ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3093/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalul București, reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. au formulat, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), contestație împotriva Hotărârii nr. 272 din 12 mai 2008 emisă de pârât. î n motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin cererea adresată pârâtului la data de 19 februarie 2008, au solicitat să se constate discriminarea la care sunt supuși ca urmare a atitudinii Parchetului de pe lângă î nalta Curte de Casație și Justiție de a nu plăti acestora sporul de vechime aferent perioadei 01 octombrie 2000-22 decembrie 2005, deși au plătit aceste sporuri încă din anul 2006-2007 tuturor celorlalți procurori din București și din țară.

Au mai susținut reclamanții că prin, decizia XXXVI a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 07 mai 2007 pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că magistrații beneficiau în baza Legii nr. 50/1996 ulterior datei de 01 octombrie 2000 și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege. Prin Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins cererea reclamanților, constatând „că nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000". În acest sens, s-a reținut că aspectele discriminatorii invocate de reclamanți se circumstanțiază efectelor unor hotărâri judecătorești de admitere și, respectiv de respingere a unor cereri privind drepturi ale unor persoane aflate în situații analoage sau comparabile, această situație reprezentând o discriminare și o încălcare a art. 14 din CEDO.

Pârâtul a considerat că nu este de competența sa să soluționeze cererea ce i-a fost adresată, deoarece în cauză sunt aplicabile principiile organizării și înfăptuirii justiției în România. Arată reclamanții că Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este nelegală, motivarea soluției de respingere fiind întemeiată exclusiv pe necompetența consiliului de a hotărî asupra situației, deși în dispozitivul hotărârii se arată că în situația petenților nu se poate reține nici un aspect de discriminare prevăzut de O.G. nr. 137/2000 și că prin această modalitate există contradicție între considerente și dispozitiv. Reclamanții au considerat că aceste susțineri privind necompetența în realitate adaugă la lege, care nu prevede nicio situație în care competența Consiliului de a constata situații discriminatorii ar fi limitată.

De asemenea, reclamanții au arătat că pârâtul C.N.C.D. nu a făcut nicio analiză în urma căreia să se constate că prin neplata sporurilor, refuzată reclamanților, dar achitată celorlalți magistrați nu s-a produs nicio diferențiere, în sensul legii care să aibă ca efect înlăturarea folosinței sau exercitării unor drepturi ale petenților, nici că nu ar fi îndeplinite condițiile alin. (4), nici că ar exista vreuna din justificările prevăzute de alin. (3). Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, fiind o autoritate de stat autonomă, ce nu poate analiza statuările instanțelor judecătorești și nu se poate pronunța asupra aspectelor corelative actului de justiție.

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2072 din 30 iunie 2008 a admis excepția necompetenței materiale, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ. Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 203 din 21 ianuarie 2010, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V., în Contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele : Prin Hotărârea C.N.C.D.

nr. 272 din 13 mai 2008 s-a stabilit că în ceea ce privește cererea reclamanților vizând discriminarea între magistrații care beneficiază de sporuri de vechime pentru perioada 01 octombrie 2000-12 martie 2007 și magistrații care nu beneficiază de acest spor, nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. A motivat că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul art. 1 din O.G.

nr. 137/2000 privește persoanele aflate în situații comparabile. Așadar, tratamentul discriminatoriu trebuie analizat având în vedere criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de lege. În speță, reclamanții invocă caracterul discriminatoriu al atitudinii conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, de a nu plăti acestora sporul de vechime, deoarece instanțele judecătorești au respins acțiunea acestora definitiv și irevocabil în ceea ce privește plata acestor drepturi bănești, în condițiile în care alte instanțe judecătorești au admis acțiunile având același obiect ale altor procurori din țară, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a achitat acestora drepturile bănești.

Prima instanță a reținut că, prin hotărârea sa Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat că nu poate analiza statuările instanțelor judecătorești, nu se poate pronunța asupra aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. De altfel, instanța a constatat că nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora, în ceea ce privește exercițiul funcțiilor lor și nici să interzică executarea hotărârilor judecătorești pronunțate.

În speță, se relevă soluționarea diferită din partea instanțelor judecătorești a unor chestiuni de drept și refuzul de a aplica statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în urma admiterii unui recurs în interesul legii, respectiv de a acorda drepturile bănești (sporul de vechime) de care trebuie să beneficieze toți magistrații în conformitate cu Legea nr. 50/1996, raportat la respingerea acțiunii privind acordarea acestor drepturi de către instanțele judecătorești pentru reclamanți. Interpretarea legii este atributul suveran al instanței de judecată în opera de înfăptuire a justiției, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac.

Prima instanță a constatat legalitatea hotărârii atacate care a reținut ca situație de fapt că prin hotărârile judecătorești contradictorii prin recunoașterea beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații similare, cărora nu li s-a recunoscut același beneficiu al drepturilor, rezultă o încălcare a art. 14 în coroborare cu art. din Protocolul 1 la CEDO (cauza Beian împotriva României). În concluzie, prima instanță a reținut că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar putea să dispună ca o instanță judecătorească să interpreteze legea într-o anumită manieră, să intervină în procesul de executare al hotărârilor judecătorești, fără a fi încălcate competențele constituționale arătate mai sus.

î mpotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate fără a se indica temeiul juridic prevăzut de art. 304 C. proc. civ. După modul cum au fost expuse, Înalta Curte reține că motivele de recurs, vizează hotărârea fondului sub următoarele aspecte: - instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de contestație ce a vizat contradicția dintre considerentele și dispozitivul hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Recurenții arată că deși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat în considerente lipsa competenței sale de a decide asupra situației invocate de acesta, în dispozitivul hotărârii arată că în situația petenților nu se poate reține nici un aspect de discriminare prevăzut de O.G.

nr. 137/2000. - Considerentele instanței contravin soluției pronunțate, în sensul că deși reține că situația în care se află recurenții este una dintre cele în care în conformitate cu jurisprudența CEDO se consideră încălcat art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 la CEDO , cu toate acestea consideră că nu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar fi organismul care ar putea să constate această discriminare. - Prima instanță în mod greșit a reținut că ar fi fost criticate hotărârile judecătorești prin care s-a solicitat plata sporului de vechime, nemulțumirea recurenților fiind legată de atitudinea actuală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care refuză plata acestor drepturi bănești.

Recurenții au invocat prin motivele de recurs excepția de neconstituționalitate a art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000. Prin Decizia nr. 1678 din 13 decembrie 2009 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a celor două texte legale. d ispozițiile art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 au fost abrogate prin articolul unic din Legea nr. 76/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008. Cu privire la neconstituționalitatea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut că în realitate autorii excepției solicită modificarea textului de lege criticat. Acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislativ pozitiv.

La data de 17 iunie 2009, recurenții au depus o completare la motivele de recurs, cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ. , motivele invocate deși se circumscriu unor critici de nelegalitate nu pot constitui motive de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., putând fi avute în vedere în susținerea celorlalte critici invocate de recurenți dacă acestea ar viza aplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională. Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reluate aceleași apărări cuprinse în întâmpinarea depusă la fondul cauzei.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală așa încât o va menține. Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 272 din 13 mai 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit că raportat la cererea petenților, nu pot fi reținute aspecte care intră sub incidența art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Recurenții-reclamanți au solicitat C.N.C.D. să se pronunțe cu privire la discriminarea creată între magistrații care beneficiază de sporul de vechime pentru perioada 1 octombrie 2000 – 12 martie 2007 și magistrații procurori care nu beneficiază de acest spor.

Anterior sesizării C.N.C.D. , recurenții, procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat acțiuni în instanță prin care au solicitat acordarea sporului de vechime, în situația acestora acțiunea fiind respinsă, cu toate că în cauze similare, respectiv altor magistrați le-au fost admise acțiunile. Prin hotărârea contestată s-a reținut că C.N.C.D. nu poate analiza statuările instanțelor judecătorești, nu se poate pronunța sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiție în special cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor judecătorești.

Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat în esență, pe solicitarea reclamanților, pe excepție reținând că nu are competența de a analiza sesizările cu privire la interpretarea de către instanțele judecătorești a dispozițiilor legale în domeniul salarizării, iar controlul acestei interpretări se realizează pentru exercitarea căilor de atac. Într-adevăr, din examinarea O.G. nr. 137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul în care instanțele judecătorești interpretează legea. Potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în vigoare la data pronunțării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a C.N.C.D.

Mai mult, stabilirea prin lege a unor drepturi în beneficiul unor categorii profesionale în mod diferit în raport de altele, nu poate fi cercetat din punct de vedere al discriminării, în condițiile O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte constată că prin hotărârea contestată s-au analizat aspectele semnalate de petenți și s-a constatat că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu le poate reține ca discriminatorii în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu este neconcordanță între considerente și dispozitiv de natură a conduce la anularea hotărârii contestate. Prin urmare, se impune soluția de respingere a solicitării petenților, în condițiile în care aspectele reținute privind situația creată prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești diferite în cauze similare, nu puteau fi analizate în condițiile O.G.

nr. 137/2000, iar controlul acestor interpretări și soluții se realizează prin exercitarea căilor de atac în condițiile legii sau în aplicarea art. 329 C. proc. civ., pronunțarea unui recurs în interesul legii. Cu toate acestea, o soluție de modificare a hotărârii atacate, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nicio finalitate practică. Nu poate fi reținută nici susținerea recurenților că, de fapt, nu ar fi criticat hotărârile judecătorești prin care s-au respins acțiunile privind plata sporului menționat, ci atitudinea parchetului care refuză plata acestor drepturi, în condițiile în care aceste hotărâri judecătorești au intrat în puterea lucrului judecat.

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că recursul este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții E.N.E., C.R.A.M., L.C.M., D.O.L., S.S., B.G., K.I., M.M., D.I., C.E., C.J.V. împotriva sentinței nr. 203 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie 2010.