ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3093/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3093/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, inițial,

pe rolul Tribunalul București, reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S.,

B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. au formulat, în contradictoriu cu

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), contestație

împotriva Hotărârii nr. 272 din 12 mai 2008 emisă de pârât.

î

n motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că prin cererea adresată pârâtului la data de 19 februarie 2008, au

solicitat să se constate discriminarea la care sunt supuși ca urmare a

atitudinii Parchetului de pe lângă

î

nalta

Curte de Casație și Justiție de a nu plăti acestora sporul de vechime aferent

perioadei 01 octombrie 2000-22 decembrie 2005, deși au plătit aceste sporuri

încă din anul 2006-2007 tuturor celorlalți procurori din București și din țară.

Au mai susținut reclamanții că prin,

decizia XXXVI a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data

de 07 mai 2007 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că

magistrații beneficiau în baza Legii nr. 50/1996 ulterior datei de 01 octombrie

2000 și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.

Prin Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins cererea

reclamanților, constatând „că nu pot fi reținute aspecte care intră sub

incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000".

În acest sens, s-a reținut că

aspectele discriminatorii invocate de reclamanți se circumstanțiază efectelor

unor hotărâri judecătorești de admitere și, respectiv de respingere a unor

cereri privind drepturi ale unor persoane aflate în situații analoage sau

comparabile, această situație reprezentând o discriminare și o încălcare a art.

14 din CEDO.

Pârâtul a considerat că nu este de

competența sa să soluționeze cererea ce i-a fost adresată, deoarece în cauză

sunt aplicabile principiile organizării și înfăptuirii justiției în România.

Arată reclamanții că Hotărârea

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este nelegală, motivarea

soluției de respingere fiind întemeiată exclusiv pe necompetența consiliului de

a hotărî asupra situației, deși în dispozitivul hotărârii se arată că în

situația petenților nu se poate reține nici un aspect de discriminare prevăzut

de O.G. nr. 137/2000 și că prin această modalitate există contradicție între

considerente și dispozitiv.

Reclamanții au considerat că aceste

susțineri privind necompetența în realitate adaugă la lege, care nu prevede

nicio situație în care competența Consiliului de a constata situații

discriminatorii ar fi limitată.

De asemenea, reclamanții au arătat

că pârâtul C.N.C.D. nu a făcut nicio analiză în urma căreia să se constate că

prin neplata sporurilor, refuzată reclamanților, dar achitată celorlalți

magistrați nu s-a produs nicio diferențiere, în sensul legii care să aibă ca

efect înlăturarea folosinței sau exercitării unor drepturi ale petenților, nici

că nu ar fi îndeplinite condițiile alin. (4), nici că ar exista

vreuna din justificările prevăzute de alin. (3).

Pârâtul Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea

acțiunii, arătând că, fiind o autoritate de stat autonomă, ce nu poate analiza

statuările instanțelor judecătorești și nu se poate pronunța asupra aspectelor

corelative actului de justiție.

Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2072 din 30 iunie 2008 a

admis excepția necompetenței materiale, și a declinat competența de soluționare

a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Învestită cu soluționarea cauzei,

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 203 din 21 ianuarie 2010, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I.,

C.E., C.J.V., în Contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele :

Prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 272 din 13

mai 2008 s-a stabilit că în ceea ce privește cererea reclamanților vizând

discriminarea între magistrații care beneficiază de sporuri de vechime pentru

perioada 01 octombrie 2000-12 martie 2007 și magistrații care nu beneficiază de

acest spor, nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare.

A motivat că potrivit art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie,

limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Exercitarea drepturilor enunțate în

cuprinsul art. 1 din O.G. nr. 137/2000 privește persoanele aflate în situații

comparabile.

Așadar, tratamentul discriminatoriu

trebuie analizat având în vedere criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) și

trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt

tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute

de lege.

În speță, reclamanții invocă

caracterul discriminatoriu al atitudinii conducerii Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, de

a nu plăti acestora sporul de vechime, deoarece instanțele judecătorești au

respins acțiunea acestora definitiv și irevocabil în ceea ce privește plata

acestor drepturi bănești, în condițiile în care alte instanțe judecătorești au

admis acțiunile având același obiect ale altor procurori din țară, iar Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a achitat acestora drepturile

bănești.

Prima instanță a reținut că, prin

hotărârea sa Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că nu

poate analiza statuările instanțelor judecătorești, nu se poate pronunța asupra

aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea

de interpretare și aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de

judecată.

De altfel, instanța a constatat că

nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora, în ceea

ce privește exercițiul funcțiilor lor și nici să interzică executarea

hotărârilor judecătorești pronunțate.

În speță, se relevă soluționarea

diferită din partea instanțelor judecătorești a unor chestiuni de drept și

refuzul de a aplica statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în urma

admiterii unui recurs în interesul legii, respectiv de a acorda drepturile

bănești (sporul de vechime) de care trebuie să beneficieze toți magistrații în

conformitate cu Legea nr. 50/1996, raportat la respingerea acțiunii privind

acordarea acestor drepturi de către instanțele judecătorești pentru reclamanți.

Interpretarea legii este atributul suveran al instanței de judecată în opera de

înfăptuire a justiției, iar controlul acestei interpretări se realizează prin

exercitarea căilor de atac.

Prima instanță a constatat

legalitatea hotărârii atacate care a reținut ca situație de fapt că prin

hotărârile judecătorești contradictorii prin recunoașterea beneficiului

drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații

similare, cărora nu li s-a recunoscut același beneficiu al drepturilor, rezultă

o încălcare a art. 14 în coroborare cu art. din Protocolul 1 la CEDO (cauza Beian împotriva României).

În concluzie, prima instanță a

reținut că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar

putea să dispună ca o instanță judecătorească să interpreteze legea într-o

anumită manieră, să intervină în procesul de executare al hotărârilor judecătorești,

fără a fi încălcate competențele constituționale arătate mai sus.

î

mpotriva acestei sentințe au declarat

recurs reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I.,

C.E., C.J.V., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate fără a se indica

temeiul juridic prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

După modul cum au fost expuse,

Înalta Curte reține că motivele de recurs, vizează hotărârea fondului sub

următoarele aspecte:

- instanța nu s-a pronunțat asupra motivului

de contestație ce a vizat contradicția dintre considerentele și dispozitivul

hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Recurenții arată că deși Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a invocat în considerente lipsa

competenței sale de a decide asupra situației invocate de acesta, în

dispozitivul hotărârii arată că în situația petenților nu se poate reține nici

un aspect de discriminare prevăzut de O.G. nr. 137/2000.

- Considerentele instanței contravin

soluției pronunțate, în sensul că deși reține că situația în care se află

recurenții este una dintre cele în care în conformitate cu jurisprudența CEDO se

consideră încălcat art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la CEDO , cu toate acestea consideră că nu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar

fi organismul care ar putea să constate această discriminare.

- Prima instanță în mod greșit a

reținut că ar fi fost criticate hotărârile judecătorești prin care s-a

solicitat plata sporului de vechime, nemulțumirea recurenților fiind legată de

atitudinea actuală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție care refuză plata acestor drepturi bănești.

Recurenții au invocat prin motivele

de recurs excepția de neconstituționalitate a art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și

art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Prin Decizia nr. 1678 din 13

decembrie 2009 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate

a celor două texte legale.

d

ispozițiile art. 19 alin. (3) din

O.G. nr. 137/2000 au fost abrogate prin articolul unic din Legea nr. 76/2009

pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008.

Cu privire la neconstituționalitatea

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut că în

realitate autorii excepției solicită modificarea textului de lege criticat.

Acceptarea unei asemenea critici ar

echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un

legislativ pozitiv.

La data de 17 iunie 2009, recurenții

au depus o completare la motivele de recurs, cu depășirea termenului prevăzut

de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. , motivele invocate deși se circumscriu unor

critici de nelegalitate nu pot constitui motive de ordine publică, în sensul

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., putând fi avute în vedere în susținerea

celorlalte critici invocate de recurenți dacă acestea ar viza aplicabilitatea

dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente, înaintea oricăror

dispoziții contrare din legislația națională.

Prin întâmpinare, intimatul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, fiind reluate aceleași apărări cuprinse în întâmpinarea

depusă la fondul cauzei.

Examinând sentința atacată prin

prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub

toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este legală așa încât o va menține.

Recurenții-reclamanți au supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ

Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării prin care s-a stabilit că raportat la cererea petenților, nu pot

fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Recurenții-reclamanți au solicitat C.N.C.D.

să se pronunțe cu privire la discriminarea creată între magistrații care

beneficiază de sporul de vechime pentru perioada 1 octombrie 2000 – 12 martie

2007 și magistrații procurori care nu beneficiază de acest spor.

Anterior sesizării C.N.C.D. ,

recurenții, procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție au formulat acțiuni în instanță prin care au solicitat acordarea

sporului de vechime, în situația acestora acțiunea fiind respinsă, cu toate că

în cauze similare, respectiv altor magistrați le-au fost admise acțiunile.

Prin hotărârea contestată s-a

reținut că C.N.C.D. nu poate analiza statuările instanțelor judecătorești, nu

se poate pronunța

sine qua non

asupra aspectelor corelative actului de

justiție în special cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a

legii, atribut exclusiv al instanțelor judecătorești.

Astfel, Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării s-a pronunțat în esență, pe solicitarea reclamanților,

pe excepție reținând că nu are competența de a analiza sesizările cu privire la

interpretarea de către instanțele judecătorești a dispozițiilor legale în

domeniul salarizării, iar controlul acestei interpretări se realizează pentru

exercitarea căilor de atac.

Într-adevăr, din examinarea O.G. nr.

137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest

organ nu privesc modul în care instanțele judecătorești interpretează legea.

Potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr.

137/2000, în vigoare la data pronunțării de către Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, sesizările având ca obiect măsurile legislative

adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din

sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a C.N.C.D.

Mai mult, stabilirea prin lege a

unor drepturi în beneficiul unor categorii profesionale în mod diferit în

raport de altele, nu poate fi cercetat din punct de vedere al discriminării, în

condițiile O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că prin

hotărârea contestată s-au analizat aspectele semnalate de petenți și s-a

constatat că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu le poate

reține ca discriminatorii în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu

este neconcordanță între considerente și dispozitiv de natură a conduce la

anularea hotărârii contestate.

Prin urmare, se impune soluția de

respingere a solicitării petenților, în condițiile în care aspectele reținute

privind situația creată prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești diferite

în cauze similare, nu puteau fi analizate în condițiile O.G. nr. 137/2000, iar

controlul acestor interpretări și soluții se realizează prin exercitarea căilor

de atac în condițiile legii sau în aplicarea art. 329 C. proc. civ.,

pronunțarea unui recurs în interesul legii.

Cu toate acestea, o soluție de

modificare a hotărârii atacate, în condițiile în care acțiunea reclamanților a

fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nicio finalitate practică.

Nu poate fi reținută nici susținerea

recurenților că, de fapt, nu ar fi criticat hotărârile judecătorești prin care

s-au respins acțiunile privind plata sporului menționat, ci atitudinea

parchetului care refuză plata acestor drepturi, în condițiile în care aceste

hotărâri judecătorești au intrat în puterea lucrului judecat.

Toate considerentele expuse, converg

către concluzia că recursul este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312

alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții E.N.E.,

C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. împotriva

sentinței nr. 203 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie

2010.