ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5271/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 850 din 16 februarie 2010,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanții: M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M.,

G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. și M.M. prin, în

contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., prin care au solicitat obligarea acesteia la

acordarea și plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, în

baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

republicată, începând de la încadrarea în muncă a acestora și până la data

pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre

reclamanți precum și la plata dobânzii legale cf. O.G. nr. 9/2000.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea sentinței,

Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei

cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au susțin, în esență, că soluția instanței de fond este dată cu aplicarea și

interpretarea greșită a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, au

arătat că la dosarul cauzei există centralizatorul privind calculul sumelor

reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare cuvenit funcționarilor publici, act întocmit la data de 31 martie

2009 și semnat de conducerea instituției, și reprezintă clar voința acestora de

a acorda aceste suplimente.

În opinia

recurenților, legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea

acestor suplimente, respectiv prestarea muncii efective de către funcționarii

publici, singurul criteriu aplicabil și posibil în materie.

Mai susțin

recurenții-reclamanți că neacordarea acestor drepturi reprezintă un act de

discriminare în raport cu funcționarii publici cărora li s-au acordat aceste

drepturi, în acest sens fiind depusă la dosar practică judiciară.

A fost criticată

soluția instanței de fond și în ce privește încălcarea dreptului privind

accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României, prin

aplicarea în mod greșit a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"Art. 31. - (1)

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru

vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006,

prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare".

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5 intitulat "Drepturi și îndatoriri" din Legea nr.

188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în

calitate de funcționari publici în cadrul agenției intimate, nu a fost prevăzut

nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a

admite teza recurenților și a obliga autoritatea să le acorde suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare

supliment de la data încadrării, ar însemna ca instanța, în lipsa unor

reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două

sporuri.

O asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor

în litigiu.

Drepturile solicitate

prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu

noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai

departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "o creanță nu

poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a

fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 18

octombrie 2002, cauza F.-M.G.și alții împotriva Spaniei).

De asemenea, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că o creanță nu

poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază

suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată

printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. împotriva Slovaciei,

Or, în cauză nu se

poate reține că există o "bază suficientă în dreptul intern", atâta

timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două

suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în

actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în

favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Pentru aceleași

considerente nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare la

existența unei discriminări în raport cu alte categorii de funcționari publici,

atâta timp cât organismul înființat prin O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național

Pentru Combaterea Discriminării, competent a constata existența unor astfel de

fapte de discriminare nu a fost sesizat în acest sens.

În ce privește

hotărârile judecătorești invocate în susținerea recursului de către

recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri

pronunțate de tribunale și curți de apel care nu pot fi impuse Instanței

Supreme, ci dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare și constante în

materie a Jurisdicției Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte

instanțe judecătorești.

Prin urmare, soluția

adoptată de instanța de fond este corectă, în condițiile în care, dezlegarea

dată problemelor de drept judecate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie

pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală din C.

proc. civ.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința atacată este

legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M.,

G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. și M.M. împotriva

Sentinței nr. 850 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.