expres stabilite
pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de la Înalta Curte de
Casație și Justiție, care nu au domiciliul în București.
Înalta Curte apreciază
că instanța de fond a avut în vedere în mod corect că analiza comparabilității
sau a analogiei nu poate fi restrânsă doar la faptul că persoanele
aparținând categoriilor profesionale invocate își
desfășoară activitatea în altă localitate decât cea de
domiciliu, ci, atât timp cât legiuitorul a înțeles să reglementeze diferit
statutul, atribuțiile și drepturile de care beneficiază fiecare
categorie profesională, se impune a fi luată în considerare și
situație juridică diferită în care se găsesc aceste
persoane.
Or, în mod incontestabil
categoriile profesionale prezentate ca element în susținerea
existenței unor situații comparabile (senatorii și
deputații, președintele, vicepreședintele și membrii
Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Curții
Constituționale) desfășoară o activitate cu caracter
temporar, iar judecătorii Înaltei Curți de Casație și
Justiție sunt numiți pe o perioadă nedeterminată,
desfășurând o activitate cu caracter permanent.
Tot astfel, în timp ce
delegarea și detașarea judecătorilor, procurorilor, personalului
asimilat și magistraților-asistenți în altă localitate
decât cea de domiciliu au loc doar temporar, promovarea judecătorilor
și procurorilor la tribunale, curți de apel și la parchete, ori
promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație
și Justiție reprezintă o modificare a funcției
magistratului, nelimitată în timp, același caracter avându-l și
schimbarea locului de desfășurare a activității acestuia.
Drept urmare, se reține
că în mod judicios curtea de apel a apreciat că neexistând
situații comparabile, așa cum a susținut reclamantul, nu poate
exista nicio stare de discriminare a judecătorilor Înaltei Curți de
Casație și Justiție, respectiv a reclamantului, prin raportare
la situația senatorilor, deputaților, judecătorilor Curții
Constituționale, precum și a judecătorilor, procurorilor,
personalului asimilat acestora și magistraților delegați sau
detașați, respectiv a președintelui, vicepreședintelui
și membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
În consecință,
întrucât recurentul-reclamant nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat,
care în condițiile expres și limitativ prevăzute de
dispozițiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la
desființarea sentinței curții de apel, aceasta va fi
menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul
declarat în cauză de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamantul M.N. împotriva sentinței nr. 99/F/CA/2008 din 20 mai 2008 a
Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.