ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2264/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3.413 din 21 octombrie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București,

declinându-se competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții V.M.,

F.C., Ț.M., M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V., C.G. și pe pârâții C.A.S.M.B.,

C.N.A.S., respectiv Statul Român prin M.F.P. în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2009, reclamanții au

solicitat să se constate dreptul lor la primirea suplimentului postului și a

suplimentului treptei de salarizare începând cu 1 ianuarie 2004, precum și

obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale în speță.

În raport cu obiectul acțiunii și cu prevederea art.

109 din Legea nr. 188/1999, reținând de asemenea că raportul de serviciu al

reclamanților a fost stabilit cu o autoritate publică locală, instanța a

apreciat că, în speță, competenta de soluționare revine Tribunalului București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs V.M.,

F.C., Ț.M., M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V. și C.G., criticând soluția

pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că toți cei trei pârâți sunt

culpabili în ce privește neprimirea drepturilor pretinse și cuvenite, pentru

neacordarea acestor drepturi fiind responsabili și ordonatorul principal de

credite, în speță C.N.A.S., respectiv Statul Român, ca regulator bugetar și

normativ, competența materială a Curții de apel fiind atrasă de acești pârâți.

S-a apreciat că admiterea excepției de necompetență,

raportată exclusiv la pârâtul angajator, valorează antepronunțare relativ la

inadmisibilitatea acțiunii față de ceilalți doi pârâți, iar hotărârea dată doar

împotriva angajatorului pune pe reclamanți în situația de a-și executa

propriile salarii sau propriile locuri de muncă.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în

raport cu dispozițiile invocate, precum și cu reglementările incidente cauzei,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate

în continuare.

În cauză este necontestată calitatea de funcționari

publici a reclamaților, precum și faptul că obiectul litigiului îl formează

drepturile salariale izvorâte din raportul de serviciu.

Potrivit prevederilor art. 109 din Legea nr.

188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al

funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios

administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin

lege competența altor instanțe.

Așadar, determinant în stabilirea instanței

competente material, este raportul de serviciu, dispozițiile art. 109 din Legea

nr. 188/1999 urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că reclamanții, alături de C.A.S.M.B.,

au înțeles să cheme în judecată și C.N.A.S., respectiv Statul Român prin

M.F.P., dar raportul de serviciu al reclamanților, determinant în stabilirea

instanței competente material, este încheiat cu o autoritate locală.

Susținerile recurenților relative la admiterea

excepției de necompetență exclusiv în raport cu calitatea pârâtul angajator,

precum și cele privitoare la pronunțarea unei hotărâri doar în contradictoriu

cu angajatorul sunt nefondate, atâta vreme cât prin hotărârea atacată instanța

a procedat doar la admiterea excepției de necompetență și dezinvestire, cu

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 și cele ale

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

În consecință, față de cele mai sus reținute, Înalta

Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.M., F.C., Ț.M.,

M.S.I., R.D., G.F., A.E., C.I.V. și C.G., împotriva sentinței civile nr. 3.413

din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie

2010.