ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 714/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reclamanta V.R.D. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria

Municipiului

București și Consiliul General al

Municipiului București, plata indemnizației de dispozitiv pentru perioada 09

noiembrie 2005 - 16 mai 2008.

Î

n motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este îndreptățită la acest

spor în baza Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 496 din 28

iulie 2003, impunându-se acordarea acestui spor, în vederea aplicării unui

regim unitar de salarizare și pentru faptul că potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001,

funcționarii se află în permanență la dispoziția primarului atunci când

situația o cere.

Printr-o cerere precizatoare depusă la data de 24 aprilie 2009 (fila 37 dos.

fond), reclamanta arată că solicită obligarea pârâților la plata sporului

privind suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în cuantum de

25%, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul

Funcționarilor publici.

Prin sentința civilă nr. 1753 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea reclamantei V.R.D., ca neîntemeiată.

Pentru a hotăra astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta nu se

încadrează în categoria funcționarilor care pot beneficia de acordarea

indemnizației de dispozitiv, reglementată de Legea nr. 138/1999, privind

salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice

de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și

acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții,

întrucât aceasta își desfășoară activitatea în cadrul unei instituții publice

locale, care nu are specificul menționat în Legea nr. 138/1999.

Ca atare, ordinul M.A.I nr. 496/2003 nu are incidență în cauză, M.A.I nu

putea dispune prin ordin cu privire la salarizarea funcționarilor din cadrul

unei instituții publice locale, în speță, Consiliul General Municipiului

București, autoritate publică locală care se organizează și funcționează pe

principiul autonomiei locale, conform art. 2 și următoarele din Legea nr. 215/2001

și art. 120 și art. 121 din Constituția României.

Nici art. 91 din Legea nr. 215/2001 nu are relevanță în cauză, având în

vedere că obligațiile funcționarilor din cadrul primăriei nu pot fi considerate

aceleași, cu obligațiile militarilor și a altor categorii de personal

menționate de Legea nr. 138/1999.

Cât privește suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare,

conform precizărilor făcute de către reclamantă, instanța fondului a reținut că

într-adevăr aceste sporuri sunt reglementate cu titlu de principiu în Legea nr.

188/1999, însă, nu există niciun act normativ care să cuantifice sau să

furnizeze criterii de cuantificare a acestora, situație în care, instanța nu se

poate substitui legiuitorului stabilind procentul corespunzător acestor

sporuri.

Î

mpotriva acestei sentințe, a promovat recurs reclamanta V.R.D. care a

invocat ca temei legal, prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.,

criticând sentința pentru netemeinicie și nelegalitate.

La termenul de judecată a recursului de față, Înalta Curte a invocat,

din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) raportat la art. 304 pct. (3) C.

proc. civ., necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de excepția de ordine publică a necompetenței materiale,

invocată din oficiu, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite prezentul recurs și, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. (3) C. proc.

civ., va casa hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat, prin cererea precizatoare, plata drepturilor

bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare,

în cuantum de 25%, aferente perioade 09 noiembrie 2005 - 16 mai 2008, drept

prevăzut de art. 31 (după renumerotare) alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

188/1999, cu modificările și completările ulterioare, privind Statutul

Funcționarilor Publici, potrivit cărora „Pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul pentru vechime în muncă;

c)

suplimentul postului;

d)

suplimentul treptei de

salarizare;"

Potrivit actelor dosarului, în perioada 09

noiembrie 2005-16 mai 2008, reclamanta a avut calitatea de funcționar public de

execuție, în cadrul Direcției de Asistență Tehnică și Juridică a Consiliului

General al Municipiului București, autoritate

publică locală, care se organizează și funcționează pe principiul autonomiei

locale, conform art. 2 și următoarele din Legea nr. 215/2001 și art. 120 și art.

121 din Constituția României.

Calitatea de funcționar public a reclamantei

determină aplicabilitatea dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 188/1999,

care constituie dreptul comun în materie, competența soluționării litigiilor ce

se nasc între funcționarul public și autorități pe baza raportului de serviciu,

aparținând instanței de contencios administrativ, potrivit art. 109 din aceeași

lege.

Cum, obligația directă de plată a drepturilor

salariale ale reclamantei aparține unei instituții administrative publice la

nivel local, în speță, Consiliul General al Municipiului București, înalta

Curte apreciază că sunt incidente normele de competență materială în materia

contenciosului administrativ, reglementate de art. 10 alin. (1) teza

I

din

Legea nr. 554/2004, care stabilesc competența instanței de contencios

administrativ în funcție de rangul autorității în structura administrației

publice, cu care reclamanta a avut raporturi de serviciu.

Cum, în cauza de față, raporturile de

serviciu ale reclamantei au fost stabilite în mod direct cu o autoritate a

administrației publice locale, respectiv Consiliul General al Municipiului

București, devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza

I

din

Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene... se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale", coroborate cu

cele ale art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ, care stabilesc competența

tribunalului ca primă instanță în materia contenciosului administrativ.

Î

n consecință, Înalta Curte, apreciind că este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va

admite recursul și în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel fiind, criticile privind fondul cauzei

urmează să fie cercetate de instanța de rejudecare ca apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul declarat de V.R.D. împotriva

sentinței civile nr. 1753 din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.