ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5271/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 850 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții: M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M., G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. și M.M.

prin, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., prin care au solicitat obligarea acesteia la acordarea și plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând de la încadrarea în muncă a acestora și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți precum și la plata dobânzii legale cf. O.G. nr. 9/2000. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea sentinței, Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au susțin, în esență, că soluția instanței de fond este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest sens, au arătat că la dosarul cauzei există centralizatorul privind calculul sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare cuvenit funcționarilor publici, act întocmit la data de 31 martie 2009 și semnat de conducerea instituției, și reprezintă clar voința acestora de a acorda aceste suplimente. În opinia recurenților, legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea acestor suplimente, respectiv prestarea muncii efective de către funcționarii publici, singurul criteriu aplicabil și posibil în materie. Mai susțin recurenții-reclamanți că neacordarea acestor drepturi reprezintă un act de discriminare în raport cu funcționarii publici cărora li s-au acordat aceste drepturi, în acest sens fiind depusă la dosar practică judiciară.

A fost criticată soluția instanței de fond și în ce privește încălcarea dreptului privind accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României, prin aplicarea în mod greșit a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat "Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici în cadrul agenției intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga autoritatea să le acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment de la data încadrării, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. O asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.-M.G.și alții împotriva Spaniei).

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (K. împotriva Slovaciei, §52; C. împotriva României, §49). Or, în cauză nu se poate reține că există o "bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare la existența unei discriminări în raport cu alte categorii de funcționari publici, atâta timp cât organismul înființat prin O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, competent a constata existența unor astfel de fapte de discriminare nu a fost sesizat în acest sens. În ce privește hotărârile judecătorești invocate în susținerea recursului de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri pronunțate de tribunale și curți de apel care nu pot fi impuse Instanței Supreme, ci dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare și constante în materie a Jurisdicției Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte instanțe judecătorești.

Prin urmare, soluția adoptată de instanța de fond este corectă, în condițiile în care, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M., G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. și M.M. împotriva Sentinței nr. 850 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.