ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 510/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul M.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Ministerul Justiției, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: -anularea Hotărârii nr. 124 din 9 ianuarie 2008 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care în mod nelegal s-a reținut că sesizarea depusă de reclamant nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) din O.G.

a României nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare; -obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, la emiterea unei noi hotărâri prin care, urmare admiterii sesizării reclamantului, să se constate: a) în principal, caracterul discriminatoriu al dispozițiilor art. 40 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (1) și (3) din Legea nr. 96/2006, privind statutul deputaților și senatorilor, precum și al prevederilor art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în condițiile în care aceste dispoziții legale nu sunt în egală măsură aplicabile și judecătorilor instanței supreme din sistemul judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu a domiciliul în municipiul București; b) în subsidiar, caracterul discriminatoriu al dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a), b) și c) și a prevederilor art. 10 alin. (8) din O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, modificată prin O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, în condițiile în care aceste dispoziții legale sunt aplicabile numai judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților asistenți delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv numai președintelui, vicepreședintelui, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, care nu au domiciliul în București, nu și judecătorilor și procurorilor care își desfășoară activitatea profesională în altă localitate decât cea în care au domiciliul, urmare transferului, promovării în funcție superioară de execuție sau a numirii într-o funcție de conducere din cadrul instanțe judecătorești sau parchetelor.

Cu obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 99/F/CA din 20 mai 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.N. În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: In privința discriminării judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție față de judecătorii, procurorii, personalul asimilat și magistrații-asistenți care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu a arătat că aceștia desfășoară activitatea în interesul serviciului, delegarea și detașarea au loc doar temporar, pe când activitatea desfășurată de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție are caracter permanent.

Pe de altă parte, drepturile de care beneficiază președintele, vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii, dacă nu au domiciliul în municipiul București se justifică prin faptul că judecătorii și procurorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani și își suspendă activitatea până 1a sfârșitul mandatului, desfășurând o activitate cu caracter temporar, pe când judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt numiți pe o perioadă nedeterminată. De asemenea, senatorii și deputații fac parte din sistemul legislativ, au lege proprie de salarizare, exercită activitatea pe durata mandatului de 4 ani, pe când judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție fac parte din puterea judecătorească, au lege proprie de salarizare și exercită activitatea pe o durată nedeterminată și au atribuții diferite.

Judecătorii de la Curtea Constituțională exercită mandatul pe o perioadă determinată de 7 ani și au alte atribuții decât judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Discriminarea presupune existența unor situații comparabile la care tratamentul aplicat este diferit. Principiile egalității între cetățeni, excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate și în privința exercitării dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

În aceste condiții, a concluzionat că nu există tratament discriminatoriu, care ar contraveni principiului egalității în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituția României, republicată, prin dispozițiile privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților și prin Protocolul nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, deoarece toate categoriile profesionale enunțate nu se află în situații comparabile, în măsura în care legiuitorul a înțeles să reglementeze diferit statutul, atribuțiile și drepturile de care beneficiază fiecare categorie și, ca urmare, nu se poate extinde nejustificat aplicarea unui text dintr-o lege și acordarea unor drepturi expres stabilite pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție care nu au domiciliul în București, egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv.

În consecință, acțiunea reclamantului a fost apreciată ca fiind nefondată și a fost respinsă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției, curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, față de prevederile dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 18 din O.G. nr. 137/2000 care oferă posibilitatea persoanei care se consideră discriminată să se adreseze Consiliului, iar hotărârea poate fi atacată în instanță. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M.N., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ, așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant, invocând prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României, susține astfel că egalitatea și echilibrul puterilor statului semnifică, printre altele, și asigurarea unui tratament juridic egal reprezentanților puterii legislative, executive și judecătorești, care se află, din această perspectivă, într-o situație comparabilă.

Referindu-se la dispozițiile art. 40 alin. (1) și art. 44 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, arată că drepturile prevăzute de aceste dispoziții legale nu au caracter salarial, ci sunt acordate strict în considerarea desfășurării activității într-o altă localitate decât cea de domiciliu, astfel că de aceste drepturi, potrivit principiului egalității în drepturi și a nediscriminării ar trebui să beneficieze și reprezentanții puterii judecătorești, în special judecătorii instanței supreme, ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul în care acești magistrați nu au domiciliul în municipiul București, diferența de tratament între parlamentarii și judecătorii instanței supreme neîntemeindu-se pe o justificare obiectivă și rezonabilă.

Excluderea judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu au domiciliul în București, dar care au o situație comparabilă cu judecătorii Curții Constituționale, de la acordarea drepturilor prevăzute de art. 71 din Legea nr. 47/1992, ca și în cazul reprezentanților puterii legiuitoare, strict în considerarea activității într-o altă localitate decât cea de domiciliu, încalcă principiul egalității în dreptului și al nediscriminării, nefiind întemeiată pe o justificare obiectivă și rezonabilă, arată, de asemenea, recurentul. Susține, totodată, că diferența de tratament consacrată prin art. 13 alin. (1) lit. a), b) și c) și art. 10 alin. (8) din O.U.G.

nr. 27/2006 între judecătorii, procurorii, personalul asimilat magistraților și magistrații-asistenți delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv între președintele, vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii care nu au domiciliul în municipiul București, pe de-o parte, și magistrații care, urmare transferului, au promovat într-o funcție superioară de execuție sau a numirii într-o funcție de conducere, se află în aceeași situație, în sensul că își desfășoară activitatea în altă localitate decât cea de domiciliu, pe de altă parte, nu își găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât nu urmărește un scop legitim și, chiar în situația în care s-ar considera că este îndeplinită condiția scopului legitim, nu respectă un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele, metodele utilizate pentru atingerea lui.

Consideră că împrejurarea că delegarea, detașarea ori alegerea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate permanentă reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate decât cea de domiciliu, cu titlu temporar, pe când promovarea magistraților în funcții superioare de execuție sau transferul reprezintă modificări ale locului muncii în altă localitate decât cea de domiciliu pe durată nedeterminată, nu poate conduce la concluzia că am fi în situații diferite în care se găsesc diferitele categorii de magistrați, care să justifice soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește unele drepturi cuvenite acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității.

Mai consideră și că nu are relevanță nici faptul că, spre deosebire de delegare sau de detașare, promovarea în funcții superioare de execuție sau numirea în funcții de conducere are loc în urma susținerii unui examen sau depunerii unei candidaturi urmată de interviu, legiuitorul având deplină libertate de a stabili, în mod exclusiv modalitățile de ocupare a funcțiilor în magistratură, superioare de execuție sau de conducere, în condițiile în care sunt respectate principiile de independență a justiției.

În concluzie, recurentul-reclamant susține că toate cele arătate probează existența situației de compatibilitate a sa cu, pe de-o parte, senatorii, deputații și judecătorii Curții Constituționale care nu au domiciliul în municipiul București și, pe de altă parte, cu judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv cu președintele, vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii, care nu au domiciliul în municipiul București – așa încât se impune admiterea recursului său și modificarea hotărârii atacate – date cu aplicarea greșită a legii – în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ așa cum a fost formulată.

Recursul nu este fondat. Din examinarea susținerilor formulate de reclamant în recurs, în raport de dispozițiile aplicabile în speță, precum și de hotărârea primei instanțe, pronunțate în cauză, se constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice domenii ale vieții publice.

Prima instanță care s-a pronunțat în cauză a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că, în speță, situațiile prezentate nu sunt comparabile pentru a putea vorbi de existența unui tratament discriminatoriu, așa încât în condițiile în care există categorii profesionale distincte care beneficiază de reglementări diferite nu se poate extinde nejustificat aplicarea unor texte de lege și acordarea unor drepturi expres stabilite pentru anumite categorii profesionale, judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu au domiciliul în București.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a avut în vedere în mod corect că analiza comparabilității sau a analogiei nu poate fi restrânsă doar la faptul că persoanele aparținând categoriilor profesionale invocate își desfășoară activitatea în altă localitate decât cea de domiciliu, ci, atât timp cât legiuitorul a înțeles să reglementeze diferit statutul, atribuțiile și drepturile de care beneficiază fiecare categorie profesională, se impune a fi luată în considerare și situație juridică diferită în care se găsesc aceste persoane.

Or, în mod incontestabil categoriile profesionale prezentate ca element în susținerea existenței unor situații comparabile (senatorii și deputații, președintele, vicepreședintele și membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Curții Constituționale) desfășoară o activitate cu caracter temporar, iar judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt numiți pe o perioadă nedeterminată, desfășurând o activitate cu caracter permanent. Tot astfel, în timp ce delegarea și detașarea judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat și magistraților-asistenți în altă localitate decât cea de domiciliu au loc doar temporar, promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și la parchete, ori promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă o modificare a funcției magistratului, nelimitată în timp, același caracter avându-l și schimbarea locului de desfășurare a activității acestuia.

Drept urmare, se reține că în mod judicios curtea de apel a apreciat că neexistând situații comparabile, așa cum a susținut reclamantul, nu poate exista nicio stare de discriminare a judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a reclamantului, prin raportare la situația senatorilor, deputaților, judecătorilor Curții Constituționale, precum și a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților delegați sau detașați, respectiv a președintelui, vicepreședintelui și membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. În consecință, întrucât recurentul-reclamant nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. să conducă la desființarea sentinței curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se va respinge recursul declarat în cauză de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva sentinței nr. 99/F/CA/2008 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.