ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2978/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 645 din 08 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj– Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții B.M.S., B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A., P.H., P.O., P.M.A., R.E.S., S.M.C. și U.D.

în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj, prin care au solicitat obligarea acestora la acordarea și plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând de la încadrarea în muncă a acestora și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți și disjungerea acțiunii formulate de reclamanții: B.M.S., B.I.G., C.A.C., P.M.A.

și U.D. către Tribunalul Cluj. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcționarii publici și consacră vocația obținerii unui salariu din care să facă parte componentele respective și că numai în măsura în care legea de salarizare ar reglementa modalitatea de calculare a acestor drepturi ele pot deveni drepturile patrimoniale propriu-zise. Sub acest aspect, instanța a reținut că reclamanții nu justifică modalitatea de stabilire procentuală a drepturilor salariale solicitate și că, în aceste condiții, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat și cuantificarea acestor sume de către instanță ar reprezenta o imixtiune în activitatea de legiferare.

Curtea a avut în vedere la pronunțarea sentinței, Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că soluția instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, iar în prezent sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, astfel că trebuie să producă efecte, deoarece nici executivul și nici legiuitorul nu puteau suspenda sau abroga acest drept, în condițiile în care dispozițiile art. 38 C. muncii, ce reprezintă reglementarea generală în materia raporturilor de muncă sunt imperative. Mai susțin recurenții-reclamanți că drepturile solicitate reprezintă un drept dobândit ce nu poate fi îngrădit, iar neacordarea acestor drepturi contravine art. 14 din C.E.D.O și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Totodată, reprezintă un act de discriminare în raport cu funcționarii cărora li s-au acordă aceste drepturi, în acest sens fiind exemplificate sentințele nr. 533 din 07 mai 2008 a Tribunalului Botoșani și nr. 2263 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Dolj. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 , și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006 . De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, d reptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici în cadrul agenției intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga autoritatea să le acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment începând cu data de 1 ianuarie 2004, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu. Drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). De asemenea, în jurisprudența CEDO s-a afirmat că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).

Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești. Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare la existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât recurenții-reclamanți nu au făcut dovada faptului că anumite categorii de funcționari publici ar beneficia de suplimentele respective, precum și datorită faptului că aparține organismului înființat prin O.G.

nr. 137/2000 competența de a constata existența unor astfel de fapte de discriminare. În ceea ce privește hotărârile judecătorești invocate în susținerea recursului de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri pronunțate de tribunale, care nu pot fi impuse Instanței Supreme, ci dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare și constante în materie a Jurisdicției Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte instanțe judecătorești. La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aspect de altfel reținut, în mod corect și de către judecătorul fondului. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.M.S., B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A., P.H., P.O., P.M.A., R.E.S., S.M.C., U.D. împotriva sentinței nr. 645 din 08 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2010.