ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4829/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1085/2008 pronunțată la data

de 3 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. cu sediul în

municipiul București, acțiune având ca obiect anularea ca nelegală a Hotărârii nr.

262 din 21 iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D.

Prin aceeași sentință s-a admis

și cererea de intervenție accesorie formulată de către intervenienta Asociația

Funcționarilor Publici „Justiția” București.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că în mod corect prin hotărârea contestată,

pârâtul a apreciat ca întemeiat memoriul din data de 9 noiembrie 2006 formulat

de intervenientul accesoriu prin care se sesiza tratamentul diferențiat între

categorii profesionale care-și desfășoară activitatea în sistemul judiciar, în

legătură cu stabilirea grilei de salarizare pe anexe diferite, conform legii de

salarizare a funcționarilor publici.

S-a reținut de către prima

instanță că în mod legal autoritatea pârâtă,ca urmare a admiterii sesizării și constatând

existența unui tratament discrimina-toriu,în baza art. 18 din O.G. nr. 138/2000,

a făcut recomandări atât reclamantului - recurent cât și pârâtei intimate - Agenția

Națională a Funcționarilor Publici în scopul armonizării dispozițiilor din actele

normative, dispoziții care sunt de natură a genera un tratament diferențiat în

ceea ce privește salarizarea.

Astfel, se reține că

funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar al Înaltei

Curți de Casație și Justiție sunt salarizați potrivit anexei I din Legea nr. 304/2004,

iar funcționarii publici din cadrul departamentelor economico – financiare ale celorlalte

instanțe sunt salarizați potrivit anexei 3 a aceluiași act normativ, aceasta în

condițiile în care potrivit art. 125 și art. 127 din Legea nr. 304/2004,

atribuțiile managerilor economici și recrutarea acestora sunt aceleași indiferent

unde lucrează aceștia - I.C.C.J. sau celelalte instanțe judecătorești.

De asemeni, se reține că nu

se justifică o salarizare diferită a funcționarilor publici din cadrul departamentului

economico-financiar și administrativ din cadrul instanțelor judecătorești, pe considerentul

că Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției este ordonator principal

de credite, iar președinții tribunalelor și ai Curților de Apel sunt ordonatori

secundari de credite.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul Ministerul

Justiției, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul

de procedură civilă, respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”:

În esență,

recurentul-reclamant susține prin motivele de recurs formulate că din

examinarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, rezultă că, Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării are în competență ca autoritate națională,

investigarea și sancționarea contravențională a faptelor sau actelor de discriminare

prevăzută de ordonanță, prin hotărârile emise acesta pronunțându-se asupra unor

acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în

condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor

reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.

Actul administrativ,

individual ori normativ, trebuie emis doar pe baza și în limitele legii, pentru

executarea prevederilor acesteia.

Hotărârea nr. 262 din 21

iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D, susține recurentul, este emisă cu

încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

faptelor de discriminare, republicată, practic cu încălcarea competenței ce i-a

fost recunoscută de lege, iar Curtea de apel București a validat cu aplicarea

greșită a legii, o astfel de hotărâre.

Se solicită admiterea recursului

și modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Recursul este fondat, astfel

că urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Hotărârea nr. 262 din

21 iunie 2007, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării a constatat că faptele prezentate în petiția nr. 5833 din 9

noiembrie 2006 de către Asociația Funcționarilor Publici „Justiția”, cu privire

la salarizarea diferențiată a funcționarilor publici din cadrul departamentelor

economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor de judecată,reprezintă

un tratament diferențiat și a recomandat Agenției Naționale a Funcționarilor

Publici să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun

condiții de  recrutare și activitate asemănătoare, în speță fiind vorba de

managerii economici a căror recrutare și activitate este reglementată unitar

potrivit dispozițiilor art. 125 și art. 127 din Legea nr. 304/2004, indiferent dacă

aceștia lucrează la Înalta Curte de Casație și Justiție sau la celelalte instanțe,

salarizarea diferită a acestora nefiind justificată din punct de vedere

obiectiv.

Examinând, însă, cuprinsul Ordonanței

Guvernului nr. 137/2000, constatăm că atribuțiile Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării, ca autoritate  națională, sunt cele legate de

investigarea și sancționarea contravențională a faptelor sau actelor de discriminare

prevăzute de ordonanță, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin

care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudiciu unei

persoane.

Astfel, art. 1 alin. (2),

din Ordonanță, prevede că „principiul egalității între cetățeni, al excluderii

privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea unor

drepturi”, în continuare fiind  enumerate aceste drepturi, iar art. 2 alin. (1)

definește noțiunea de discriminare ca fiind „orice deosebire, excludere,

restricție, sau preferința, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,handicap,

boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic, social și cultural sau în orice domeniu al vieții publice”.

Este evident, că exercitarea

unor drepturi de către C.N.C.D. se referă la modul de aplicare a unor dispoziții

legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea unor soluții

legislative alese de către legiuitor, cum este cazul în speță – salarizare

diferențiată a managerilor  economici - în funcție de nivelul instanței în

ierarhia sistemului judiciar.

Problema ce face obiectul

prezentei cauze – modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor

categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii – nu este una ce poate

fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, aceasta depășind cadrul

legal reglementat de O.G. nr. 137/2000.

Articolul 20 din O.G. nr. 137/2000,

ce reglementează procedura de sesizare și soluționare a unor sesizări, în alin.

(1) când vorbește despre termenul de sesizare de un an se referă la „data

săvârșirii faptei”, iar în alin. (3) al aceluiași articol se vorbește despre

dreptul persoanei discriminate de a solicita „înlăturarea consecințelor

faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării”.

Pe de altă parte, pentru ca

o faptă să fie considerată ca fiind faptă de discriminare, trebuie să întrunească

cumulativ mai multe condiții – „să constea într-o deosebire excludere,

restricție sau preferință”, deosebirea urmând să aibă la bază unul sau mai

multe criterii de discriminare, printre acestea nefiind enumerat cel

profesional, pretins a sta la baza deosebirii, în cazul de față.

Este adevărat că în

conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 137/2000, Consiliul are atribuții

și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor

normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, însă hotărârile

prin care se examinează soluțiile legislative au doar un simplu caracter de

recomandare.

Or, în speță prin hotărârea

contestată, s-a recomandat Agenției Naționale a Funcționarilor Publici să aplice

un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de

recrutare și activitate asemănătoare, depășindu-se astfel competența dată prin

lege.

Rezultă, astfel, în mod neîndoielnic

că Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a Colegiului Director al Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării a fost emisă cu încălcarea

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de

discriminare, republicată, astfel încât în mod eronat a fost menținută de

instanța de fond, sub acest aspect hotărârea pronunțată și atacată cu recurs

fiind nelegală și netemeinică.

O interpretare identică a

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 a făcut și legiuitorul prin O.U.G. nr. 75/2008,

prin care art. 19 din O.G. nr. 137/2000, a fost completat cu un nou alineat -

alin. (3) – conform căruia „sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate

în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul

bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării”.

Pentru toate aceste considerente

constatând că recursul declarat de reclamanta este fondat, urmează ca în baza art.

312 C. proc. civ. acesta să fie admis, iar hotărârea instanței modificată în

tot și în fond acțiunea formulată de reclamant să fie admisă în sensul de a se dispune

anularea hotărârii Colegiului Director al Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării nr. 262 din 21 iunie 2007.

Ca o consecință, a fost respinsă

și cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Funcționarilor Publici

„Justiția”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.J. împotriva sentinței civile nr. 1085 din 3 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și, în fond, admite acțiunea formulată de reclamant și dispune anularea

hotărârii Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării nr. 262 din 21 iunie 2007.

Respinge cererea de intervenție

accesorie formulată de Asociația Funcționarilor Publici „Justiția”.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 decembrie 2008.