ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4757/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4757/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Sesizarea instanței de fond

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Călărași reclamanta M.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției

și Ministrul Justiției și a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministrul

Justiției să emită un ordin prin care să pună în executare sentința civilă nr. 341

din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia

nr. 458/R din 19 iunie 2009 a Curții de Apel București, în sensul de a stabili indemnizația

de încadrare brută lunară prin aplicarea indexărilor obținute irevocabil prin această

sentință, în termen de 30 zile de la data comunicării sentinței, obligarea pârâților

în solidar la plata penalităților de întârziere în caz de neconformare dispozițiilor

instanței și obligarea la cheltuieli de judecată.

La data de 05 martie 2012

s-a formulat cerere precizatoare, iar la 27 februarie 2012, intimații P.M.V., C.G.,

I.C. și T.N.M. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând

să se constate refuzul pârâților de a soluționa cererile formulate și să fie obligați

aceștia să pună în executare sentința civilă nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul

Călărași, în sensul de a li se stabili corect indemnizația brută de încadrare lunară

prin aplicarea indexărilor salariale obținute irevocabil prin această sentință,

începând cu data pronunțării prezentei sentințe și în continuare, obligarea pârâților

în solidar, la plata unor penalități de 50 RON/zi de întârziere, în caz de neconformare

la dispozițiile ce vor fi stabilite de instanță și obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Tribunalul Călărași a

declinat competența în favoarea Curții de Apel București, iar prin încheierea din

30 octombrie 2012 a fost scoasă cauza de pe rol și înaintată Curții de Apel Ploiești,

urmare a strămutării cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 20 septembrie

2012, fiind înregistrată sub nr. 889/942/2012 pe rolul Curții de Apel Ploiești,

secția contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 121

din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă în parte acțiunea astfel

cum a fost modificată și formulată de reclamanta M.V. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Justiției, Tribunalul Călărași și intervenienții în nume propriu M.V.P.,

C.G., I.C. și I.N.M.

A fost obligat Ministerul

Justiției să emită ordin de reîncadrare pentru reclamanta M.V. începând cu 01

octombrie 2010 cu o indemnizație majorată prin luarea în considerare a sentinței

nr. 341/2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, pentru perioada 01 ianuarie 2010

- 31 decembrie 2010.

Totodată, pârâții au fost

obligați la plata către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale rezultate

dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite de la 01 ianuarie

2010 până în prezent și în continuare pe viitor, până la data intervenirii unei

cauze legale de modificare. A fost respinsă în rest acțiunea, precum și cererea

de intervenție modificată, ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această

soluție instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 341 pronunțată în data de

11 martie .2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în mod irevocabil s-a admis ca

fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și

Finanțelor, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis ca

fondată cererea formulată de reclamanți, inclusiv reclamanta din prezenta cauză

M.V., fiind obligat în solidar, pârâtul Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel București,

Ministerul Justiției la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând

creșterile salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007, față de nivelul din decembrie

2006, de 2 % începând cu 01 aprilie 2007 față de nivelul din martie 2007 și de 11%

față de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01

octombrie 2007 și ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii

lor și până la data plății efective și integrale.

Din examinarea înscrisurilor

existente la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta s-a adresat pârâtului Ministerul

Justiției cu cerere prin care a solicitat punerea în executare a sentinței civile

nr. 341 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, având în vedere drepturile

salariale acordate în mod irevocabil, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței,

însă cererea formulată nu a fost soluționată, context în care în temeiul art. 11

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 s-a adresat în mod legal instanței de contencios

administrativ fiind îndeplinite astfel condițiile de admisibilitate ale acțiunii.

În ceea ce privește fondul

cauzei s-a reținut că, dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 stipulează

că, „în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra

salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal

din luna decembrie 2009 (...)”.

Potrivit art. 5 alin.

(3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, “prin derogare de la art. 30 alin. (5) din

cap. IV al părții a II-a a prezentei legi, în anul 2010, pentru personalul prevăzut

la art. 4 alin. (1), în funcție la data de 31 decembrie 2009, drepturile salariale

sunt stabilite potrivit prevederilor prezentei anexe.”

Personalul prevăzut la

art. 4 alin. (1) din anexă include judecătorii de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii.

În conformitate cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, „prin derogare de la prevederile

art. 30 alin. (1) din cap. IV al părții a II-a din prezenta lege, începând cu 1

ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de

bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile

de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor

în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele

la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3)

lit. a).”

Instanța de fond a apreciat

că, în raport de aceste dispoziții, se impunea ca reîncadrarea reclamantei să se

efectueze prin luarea în considerare a indemnizației de încadrare brută lunară acordate

până la data de 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include și creșterile salariale

stabilite prin sentința civilă nr. 341/2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița în

Dosarul nr. 593/98/2008 pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 octombrie 2010.

Modalitatea de stabilire

a indemnizației, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Anexa VI a

Legii nr. 330/2009 se aplică, potrivit acestui text de lege, începând cu 1 ianuarie

2010.

Legea nr. 330/2009 a fost

abrogată prin dispozițiile Legii nr. 284/2010, situație în care reîncadrarea urmează

a se dispune doar până la această dată, dat fiind cuprinsul art. 1 alin. (2) din

acest act normativ care stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei

legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân

în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Cu privire la înțelesul

sintagmei de “salariu avut” s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 11/2012, publicată în M. Of. nr. 734/31.10.2012, în soluționarea unui

recurs în interesul legii a stabilit că “reîncadrarea personalului didactic din

învățământ la data de 1 ianuarie 2010 urma a se realiza luând în calcul salariul

de bază la care ar fi fost îndreptățit acesta la data de 31 decembrie 2009, ceea

ce reprezintă dreptul recunoscut și ocrotit de lege”.

Prin aceeași decizie s-a

statuat că drepturile salariale fac parte din conținutul complex al dreptului la

muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului.

A fost invocată jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea

din 2 septembrie 1997, Rec., 1997-V, p. 1663, pct. 18), în contextul aplicabilității

art. 6 parag. 1 din Convenție, Curtea a reținut că plata salariului este un drept

"pur patrimonial", iar în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei

(Cererea nr. 63.235/00, Hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), aceasta subliniază

că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită

valoare și nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei "contestații

reale" sau a unei "plângeri credibile", dar o creanță poate fi considerată

drept o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este

confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei,

Hotărârea din 28 septembrie 2004. Rec., 2004-IX, p. 144, pct. 45-52).

De asemenea în Cauza Draon

împotriva Franței (nr. 1.513/03, parag. 65, CEDO 2005-IX) și în Cauza Viașu împotriva

României (Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 361/29.05.2009, parag. 58), s-a stabilit că noțiunea de "bunuri"

poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv,

în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea

au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă

a unui drept de proprietate.

Astfel, a arătat instanța

de fond, că stabilirea drepturilor salariale, prin raportarea la o indemnizație

redusă, fără a se avea în vedere o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

poate reprezenta o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la

respectarea bunului, care nu păstrează un echilibru just între cerințele interesului

general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, în sensul

celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește plata

către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile

salariale efectiv încasate și cele cuvenite de la 01 ianuarie 2010 până în prezent,

s-a considerat că acestea urmează a fi acordate și în continuare, e viitor până

la data intervenirii unei cauze legale de modificare, dat fiind dispozițiile Legii

nr. 285/2010, respectiv art. 1.

În anul 2012 aceste dispoziții

au fost prelungite prin art. II din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind

aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

În anul 2013 plata indemnizației

s-a făcut la același nivel potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012

privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea

unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, conform

căruia în anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie

2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3 - 5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind

aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 182/2012.

Chiar dacă, încadrarea

potrivit Legii nr. 330/2009 s-a făcut până la data de 31 decembrie 2010, s-a apreciat

că drepturile bănești urmează a fi în continuare calculate și acordate potrivit

acestei legi, întrucât prin acte succesive anuale legiuitorul a înțeles să amâne

retribuirea efectivă potrivit Legii nr. 284/2010 și a dispus ca încasarea drepturilor

salariale să se facă astfel cum au fost calculate potrivit Legii nr. 330/2009.

Relativ la capătul de

cerere ce vizează acordarea de penalități, s- a considerat că în cazul în speță

sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, context

în care la acest moment nu se impune acordarea acestora.

În ceea ce privește cererea

de intervenție formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea

silită s-a finalizat prin încheierea procesului verbal din 29 mai 2012, iar debitorul

nu a formulat contestație la executare, fiind plătiți conform hotărârii pronunțate,

instanța de fond a respins această cerere ca fiind rămasă fără obiect.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs pârâții Tribunalul Călărași și Ministerul Justiției, precum și

intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M.

În recursul declarat de

Tribunalul Călărași s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței, fiind

invocate prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivele de recurs

s-a arătat că Ministerul Justiției nu are temei legal pentru a proceda la determinarea

indemnizațiilor cuvenite intimatei-reclamante în alt fel decât în conformitate cu

dispozițiile actelor normative care au reglementat salarizarea: O.G. nr. 27/2006,

Legea nr. 330/2009, Legea nr. 118/2010, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 și

Legea nr. 283/2011 și trebuie avute în vedere și Deciziile Curții Constituționale

nr. 818/819 din 03 iulie 2009 publicate în Monitorul Oficial din 16 iulie 2008.

S-a considerat că motivarea

sentinței recurate nu concordă cu dispozitivul sentinței în ceea ce privește cererea

de intervenție formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea

silită s-a finalizat prin încheierea procesului-verbal din 29 mai 2012, iar Ministerul

Justiției a formulat contestația la executare fără a solicita și suspendarea, fiind

plătiți conform hotărârii pronunțate, iar instanța de fond a motivat că cererea

de intervenție trebuia respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar ulterior a considerat

că trebuie respinsă cererea de intervenție ca neîntemeiată.

Instanța de fond nu a

motivat în fapt și în drept de ce a respins capătul de cerere al intimatei-reclamante

M.V. cu privire la obligarea M.J. de a aloca fondurile necesare deși a admis obligarea

la plata diferențelor de drepturi salariale, iar Tribunalul Călărași este ordonator

terțiar de credite și Ministerul Justiției poate aloca sumele necesare.

II. În recursul declarat

de Ministerul Justiției a fost criticată soluția instanței de fond pentru motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivele de recurs

s-a arătat că, pentru reclamanta M.V., Ministerul Justiției a emis ordin de stabilire

a drepturilor salariale prin Ordinul M.J. nr. 459/C din 09 februarie 2010, începând

cu 01 ianuarie 2010, Ordinul MJ nr. 341/C din 09 ferbuarie 2011, începând cu 01

ianuarie 2011, Ordinul MJ nr. 2386/C din 09 iulie 2012, începând cu 01 iunie 2012,

Ordinul MJ nr. 3975/C din 04 decembrie 2012, începând cu 01 decembrie 2012, Ordinul

MJ nr. 966/C din 20 martie 2013, începând cu 01 ianuarie 2013, niciunul dintre ordine

nu a fost anulat de către instanța de judecată, deși Ordinul MJ nr. 341/C din 09

februarie 2011 a fost atacat de reclamantă dar și de alți magistrați, prin sentința

nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3571/2/2011 al Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

A fost invocată excepția

inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

S-a apreciat că la acest

moment, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, are aplicabilitate

Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 dar și hotărârea atacată prin prezentul

recurs care obligă M.J. la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru aceeași

perioadă cu un conținut diferit.

În speța de față, cererea

principală pe care trebuia să o facă reclamanta era aceea de anulare a Ordinului

MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 și a ordinelor ulterioare, cerere de emitere

a unui nou act administrativ și de plată a diferențelor salariale, fiind practic

expresia recunoașterii dreptului pretins și a reparării pagubei, care nu pot fi

decât niște cereri accesorii cererii de anulare.

A fost invocată, de asemenea,

excepția autorității de lucru judecat

Recurentul a arătat că

legea pune la dispoziția judecătorilor nemulțumiți de modul de stabilire al drepturilor

salariale două proceduri de contestare, o procedură specială reglementată de legea

de salarizare (art. 18 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 285/2010, art. 7 din Cap. VIII al Legii nr. 284/2010) și procedura generală

prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a utilizat

procedura specială prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a contestat Ordinul

nr. 341/C din 09 februarie 2011, contestația fiind respinsă prin sentința nr. 1284

din  24 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3571/2/2011 și s-a apreciat ca

fiind legal ordinul emis fără includerea niciunei indexări salariale stabilite prin

sentința nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, iar sentința recurată în prezenta

cauză contrazice cele stabilite deja de Curtea de Apel București prin obligarea

Ministerul Justiției la plata unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit

prin ordinul atacat.

Recurentul Ministerul

Justiției a invocat și excepția prescripției.

După urmarea procedurii

prevăzute de Legea nr. 285/2010 și respingerea contestației de către instanță, reclamanta

a introdus o nouă cerere la Ministerul Justiției, fără indicarea unui temei de drept,

prin care solicită punerea în executare a sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului

Ialomița, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea și modificarea Ordinului

MJ nr. 341/C/2010.

Deși formularea unei asemenea

cereri poate fi realizată teoretic oricând, totuși printr-o asemenea cerere se repune

practic în termenul de prescripție pentru formularea unei contestații împotriva

ordinelor de salarizare, termenul pentru formularea acțiunii curgând de la primirea

răspunsului și nu de la comunicarea actului administrativ ce face de fapt obiectul

cererii.

Dacă se trece peste excepția

inadmisibilității, recurentul a solicitat să se constate că cererea reclamantei

ca plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale (respectiv

Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 și Ordinul MJ nr. 341/C din 09

februarie 2011, ordine ce existau și au produs sau produceau efecte la momentul

formulării cererii de către reclamantă) este prescrisă raportat la art. 7 alin.

(7) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că prin cererea

adresată Ministerul Justiției a solicitat punerea în executare a sentinței nr. 341/2008

a Tribunalului Ialomița, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea sau

modificarea Ordinului MJ nr. 341/C/2010, astfel că reclamanta nu a avut nici un

moment în vedere perioada anterioară celei reglementate de Ordinul MJ nr. 341/C/2010,

începând cu 01 ianuarie 2010 și cu toate acestea, instanța a dispus asupra perioadei

01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, acordând mai mult decât s-a cerut.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat greșita interpretare

și aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004, deoarece instanța de fond nu a analizat

în nici un fel din perspectiva condițiilor impuse de această lege în privința refuzului

nejustificat de soluționare a cererii.

Ministerul Justiției susține

că a răspuns cererii prin adresa din 13 februarie 2012 ce a fost expediată Tribunalului

Călărași și în care s-a precizat că executarea sentinței se va realiza potrivit

prevederilor O.U.G. nr. 71/2009.

Față de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 care se referă la refuzul nejustificat

de a soluționa o cerere și de cele ale art. 2 alin. (1) lit. n) care definesc excesul

de putere, instanța de fond trebuia să stabilească dacă răspunsul Ministerul Justiției

la cererea reclamantei, era sau nu un refuz nejustificat.

Prin sentința nr. 341/2008

a Tribunalului Ialomița au fost obligați pârâții la plata către fiecare reclamant

a drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale, dar nu cuprinde obligarea

Ministerului Justiției la emiterea unui act administrativ, iar prin răspunsul comunicat

reclamantei s-a arătat că executarea sentinței se face potrivit dispozițiilor

O.U.G. nr. 71/2009.

Tot în ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că instanța

de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 330/2009 referitoare

la stabilirea drepturilor salariale pentru reclamantă.

În raport de dispozițiile

Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice și O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor

categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora a fost

emis Ordinul nr. 459/C/2010 începând cu 01 ianuarie 2010, iar sumele acordate cu

titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătorești, precum indexările aferente anului

2007 sau alte pretenții salariale, urmau să fie plătite conform O.U.G. nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea

de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările

ulterioare.

Au fost amintite considerentele

Deciziei nr. 1601/2010 a Curții Constituționale și s-a arătat că, începând cu 01

ianuarie 2011, drepturile salariale ale judecătorilor au fost stabilite conform

Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri

publice.

S-a solicitat admiterea

recursului și, în principal, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii

în mod corespunzător, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii instanței de fond

în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

III. În recursul declarat

de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. s-a considerat că hotărârea este nelegală

și netemeinică, deoarece:

- hotărârea instanței

de fond este nelegală întrucât nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, deși a respins

cererea de intervenție ca neîntemeiată.

La data pronunțării hotărârii,

instanța nu putea să constate că cererea a rămas fără obiect, pe de o parte, pentru

că Ministerul Justiției nu asigură fondurile bănești, nefiind depusă de acesta nicio

dovadă, iar pe de altă parte, pentru că numai dispozitivul sentinței intră în putere

de lucru judecat, fiind o contradicție între considerente și dispozitiv.

- hotărârea instanței

de fond este nelegală și pentru că nu au fost avute în vedere actele depuse la dosar

din care rezultă că recurenții au solicitat obligarea pârâților să asigure fondurile

bănești începând cu data refuzului de plată – 01 ianuarie 2013, dar și pe viitor,

pentru că, în lipsa unei hotărâri judecătorești, oricare dintre debitorii obligați

în solidar în titlu executoriu poate refuza să facă plata drepturilor calculate

ca urmare a executării silite și aceste drepturi nu au fost luate în considerare

de Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de salarizare.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a sentinței, iar în urma rejudecării, s-a solicitat

admiterea cererii de intervenție așa cum a fost formulată.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va avea în vedere

următoarele considerente:

Instanța de fond a fost

investită cu soluționarea cererii reclamantei M.V. prin care a solicitat obligarea

pârâtului Ministerul Justiției să emită un ordin prin care să pună în executare

sentința civilă nr. 341 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în

sensul de a stabili indemnizația brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor.

Soluția instanței de fond

prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și obligat pârâtul Ministerul

Justiției să emită ordin de reîncadrare începând cu 01 ianuarie 2010, este criticată

atât de recurentul Ministerul Justiției, cât și de recurentul Tribunalul Călărași.

Referitor la recursul

declarat de Ministerul Justiției

În cadrul motivelor de

recurs a fost invocată excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile, dar această excepție este nefondată, în raport de motivarea ei dar și

de înscrisurile depuse la dosar.

De fapt, atunci când motivează

această excepție, recurentul susține că, în condițiile în care era emis un ordin

prin care s-a stabilit indemnizația de încadrare brută pentru reclamantă, aceasta

nu putea formula o cerere separată prin care să solicite punerea în executare a

sentinței civile nr. 341/2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, însă această chestiune

nu ține de neîndeplinirea procedurii prealabile, ci este o problemă ce se referă

la fondul cauzei.

Strict formal, în privința

plângerii prealabile, aceasta a fost îndeplinită în cauză deoarece, anterior sesizării

instanței de judecată, reclamanta a adresat o cerere înregistrată la Ministerul

Justiției sub nr. 5625/2012 prin care a solicitat punerea în executare a sentinței

civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița, la care a primit răspuns la 13

februarie 2012 și fiind nemulțumită de răspuns s-a adresat instanței de contencios

administrativ.

A fost invocată și excepția

autorității de lucru judecat, având în vedere că prin sentința nr. 1284 din 24

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă cererea reclamantei

M.V., de anulare a Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011, dar și această excepție

este neîntemeiată.

Excepția autorității de

lucru judecat, în raport de prevederile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.,

presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia

că există identitate de părți, nu este identitate de obiect, deoarece în dosarul

soluționat de Curtea de Apel București prin sentința nr. 1284/2012 a fost contestat

Ordinul nr. 341/C/2011 emis de Ministrul Justiției, iar în prezenta cauză se contestă

refuzul emiterii unui nou ordin cu luarea în considerare a indexărilor, astfel cum

s-a stabilit prin sentința civilă nr. 341/2008.

Nu există nici identitate

de cauză între cele două litigii, deoarece motivele invocate pentru anularea Ordinului

nr. 341/C/2011 au fost altele decât cele invocate în prezenta cauză, mai ales că,

deși s-a solicitat că la verificarea legalității Ordinului nr. 341/C din 09

februarie 2011 să se țină seama și de sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului

Ialomița, acest motiv a fost respins pentru neîndeplinirea procedurii prealabile,

soluția fiind menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.

7202 din 12 noiembrie 20113.

Nici excepția prescripției

invocată de recurentul Ministerul Justiției nu este fondată.

În raport de motivarea

acestei excepții, în cadrul căreia chiar recurentul recunoaște că formularea unei

cereri se poate, teoretic, realiza oricând și că prin aceasta s-ar repune în termenul

de prescripție pentru formularea unei contestații împotriva ordinelor de salarizare,

susținerile recurentului sunt nefondate deoarece prezenta cerere nu poate fi considerată

o plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, respectiv Ordinul

MJ nr. 459/C din 09 septembrie 2010 și Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011,

atunci nici prescripția nu poate fi pusă în discuție.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este

nefondat, deoarece instanța de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce

nu s-a cerut.

Prin cererea precizatoare

și completatoare depusă la 05 martie 2012 la Tribunalul Călărași, reclamanta a solicitat

emiterea ordinului prin luarea în calcul a indexărilor acordate începând cu 05

martie 2009, iar instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat la emiterea

ordinului, începând cu 01 octombrie 2010, astfel că nu pot fi reținute criticile

recurentului sub acest aspect al incidenței prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Sunt însă fondate criticile

recurentei referitoare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea instanței

de fond a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii.

Reclamanta prin cererea

adresată Ministerului Justiției a solicitat punerea în executare a sentinței civile

nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin

revocarea parțială a Ordinului nr. 341/C/2011, cererea fiind înregistrată la 20

ianuarie 2012.

Recurentul Ministerul

Justiției, față de solicitarea de punere în executare a sentinței, a comunicat un

răspuns reclamantei în sensul că executarea sentinței civile nr. 341/2008 a Tribunalului

Ialomița va fi făcută conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a admis

acțiunea reclamantei deoarece se impune ca reîncadrarea reclamantei să se efectueze

prin luarea în considerare a indemnizației de încadrare brută lunară acordată până

la 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include și indexările salariale stabilite

prin sentința nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița pentru perioada 01 ianuarie 2010

- 31 octombrie 2010.

Pentru a stabili dacă

soluția instanței de fond este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii,

trebuie analizat dacă refuzul Ministerului Justiției exprimat prin răspunsul la

cererea înregistrată din 20 ianuarie 2012 este justificat sau nu.

Din analiza dispozitivului

sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița rezultă că prin aceasta au fost obligați

Tribunalul Ialomița, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției la plata către

reclamanți, între care și reclamanta din prezenta cauză, a drepturilor bănești reprezentând

creșteri salariale de 5%, începând cu 01 ianuarie 2007, față de nivelul din decembrie

2006, de 2% începând cu 01 aprilie 2007, față de nivelul din martie 2007 și de 18%,

față de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01

octombrie 2007 și ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii

lor și până la data plății efective și integrale.

Față de acest dispozitiv,

răspunsul Ministerului Justiției, potrivit căruia plata drepturilor bănești stabilite

prin această hotărâre judecătorească se face potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009,

nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat, dar aceste aspecte nici măcar nu au

fost analizate de către instanța de fond.

Raportat la cererea reclamantei

prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare de stabilire a indemnizației

de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor prevăzute în sentința civilă nr.

341/2008 a Tribunalului Ialomița, refuzul nejustificat sau justificat al Ministerului

Justiției trebuie analizat prin prisma aplicării prevederilor Legii nr. 330/2009

și în ce măsură, după intrarea în vigoare a acestei legi, se puteau emite ordine

de salarizare cu luarea în considerare a unor indexări ale indemnizațiilor de încadrare

stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior intrării lor în vigoare.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 330/2009 privind stabilirea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte a acesteia,

drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice

sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege.

De altfel, trebuie precizat

că, în baza Legii nr. 330/2009, salarizarea reclamantei s-a făcut în baza Ordinului

nr. 459/C/2010 emis de M.J., dată la care era pronunțată sentința civilă nr. 341/2008

a Tribunalului Ialomița, dar nu există dovada că aceasta ar fi contestat ordinul

de salarizare pe motiv că la stabilirea indemnizației de încadrare lunară nu s-ar

fi ținut seama de indexările stabilite prin acea sentință.

Nici în contestația formulată

împotriva Ordinului nr. 341/C/2011 prin care s-a stabilit salarizarea începând cu

01 ianuarie 2011 reclamanta nu a invocat nerespectarea sentinței nr. 341/2008 a

Tribunalului Ialomița decât în momentul în care a modificat cererea, dar fără a

parcurge procedura prealabilă.

Mai mult, au fost emise

Ordinele nr. 2386/C din 09 iulie 2012 pentru stabilirea modului de salarizare începând

cu 01 iunie 2012 și nr. 966/C din 20 martie 2013 privind salarizarea reclamantei,

începând cu 01 ianuarie 2013, ordine ce nu au fost contestate de aceasta sau nu

există dovezi depuse la dosar că ar fi fost contestate aceste ordine.

Prezintă importanță și

faptul că în dispozitivul sentinței nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița nu există

vreo prevedere care să oblige autoritățile publice pârâte la plata drepturilor salariale

indexate și pentru viitor, ci numai plata drepturilor bănești, actualizate, începând

cu 01 octombrie 2007 și până la data plății efective, plăți ce se fac potrivit

O.U.G. nr. 71/2009.

Referitor la recursul

declarat de Tribunalul Călărași

Recurentul Tribunalul

Călărași a susținut că Ministerul Justiției nu are temei legal pentru a proceda

la determinarea indemnizației cuvenite intimatei-reclamante, iar asupra acestor

aspecte instanța de recurs s-a pronunțat atunci când a analizat incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu se mai impune analizarea

acestor susțineri, critici care sunt fondate.

În ceea ce privește criticile

ce vizează neconcordanța dintre dispozitivul sentinței prin care, pe de o parte,

s-a dispus admiterea în parte a cererii de intervenție în nume propriu formulată

de M.V.P., C.G., I.C. și I.N.M., iar, pe de altă parte, s-a respins cererea de intervenție

ca neîntemeiată și neconcordanța dintre considerentele sentinței și dispozitivul

acesteia, precum și respingerea capătului de cerere privind alocarea fondurilor

necesare pentru plata drepturilor bănești recalculate, având în vedere că sunt comune

cu criticile formulate de către recurenții intervenienți în interes propriu, acestea

vor fi analizate împreună.

Într-adevăr, în considerentele

sentinței atacate s-a reținut că în ceea ce privește cererea de intervenție formulată,

astfel cum a fost modificată, pentru că s-a finalizat executarea silită prin procesul-verbal

din 29 mai 2012, instanța de fond a respins cererea ca rămasă fără obiect, iar în

dispozitivul sentinței a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată.

Prin cererea de intervenție

în interes propriu modificată și formulată de intervenienții P.M., C.G., I.C. și

T.N.M. s-a solicitat obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită un ordin prin

care să pună în executare sentința civilă nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul

Călărași, în sensul de a le stabili indemnizația brută de încadrare lunară prin

aplicarea indexărilor obținute prin acea sentință.

Ulterior, prin concluziile

scrise depune la Curtea de Apel Ploiești, intervenienții în interes propriu au precizat

cererea și au precizat-o în sensul obligării Ministerul Justiție să aloce fondurile

bănești necesare executării sentinței nr. 2323/2007 pronunțată de Tribunalul Călărași,

începând cu luna ianuarie 2013 și în continuare.

Așa cum a reținut și instanța

de fond, intervenienții au depus la dosar procesul-verbal încheiat la 29 mai

2012 prin care pârâtul Tribunalul Călărași a fost de acord să execute dispozitivul

sentinței nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomița, dar în aceste condiții nu se poate

susține că a rămas fără obiect cererea de intervenție prin care se solicita obliga

Ministerul Justiției să aloce fondurile bănești necesare executării acestei sentințe,

așa cum s-a reținut în considerente.

Față de solicitarea intervenienților

în interes propriu, de obligare a Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare

pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomița,

se constată că acesta a alocat sumele necesare conform O.U.G. nr. 71/2009 iar pentru

executarea silită a sumelor potrivit acestei sentințe, nu se impune obligarea Ministerul

Justiției la alocarea acestor fonduri din două considerente.

Unul din aceste considerente

este acela că procedura executării silite a fost declanșată împotriva ordonatorului

terțiar de credite - Tribunalul Călărași și acesta s-a obligat să facă plățile,

deși nu exista un ordin de salarizare emis de Ministerul Justiției prin care să

fie stabilită indemnizația brută lunară de încadrare pentru intervenienți, așa cum

se obliga Tribunalul Călărași.

Cel de-al doilea considerent

pentru care nu se poate dispune obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor

necesare este chiar soluția instanței de fond în privința acestui capăt de recurs

din acțiunea principală, capăt de cerere ce a fost respins și pentru care reclamanta

nu a recurat sentința pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, aceste dispoziții ale

sentinței urmând a fi menținute de instanța de recurs, dar și considerentele prezentate

anterior în susținerea nelegalității hotărârii instanței de fond sub aspectul obligării

Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare pentru reclamantă ținând

seama de sentința civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomița

În raport de soluția instanței

de recurs în ceea ce privește acțiunea principală și considerentele pentru motivarea

acestei soluții, criticile recurenților intervenienți sub aspectul respingerii cererii

lor de intervenție în interes propriu, astfel cum a fost precizată și susținută,

sunt nefondate.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise

recursurile declarate de Ministerul Justiției și Tribunalul Călărași, va fi modificată

în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei M.V. ca neîntemeiată

și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Va fi respins ca nefondat

recursul declarat de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Călărași împotriva sentinței nr. 135

din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei M.V., ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Respinge recursul declarat

de intervenienții P.M., C.G., I.C. și T.N.M. împotriva sentinței nr. 135 din 30

aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2014.