ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2978/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 645 din

08 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj– Secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții B.M.S.,

B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A., P.H., P.O., P.M.A., R.E.S.,

S.M.C. și U.D. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Ocuparea

Forței de Muncă și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Cluj, prin

care au solicitat obligarea acestora la acordarea și plata drepturilor bănești

reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în

procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit.

c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând de la încadrarea în

muncă a acestora și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății

efective, pentru fiecare dintre reclamanți și disjungerea acțiunii formulate de

reclamanții: B.M.S., B.I.G., C.A.C., P.M.A. și U.D. către Tribunalul Cluj.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 31 alin.

(1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli

generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcționarii publici

și consacră vocația obținerii unui salariu din care să facă parte componentele

respective și că numai în măsura în care legea de salarizare ar reglementa

modalitatea de calculare a acestor drepturi ele pot deveni drepturile

patrimoniale propriu-zise.

Sub

acest aspect, instanța a reținut că reclamanții nu justifică modalitatea de

stabilire procentuală a drepturilor salariale solicitate și că, în aceste

condiții, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de

calculat și cuantificarea acestor sume de către instanță ar reprezenta o

imixtiune în activitatea de legiferare.

Curtea a

avut în vedere la pronunțarea sentinței, Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și

d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul

funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări

legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanții,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

susțin, în esență, că soluția instanței de

fond este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru

perioada 2004 – 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, iar în

prezent sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000,

astfel că trebuie să producă efecte, deoarece nici executivul și nici

legiuitorul nu puteau suspenda sau abroga acest drept, în condițiile în care

dispozițiile art. 38 C. muncii, ce reprezintă reglementarea generală în materia

raporturilor de muncă sunt imperative.

Mai

susțin

recurenții-reclamanți

că drepturile

solicitate reprezintă un drept dobândit ce nu poate fi îngrădit, iar

neacordarea acestor drepturi contravine art. 14 din C.E.D.O și art. 16 alin. (1)

din Constituție.

Totodată,

reprezintă un act de discriminare în raport cu funcționarii cărora li s-au

acordă aceste drepturi, în acest sens fiind exemplificate sentințele nr. 533

din 07 mai 2008 a Tribunalului Botoșani și nr. 2263 din 20 noiembrie 2008 a

Tribunalului Dolj.

Analizând

cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate

în continuare.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1)

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime

în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006,

prin O.U.G.

nr. 92/2004

privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea

nr. 76/2005

, și prin O.G.

nr. 2/2006

privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 417/2006

.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare”.

Însă, în

cauză, d

reptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din

Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

pentru perioada în care

recurenții-reclamanți

solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici în cadrul

agenției intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

admite teza recurenților și a obliga autoritatea să le acorde suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare

supliment începând cu data de 1 ianuarie 2004, ar însemna ca instanța, în lipsa

unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor

două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor

în litigiu.

Drepturile

solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o

creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în

puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza

Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

De

asemenea, în jurisprudența CEDO s-a afirmat că o creanță nu poate fi

considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în

dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o

jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, §52;

Caracas împotriva României, §49).

Or, în

cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta

timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două

suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în

actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în

favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Pentru

aceleași considerente nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare

la existența unei discriminări, cu atât mai mult cu cât recurenții-reclamanți

nu au făcut dovada faptului că anumite categorii de funcționari publici ar

beneficia de suplimentele respective, precum și datorită faptului că aparține

organismului înființat prin O.G. nr. 137/2000 competența de a constata

existența unor astfel de fapte de discriminare.

În ceea

ce privește hotărârile judecătorești invocate în susținerea recursului de către

recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri

pronunțate de tribunale, care nu pot fi impuse Instanței Supreme, ci

dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare și constante în materie a

Jurisdicției Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte instanțe

judecătorești.

La

pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ.,

Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și

d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul

funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări

legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aspect

de altfel reținut, în mod corect și de către judecătorul fondului.

În

consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că

sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de B.M.S., B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A.,

P.H., P.O., P.M.A., R.E.S., S.M.C., U.D. împotriva sentinței nr. 645 din 08

decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 iunie 2010.