ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4757/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Sesizarea instanței de fond Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași reclamanta M.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției și a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită un ordin prin care să pună în executare sentința civilă nr. 341 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia nr. 458/R din 19 iunie 2009 a Curții de Apel București, în sensul de a stabili indemnizația de încadrare brută lunară prin aplicarea indexărilor obținute irevocabil prin această sentință, în termen de 30 zile de la data comunicării sentinței, obligarea pârâților în solidar la plata penalităților de întârziere în caz de neconformare dispozițiilor instanței și obligarea la cheltuieli de judecată.

La data de 05 martie 2012 s-a formulat cerere precizatoare, iar la 27 februarie 2012, intimații P.M.V., C.G., I.C. și T.N.M. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate refuzul pârâților de a soluționa cererile formulate și să fie obligați aceștia să pună în executare sentința civilă nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul Călărași, în sensul de a li se stabili corect indemnizația brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor salariale obținute irevocabil prin această sentință, începând cu data pronunțării prezentei sentințe și în continuare, obligarea pârâților în solidar, la plata unor penalități de 50 RON/zi de întârziere, în caz de neconformare la dispozițiile ce vor fi stabilite de instanță și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Călărași a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, iar prin încheierea din 30 octombrie 2012 a fost scoasă cauza de pe rol și înaintată Curții de Apel Ploiești, urmare a strămutării cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 20 septembrie 2012, fiind înregistrată sub nr. 889/942/2012 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 121 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă în parte acțiunea astfel cum a fost modificată și formulată de reclamanta M.V. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Călărași și intervenienții în nume propriu M.V.P., C.G., I.C.

și I.N.M. A fost obligat Ministerul Justiției să emită ordin de reîncadrare pentru reclamanta M.V. începând cu 01 octombrie 2010 cu o indemnizație majorată prin luarea în considerare a sentinței nr. 341/2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010. Totodată, pârâții au fost obligați la plata către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite de la 01 ianuarie 2010 până în prezent și în continuare pe viitor, până la data intervenirii unei cauze legale de modificare. A fost respinsă în rest acțiunea, precum și cererea de intervenție modificată, ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această soluție instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 341 pronunțată în data de 11 martie .2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în mod irevocabil s-a admis ca fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis ca fondată cererea formulată de reclamanți, inclusiv reclamanta din prezenta cauză M.V., fiind obligat în solidar, pârâtul Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007, față de nivelul din decembrie 2006, de 2 % începând cu 01 aprilie 2007 față de nivelul din martie 2007 și de 11% față de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01 octombrie 2007 și ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii lor și până la data plății efective și integrale.

Din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta s-a adresat pârâtului Ministerul Justiției cu cerere prin care a solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 341 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, având în vedere drepturile salariale acordate în mod irevocabil, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței, însă cererea formulată nu a fost soluționată, context în care în temeiul art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 s-a adresat în mod legal instanței de contencios administrativ fiind îndeplinite astfel condițiile de admisibilitate ale acțiunii. În ceea ce privește fondul cauzei s-a reținut că, dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 stipulează că, „în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 (...)”.

Potrivit art. 5 alin. (3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, “prin derogare de la art. 30 alin. (5) din cap. IV al părții a II-a a prezentei legi, în anul 2010, pentru personalul prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcție la data de 31 decembrie 2009, drepturile salariale sunt stabilite potrivit prevederilor prezentei anexe.” Personalul prevăzut la art. 4 alin. (1) din anexă include judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, „prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părții a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).” Instanța de fond a apreciat că, în raport de aceste dispoziții, se impunea ca reîncadrarea reclamantei să se efectueze prin luarea în considerare a indemnizației de încadrare brută lunară acordate până la data de 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include și creșterile salariale stabilite prin sentința civilă nr. 341/2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 593/98/2008 pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 octombrie 2010. Modalitatea de stabilire a indemnizației, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 se aplică, potrivit acestui text de lege, începând cu 1 ianuarie 2010. Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin dispozițiile Legii nr. 284/2010,

situație în care reîncadrarea urmează a se dispune doar până la această dată, dat fiind cuprinsul art. 1 alin. (2) din acest act normativ care stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Cu privire la înțelesul sintagmei de “salariu avut” s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 11/2012, publicată în M. Of. nr. 734/31.10.2012, în soluționarea unui recurs în interesul legii a stabilit că “reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 urma a se realiza luând în calcul salariul de bază la care ar fi fost îndreptățit acesta la data de 31 decembrie 2009, ceea ce reprezintă dreptul recunoscut și ocrotit de lege”.

Prin aceeași decizie s-a statuat că drepturile salariale fac parte din conținutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. A fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea din 2 septembrie 1997, Rec., 1997-V, p. 1663, pct. 18), în contextul aplicabilității art. 6 parag. 1 din Convenție, Curtea a reținut că plata salariului este un drept "pur patrimonial", iar în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Cererea nr. 63.235/00, Hotărârea din 19 aprilie 2007, parag.

94), aceasta subliniază că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare și nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei "contestații reale" sau a unei "plângeri credibile", dar o creanță poate fi considerată drept o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004. Rec., 2004-IX, p. 144, pct. 45-52). De asemenea în Cauza Draon împotriva Franței (nr. 1.513/03, parag. 65, CEDO 2005-IX) și în Cauza Viașu împotriva României (Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 361/29.05.2009, parag. 58), s-a stabilit că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

Astfel, a arătat instanța de fond, că stabilirea drepturilor salariale, prin raportarea la o indemnizație redusă, fără a se avea în vedere o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, poate reprezenta o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, care nu păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește plata către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite de la 01 ianuarie 2010 până în prezent, s-a considerat că acestea urmează a fi acordate și în continuare, e viitor până la data intervenirii unei cauze legale de modificare, dat fiind dispozițiile Legii nr. 285/2010, respectiv art. 1. În anul 2012 aceste dispoziții au fost prelungite prin art. II din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea O.U.G.

nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. În anul 2013 plata indemnizației s-a făcut la același nivel potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, conform căruia în anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3 - 5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.

Chiar dacă, încadrarea potrivit Legii nr. 330/2009 s-a făcut până la data de 31 decembrie 2010, s-a apreciat că drepturile bănești urmează a fi în continuare calculate și acordate potrivit acestei legi, întrucât prin acte succesive anuale legiuitorul a înțeles să amâne retribuirea efectivă potrivit Legii nr. 284/2010 și a dispus ca încasarea drepturilor salariale să se facă astfel cum au fost calculate potrivit Legii nr. 330/2009. Relativ la capătul de cerere ce vizează acordarea de penalități, s- a considerat că în cazul în speță sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, context în care la acest moment nu se impune acordarea acestora.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea silită s-a finalizat prin încheierea procesului verbal din 29 mai 2012, iar debitorul nu a formulat contestație la executare, fiind plătiți conform hotărârii pronunțate, instanța de fond a respins această cerere ca fiind rămasă fără obiect. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției, precum și intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. În recursul declarat de Tribunalul Călărași s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivele de recurs s-a arătat că Ministerul Justiției nu are temei legal pentru a proceda la determinarea indemnizațiilor cuvenite intimatei-reclamante în alt fel decât în conformitate cu dispozițiile actelor normative care au reglementat salarizarea: O.G.

nr. 27/2006, Legea nr. 330/2009, Legea nr. 118/2010, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 283/2011 și trebuie avute în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 818/819 din 03 iulie 2009 publicate în Monitorul Oficial din 16 iulie 2008. S-a considerat că motivarea sentinței recurate nu concordă cu dispozitivul sentinței în ceea ce privește cererea de intervenție formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea silită s-a finalizat prin încheierea procesului-verbal din 29 mai 2012, iar Ministerul Justiției a formulat contestația la executare fără a solicita și suspendarea, fiind plătiți conform hotărârii pronunțate, iar instanța de fond a motivat că cererea de intervenție trebuia respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar ulterior a considerat că trebuie respinsă cererea de intervenție ca neîntemeiată.

Instanța de fond nu a motivat în fapt și în drept de ce a respins capătul de cerere al intimatei-reclamante M.V. cu privire la obligarea M.J. de a aloca fondurile necesare deși a admis obligarea la plata diferențelor de drepturi salariale, iar Tribunalul Călărași este ordonator terțiar de credite și Ministerul Justiției poate aloca sumele necesare. II. În recursul declarat de Ministerul Justiției a fost criticată soluția instanței de fond pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. În motivele de recurs s-a arătat că, pentru reclamanta M.V., Ministerul Justiției a emis ordin de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul M.J.

nr. 459/C din 09 februarie 2010, începând cu 01 ianuarie 2010, Ordinul MJ nr. 341/C din 09 ferbuarie 2011, începând cu 01 ianuarie 2011, Ordinul MJ nr. 2386/C din 09 iulie 2012, începând cu 01 iunie 2012, Ordinul MJ nr. 3975/C din 04 decembrie 2012, începând cu 01 decembrie 2012, Ordinul MJ nr. 966/C din 20 martie 2013, începând cu 01 ianuarie 2013, niciunul dintre ordine nu a fost anulat de către instanța de judecată, deși Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011 a fost atacat de reclamantă dar și de alți magistrați, prin sentința nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3571/2/2011 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. A fost invocată excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

S-a apreciat că la acest moment, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, are aplicabilitate Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 dar și hotărârea atacată prin prezentul recurs care obligă M.J. la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru aceeași perioadă cu un conținut diferit. În speța de față, cererea principală pe care trebuia să o facă reclamanta era aceea de anulare a Ordinului MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 și a ordinelor ulterioare, cerere de emitere a unui nou act administrativ și de plată a diferențelor salariale, fiind practic expresia recunoașterii dreptului pretins și a reparării pagubei, care nu pot fi decât niște cereri accesorii cererii de anulare.

A fost invocată, de asemenea, excepția autorității de lucru judecat Recurentul a arătat că legea pune la dispoziția judecătorilor nemulțumiți de modul de stabilire al drepturilor salariale două proceduri de contestare, o procedură specială reglementată de legea de salarizare (art. 18 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Cap. VIII al Legii nr. 284/2010) și procedura generală prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a utilizat procedura specială prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a contestat Ordinul nr. 341/C din 09 februarie 2011, contestația fiind respinsă prin sentința nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3571/2/2011 și s-a apreciat ca fiind legal ordinul emis fără includerea niciunei indexări salariale stabilite prin sentința nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, iar sentința recurată în prezenta cauză contrazice cele stabilite deja de Curtea de Apel București prin obligarea Ministerul Justiției la plata unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit prin ordinul atacat. Recurentul Ministerul Justiției a invocat și excepția prescripției.

După urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 285/2010 și respingerea contestației de către instanță, reclamanta a introdus o nouă cerere la Ministerul Justiției, fără indicarea unui temei de drept, prin care solicită punerea în executare a sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea și modificarea Ordinului MJ nr. 341/C/2010. Deși formularea unei asemenea cereri poate fi realizată teoretic oricând, totuși printr-o asemenea cerere se repune practic în termenul de prescripție pentru formularea unei contestații împotriva ordinelor de salarizare, termenul pentru formularea acțiunii curgând de la primirea răspunsului și nu de la comunicarea actului administrativ ce face de fapt obiectul cererii.

Dacă se trece peste excepția inadmisibilității, recurentul a solicitat să se constate că cererea reclamantei ca plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale (respectiv Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 și Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011, ordine ce existau și au produs sau produceau efecte la momentul formulării cererii de către reclamantă) este prescrisă raportat la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., s-a arătat că prin cererea adresată Ministerul Justiției a solicitat punerea în executare a sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea sau modificarea Ordinului MJ nr. 341/C/2010, astfel că reclamanta nu a avut nici un moment în vedere perioada anterioară celei reglementate de Ordinul MJ nr. 341/C/2010, începând cu 01 ianuarie 2010 și cu toate acestea, instanța a dispus asupra perioadei 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, acordând mai mult decât s-a cerut. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004, deoarece instanța de fond nu a analizat în nici un fel din perspectiva condițiilor impuse de această lege în privința refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

Ministerul Justiției susține că a răspuns cererii prin adresa din 13 februarie 2012 ce a fost expediată Tribunalului Călărași și în care s-a precizat că executarea sentinței se va realiza potrivit prevederilor O.U.G. nr. 71/2009. Față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 care se referă la refuzul nejustificat de a soluționa o cerere și de cele ale art. 2 alin. (1) lit. n) care definesc excesul de putere, instanța de fond trebuia să stabilească dacă răspunsul Ministerul Justiției la cererea reclamantei, era sau nu un refuz nejustificat. Prin sentința nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița au fost obligați pârâții la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale, dar nu cuprinde obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui act administrativ, iar prin răspunsul comunicat reclamantei s-a arătat că executarea sentinței se face potrivit dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009. Tot în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 330/2009 referitoare la stabilirea drepturilor salariale pentru reclamantă. În raport de dispozițiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora a fost emis Ordinul nr. 459/C/2010 începând cu 01 ianuarie 2010, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătorești, precum indexările aferente anului 2007 sau alte pretenții salariale, urmau să fie plătite conform O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare. Au fost amintite considerentele Deciziei nr. 1601/2010 a Curții Constituționale și s-a arătat că, începând cu 01 ianuarie 2011, drepturile salariale ale judecătorilor au fost stabilite conform Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. S-a solicitat admiterea recursului și, în principal, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii în mod corespunzător, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

III. În recursul declarat de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. s-a considerat că hotărârea este nelegală și netemeinică, deoarece: - hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată. La data pronunțării hotărârii, instanța nu putea să constate că cererea a rămas fără obiect, pe de o parte, pentru că Ministerul Justiției nu asigură fondurile bănești, nefiind depusă de acesta nicio dovadă, iar pe de altă parte, pentru că numai dispozitivul sentinței intră în putere de lucru judecat, fiind o contradicție între considerente și dispozitiv.

- hotărârea instanței de fond este nelegală și pentru că nu au fost avute în vedere actele depuse la dosar din care rezultă că recurenții au solicitat obligarea pârâților să asigure fondurile bănești începând cu data refuzului de plată – 01 ianuarie 2013, dar și pe viitor, pentru că, în lipsa unei hotărâri judecătorești, oricare dintre debitorii obligați în solidar în titlu executoriu poate refuza să facă plata drepturilor calculate ca urmare a executării silite și aceste drepturi nu au fost luate în considerare de Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de salarizare. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, iar în urma rejudecării, s-a solicitat admiterea cererii de intervenție așa cum a fost formulată.

Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente: Instanța de fond a fost investită cu soluționarea cererii reclamantei M.V. prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un ordin prin care să pună în executare sentința civilă nr. 341 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în sensul de a stabili indemnizația brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor. Soluția instanței de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de reîncadrare începând cu 01 ianuarie 2010, este criticată atât de recurentul Ministerul Justiției, cât și de recurentul Tribunalul Călărași.

Referitor la recursul declarat de Ministerul Justiției În cadrul motivelor de recurs a fost invocată excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, dar această excepție este nefondată, în raport de motivarea ei dar și de înscrisurile depuse la dosar. De fapt, atunci când motivează această excepție, recurentul susține că, în condițiile în care era emis un ordin prin care s-a stabilit indemnizația de încadrare brută pentru reclamantă, aceasta nu putea formula o cerere separată prin care să solicite punerea în executare a sentinței civile nr. 341/2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, însă această chestiune nu ține de neîndeplinirea procedurii prealabile, ci este o problemă ce se referă la fondul cauzei.

Strict formal, în privința plângerii prealabile, aceasta a fost îndeplinită în cauză deoarece, anterior sesizării instanței de judecată, reclamanta a adresat o cerere înregistrată la Ministerul Justiției sub nr. 5625/2012 prin care a solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, la care a primit răspuns la 13 februarie 2012 și fiind nemulțumită de răspuns s-a adresat instanței de contencios administrativ. A fost invocată și excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că prin sentința nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă cererea reclamantei M.V., de anulare a Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011, dar și această excepție este neîntemeiată.

Excepția autorității de lucru judecat, în raport de prevederile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză. Chiar dacă s-ar aprecia că există identitate de părți, nu este identitate de obiect, deoarece în dosarul soluționat de Curtea de Apel București prin sentința nr. 1284/2012 a fost contestat Ordinul nr. 341/C/2011 emis de Ministrul Justiției, iar în prezenta cauză se contestă refuzul emiterii unui nou ordin cu luarea în considerare a indexărilor, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 341/2008.

Nu există nici identitate de cauză între cele două litigii, deoarece motivele invocate pentru anularea Ordinului nr. 341/C/2011 au fost altele decât cele invocate în prezenta cauză, mai ales că, deși s-a solicitat că la verificarea legalității Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011 să se țină seama și de sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, acest motiv a fost respins pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, soluția fiind menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 7202 din 12 noiembrie 20113. Nici excepția prescripției invocată de recurentul Ministerul Justiției nu este fondată.

În raport de motivarea acestei excepții, în cadrul căreia chiar recurentul recunoaște că formularea unei cereri se poate, teoretic, realiza oricând și că prin aceasta s-ar repune în termenul de prescripție pentru formularea unei contestații împotriva ordinelor de salarizare, susținerile recurentului sunt nefondate deoarece prezenta cerere nu poate fi considerată o plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, respectiv Ordinul MJ nr. 459/C din 09 septembrie 2010 și Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011, atunci nici prescripția nu poate fi pusă în discuție. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, deoarece instanța de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Prin cererea precizatoare și completatoare depusă la 05 martie 2012 la Tribunalul Călărași, reclamanta a solicitat emiterea ordinului prin luarea în calcul a indexărilor acordate începând cu 05 martie 2009, iar instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat la emiterea ordinului, începând cu 01 octombrie 2010, astfel că nu pot fi reținute criticile recurentului sub acest aspect al incidenței prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Sunt însă fondate criticile recurentei referitoare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii.

Reclamanta prin cererea adresată Ministerului Justiției a solicitat punerea în executare a sentinței civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea parțială a Ordinului nr. 341/C/2011, cererea fiind înregistrată la 20 ianuarie 2012. Recurentul Ministerul Justiției, față de solicitarea de punere în executare a sentinței, a comunicat un răspuns reclamantei în sensul că executarea sentinței civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița va fi făcută conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei deoarece se impune ca reîncadrarea reclamantei să se efectueze prin luarea în considerare a indemnizației de încadrare brută lunară acordată până la 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include și indexările salariale stabilite prin sentința nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 octombrie 2010. Pentru a stabili dacă soluția instanței de fond este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, trebuie analizat dacă refuzul Ministerului Justiției exprimat prin răspunsul la cererea înregistrată din 20 ianuarie 2012 este justificat sau nu.

Din analiza dispozitivului sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița rezultă că prin aceasta au fost obligați Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției la plata către reclamanți, între care și reclamanta din prezenta cauză, a drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale de 5%, începând cu 01 ianuarie 2007, față de nivelul din decembrie 2006, de 2% începând cu 01 aprilie 2007, față de nivelul din martie 2007 și de 18%, față de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01 octombrie 2007 și ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii lor și până la data plății efective și integrale. Față de acest dispozitiv, răspunsul Ministerului Justiției, potrivit căruia plata drepturilor bănești stabilite prin această hotărâre judecătorească se face potrivit dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009, nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat, dar aceste aspecte nici măcar nu au fost analizate de către instanța de fond. Raportat la cererea reclamantei prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare de stabilire a indemnizației de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor prevăzute în sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, refuzul nejustificat sau justificat al Ministerului Justiției trebuie analizat prin prisma aplicării prevederilor Legii nr. 330/2009 și în ce măsură, după intrarea în vigoare a acestei legi, se puteau emite ordine de salarizare cu luarea în considerare a unor indexări ale indemnizațiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior intrării lor în vigoare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind stabilirea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte a acesteia, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. De altfel, trebuie precizat că, în baza Legii nr. 330/2009, salarizarea reclamantei s-a făcut în baza Ordinului nr. 459/C/2010 emis de M.J., dată la care era pronunțată sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, dar nu există dovada că aceasta ar fi contestat ordinul de salarizare pe motiv că la stabilirea indemnizației de încadrare lunară nu s-ar fi ținut seama de indexările stabilite prin acea sentință.

Nici în contestația formulată împotriva Ordinului nr. 341/C/2011 prin care s-a stabilit salarizarea începând cu 01 ianuarie 2011 reclamanta nu a invocat nerespectarea sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița decât în momentul în care a modificat cererea, dar fără a parcurge procedura prealabilă. Mai mult, au fost emise Ordinele nr. 2386/C din 09 iulie 2012 pentru stabilirea modului de salarizare începând cu 01 iunie 2012 și nr. 966/C din 20 martie 2013 privind salarizarea reclamantei, începând cu 01 ianuarie 2013, ordine ce nu au fost contestate de aceasta sau nu există dovezi depuse la dosar că ar fi fost contestate aceste ordine.

Prezintă importanță și faptul că în dispozitivul sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița nu există vreo prevedere care să oblige autoritățile publice pârâte la plata drepturilor salariale indexate și pentru viitor, ci numai plata drepturilor bănești, actualizate, începând cu 01 octombrie 2007 și până la data plății efective, plăți ce se fac potrivit O.U.G. nr. 71/2009. Referitor la recursul declarat de Tribunalul Călărași Recurentul Tribunalul Călărași a susținut că Ministerul Justiției nu are temei legal pentru a proceda la determinarea indemnizației cuvenite intimatei-reclamante, iar asupra acestor aspecte instanța de recurs s-a pronunțat atunci când a analizat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nu se mai impune analizarea acestor susțineri, critici care sunt fondate. În ceea ce privește criticile ce vizează neconcordanța dintre dispozitivul sentinței prin care, pe de o parte, s-a dispus admiterea în parte a cererii de intervenție în nume propriu formulată de M.V.P., C.G., I.C. și I.N.M., iar, pe de altă parte, s-a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată și neconcordanța dintre considerentele sentinței și dispozitivul acesteia, precum și respingerea capătului de cerere privind alocarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor bănești recalculate, având în vedere că sunt comune cu criticile formulate de către recurenții intervenienți în interes propriu, acestea vor fi analizate împreună.

Într-adevăr, în considerentele sentinței atacate s-a reținut că în ceea ce privește cererea de intervenție formulată, astfel cum a fost modificată, pentru că s-a finalizat executarea silită prin procesul-verbal din 29 mai 2012, instanța de fond a respins cererea ca rămasă fără obiect, iar în dispozitivul sentinței a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată. Prin cererea de intervenție în interes propriu modificată și formulată de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. s-a solicitat obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită un ordin prin care să pună în executare sentința civilă nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul Călărași, în sensul de a le stabili indemnizația brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor obținute prin acea sentință.

Ulterior, prin concluziile scrise depune la Curtea de Apel Ploiești, intervenienții în interes propriu au precizat cererea și au precizat-o în sensul obligării Ministerul Justiție să aloce fondurile bănești necesare executării sentinței nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul Călărași, începând cu luna ianuarie 2013 și în continuare. Așa cum a reținut și instanța de fond, intervenienții au depus la dosar procesul-verbal încheiat la 29 mai 2012 prin care pârâtul Tribunalul Călărași a fost de acord să execute dispozitivul sentinței nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomița, dar în aceste condiții nu se poate susține că a rămas fără obiect cererea de intervenție prin care se solicita obliga Ministerul Justiției să aloce fondurile bănești necesare executării acestei sentințe, așa cum s-a reținut în considerente.

Față de solicitarea intervenienților în interes propriu, de obligare a Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomița, se constată că acesta a alocat sumele necesare conform O.U.G. nr. 71/2009 iar pentru executarea silită a sumelor potrivit acestei sentințe, nu se impune obligarea Ministerul Justiției la alocarea acestor fonduri din două considerente. Unul din aceste considerente este acela că procedura executării silite a fost declanșată împotriva ordonatorului terțiar de credite - Tribunalul Călărași și acesta s-a obligat să facă plățile, deși nu exista un ordin de salarizare emis de Ministerul Justiției prin care să fie stabilită indemnizația brută lunară de încadrare pentru intervenienți, așa cum se obliga Tribunalul Călărași.

Cel de-al doilea considerent pentru care nu se poate dispune obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare este chiar soluția instanței de fond în privința acestui capăt de recurs din acțiunea principală, capăt de cerere ce a fost respins și pentru care reclamanta nu a recurat sentința pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, aceste dispoziții ale sentinței urmând a fi menținute de instanța de recurs, dar și considerentele prezentate anterior în susținerea nelegalității hotărârii instanței de fond sub aspectul obligării Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare pentru reclamantă ținând seama de sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița În raport de soluția instanței de recurs în ceea ce privește acțiunea principală și considerentele pentru motivarea acestei soluții, criticile recurenților intervenienți sub aspectul respingerii cererii lor de intervenție în interes propriu, astfel cum a fost precizată și susținută, sunt nefondate.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile declarate de Ministerul Justiției și Tribunalul Călărași, va fi modificată în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei M.V. ca neîntemeiată și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Va fi respins ca nefondat recursul declarat de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Călărași împotriva sentinței nr. 135 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei M.V., ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge recursul declarat de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. împotriva sentinței nr. 135 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2014.