ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 22 februarie 2008, reclamanții B.D., D.M., D.I., E.A.M., F.E.G., G.F., I.A.M., M.E., M.G. și N.I., funcționari publici în cadrul Departamentului economico-financiar din cadrul I.N.M., au chemat în judecată C.S.M., M.J.L.C., M.F.P. și I.N.M., solicitând: - plata drepturilor salariale reprezentând diferența între salariul cuvenit și cel încasat efectiv în perioada 1 decembrie 2004 – 1 martie 2008, actualizate cu rate inflației; - plata în continuare a acelorași drepturi bănești corespunzător celor prevăzute în legislația de salarizare pentru funcționarii publici din cadrul C.S.M.; - obligarea pârâților la includerea sumelor datorate în bugetul instituției angajatoare; - refacerea deciziilor de încadrare și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă.

În motivarea cererii, reclamanții au invocat tratamentul de salarizare diferențiat și discriminatoriu existent în încadrarea lor, față de funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, al C.S.M. și al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând în consecință, reîncadrarea și plata drepturilor bănești cuvenite. Prin sentința civilă nr. 3102 din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâților I.N.M. și M.J.L.C. la plata diferenței între salariul încasat de reclamanți în perioada 1 decembrie 2004 – 1 martie 2008 și cel prevăzut în anexa 1 a O.U.G. nr. 192/2002, cu modificările și completările ulterioare, sume actualizate în raport de rata inflației.

Aceiași doi pârâți au fost obligați la plata drepturilor salariale potrivit anexei 1 a O.U.G. nr. 192/2002 și pentru viitor, iar M.F.P. a fost obligat să includă în bugetul de stat fondurile necesare. Instanța a respins acțiunea față de pârâtul C.S.M. pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că este inechitabilă și discriminatorie diferențierea salarizării funcționarilor publici din departamentele economice-financiare și administrative din cadrul tribunalelor și curților de apel, prevăzută în anexa 3 a O.U.G nr. 82/2004 în raport de același personal de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, salarizat conform anexei 1 din același act normativ.

Instanța a făcut referire și la Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D. prin care s-a constatat că situația prezentată mai sus constituie tratament diferențiat și a recomandat A.N.F.P. să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale care presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare. Împotriva sentinței au declarat recurs I.N.M.; M.J.L.C. și M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, I.N.M. a învederat că nu există un tratament discriminatoriu între categoriile de funcționari ai unor instanțe sau parchete de grad diferit, personalul respectiv neaflându-se în situații analoage și comparabile, iar drepturile salariale fiind stabilite în raport cu nivelul la care se prestează activitatea.

În recursul declarat de M.J.L.C. s-a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța de fond ignorând Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale, obligatorii, prin care s-a constatat că dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care s-ar înțelege că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Pe de altă parte, pârâtul a făcut referire la calitatea de ordonator principal de credite a președintelui instanței supreme, ce poate fi delegată managerului economic și a precizat că salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale instanțelor și parchetelor se realizeze prin raportare la nivelul la care se prestează activitatea și nu în raport de atribuțiile de serviciu generice. M.J.L.C. a mai arătat că Hotărârea C.N.C.D. nr. 262/2007 ce a stat la baza pronunțării sentinței a fost desființată prin Decizia nr. 4829/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În recursul formulat de M.F.P.

s-a invocat soluționarea greșită a cauzei în raport de această instituție, întrucât, deși prin încheierea din 5 noiembrie 2008 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și s-a dispus scoaterea acestuia din cauză, totuși, prin sentință s-a dispus obligarea instituției de a asigura fondurile necesare plății drepturilor bănești. Referitor la această obligație, pârâtul a arătat că această dispoziție excede oricărei prevederi legale, ministerul neavând calitatea de ordonator de credite pentru reclamanți. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, a se dispune casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Astfel, instanța a procedat la stabilirea unor diferențe de drepturi bănești în favoarea reclamanților, invocând Hotărârea nr. 262/2007 a C.N.C.D. prin care s-a constatat existența unui tratament discriminatoriu în salarizarea funcționarilor publici încadrați în compartimentele economico-financiare ale diferitelor instanțe sau parchete. Însă, ulterior pronunțării sentinței, prin Decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7225/2/2007 s-a admis acțiunea M.J.L.C., s-a dispus anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 262 din 21 iunie 2007 și s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Funcționarilor Publici „Justiția”. Pe de altă parte, prin decizii succesive, pronunțate în intervalul iulie – decembrie 2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile O.G.

nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Având în vedere caracterul definitiv și general obligatoriu al acestor decizii, Curtea constată că instanța a greșit, depășindu-și atribuțiile și, reținând caracterul discriminatoriu al prevederilor legale ce salarizează diferit categoriile de funcționari publici din cadrul instanțelor ori parchetelor, a procedat la stabilirea unei alte salarizări. În consecință, Curtea admițând recursul declarat sub acest aspect de M.J.L.C., va casa sentința atacată și va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Având în vedere soluția dată acestui recurs și motivarea acesteia, Curtea va admite și celelalte două recursuri, fără a mai analiza criticile formulate de I.N.M. și respectiv M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de I.N.M., M.J.L.C. și M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 3102 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și rejudecând respinge acțiunea reclamanților B.D., D.M., D.I., E.A.M., F.E.G., G.F., I.A.M., M.E., M.G., N.I., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.