ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4297/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a in data de 28 decembrie 2007, reclamanții D.V.T., G.S., B.G., I.A., S.S. si A.E.A. au chemat in judecata pe pârâții C.S.M., Curtea de Apel București, M.J., M.E.F.

si C.N.C.D., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, sa dispună: 1. obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție si cele încasate in calitate de funcționari publici in cadrul departamentelor economico - financiare si administrative ale celorlalte instanțe, pe perioada 1 noiembrie 2004 - 1 noiembrie 2007; 2. Obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție; 3. Obligarea pârâților sa includă sumele datorate reclamanților la prima rectificare, in bugetul de stat.

În fapt, reclamanții au afirmat ca au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentelor economico - financiare si administrative constituite la nivelul M.J., C.N.M. si al Curții de Apel București și ca, începând cu data de 1 noiembrie 2004, au fost salarizați in baza O.U.G. nr. 82/2004, anexa nr. 3 (apoi O.U.G. nr. 92/2004, anexa nr. 3, O.G. nr. 2/2006, anexa nr. 3 si O.G. nr. 6/2007, anexa nr. 3) in timp ce funcționarii din cadrul acelorași departamente constituite insa la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție, au fost salarizați potrivit O.U.G. nr. 82/2004, anexa nr. 1 ( apoi O.U.G. nr. 92/2004, anexa nr. 1, O.G. nr. 2/2006, anexa nr. 1 si O.G. nr. 6/2007, anexa nr. 1), beneficiind de un salariu de baza superior.

Reclamanții au afirmat ca instituirea a doua sisteme diferite de salarizare intre cele doua categorii de funcționari nu se justifica, deoarece activitatea concreta depusa de aceștia are același conținut, atribuțiile sunt identice, putându-se transfera oricând in cadrul departamentului organizat la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție si ca prin aceasta s-a creat o situație discriminatorie cu consecința încălcării principiului potrivit căruia pentru o munca si o pregătire profesionala egale se impune o retribuție identica. Reclamanții au mai afirmat ca discriminarea a fost constata si prin Hotărârea nr. 262/2007 a C.N.C.D. În drept, acțiunea a fost întemeiata pe O.G. nr. 137/2000, Codul Muncii, Constituția României, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Declarația Universala a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Constituționale si a C.E.D.O.

Paratul M.J. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, afirmând ca discriminarea prevăzuta de O.G. nr. 137/2000 nu poate veni din partea legiuitorului, ci numai din partea subiecților de drept, cărora li se adresează diferitele acte normative și care vizează numai modul in care aceștia aplica actele normative si nu modul in care acestea au fost legiferate. Acesta a mai arătat ca funcționarii din cadrul tribunalelor si curților de apel se afla intr-o situație diferita fata de funcționarii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție, deoarece conținutul concret al activității lor diferă, chiar daca atribuțiile de serviciu generice sunt identice, ca managerului economic de la nivelul instanței supreme îi poate fi delegata calitatea de ordonator principal de credite si ca aceștia nu s-ar putea transfera in cadrul instanței supreme ci numai in cadrul unor autorități sau instituții publice din administrația publica locala.

Prin sentința civilă nr. 734 din 27 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință s-a apreciat că, în cauză, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine Curții de Apel București, față de calitatea autorităților pârâte. În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 5 iunie 2008, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a acțiunii, care a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007 soluționat la data de 3 aprilie 2008. La data de 6 martie 2009, pârâtul M.J.L.C. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, față de faptul că s-a soluționat irevocabil acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1085 din 3 aprilie 2008. Prin decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul și s-a modificat în tot sentința civilă nr. 1085/2008, în sensul că s-a admis acțiunea și s-a anulat hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.

Cauza a fost repusă pe rol, când s-a constatat că nu mai subzistă temeiurile suspendării cauzei. Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare, în care a invocat pentru o parte din reclamanți excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de obiect. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1681 din 16 aprilie 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de obiect invocate de pârâtul C.S.M. Totodată, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Cu privire la excepțiile invocate de pârâtul C.S.M., instanța a reținut că soluția se impune, întrucât, deși o parte dintre reclamanți nu au calitatea de angajați – funcționari publici în cadrul departamentului economic al C.S.M.

sau că s-a renunțat la pretenții față de această autoritate, nu atrage lipsa de obiect a acțiunii sau lipsa calității procesuale pasive față de acei reclamanți, în condițiile în care, există mai multe autorități pârâte. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, întrucât hotărârea nr. 262/2007 emisă de C.N.C.D. a fost anulată irevocabil prin hotărâri judecătorești, nu mai există temei al acțiunii reclamanților, nemaifiind nici vorba despre un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat. Împotriva sus menționatei sentințe au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții D.V.T., G.S., B.G., I.A., solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul admiterii acțiunii lor astfel cum a fost formulată.

Recurenții au susținut că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că situația discriminatorie invocată nu mai există, atâta timp cât hotărârea C.N.C.D. nr. 262/2007 a fost anulată irevocabil. S-au invocat prevederile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, jurisprudența C.E.D.O., precum și prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 coroborat cu art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În opinia recurenților, situația discriminatorie există și la acest moment, prin aceea că, neacordându-li-se aceleași drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a instituit un tratament inegal în raport cu anumiți funcționari care le-au câștigat.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Înalta Curte constată, din analiza cererii de chemare în judecată, că pretențiile reclamanților au fost întemeiate pe existența unei situații discriminatorii rezultată din legislația de salarizare a funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale Curții de Apel București, M.J. și C.S.M., discriminare constatată prin hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.

Așa după cum, în mod corect a reținut prima instanță, prin decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus irevocabil anularea hotărârii nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D., astfel că Înalta Curte reține că efectele acestei hotărâri au fost desființate ex tunc. În acest context, analiza motivelor de recurs raportate la fondul pretențiilor deduse judecății, va fi făcută numai prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei și invocate de părți. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, în calitate de funcționari publici în cadrul departamentului economico - financiar al Curții de Apel București, M.J.

și C.S.M. au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, reprezentând diferența dintre salariul obținut de reclamanți pentru perioada 1 noiembrie 2004 – 1 noiembrie 2007 și salariul încasat de funcționarii publici din departamentul economico - financiar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.S.M. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea acțiunii, reclamanții recunosc faptul că această diferențiere de salarizare a fost făcută de legiuitor, prin actele normative succesive de salarizare a funcționarilor publici, respectiv O.U.G. nr. 192/2002 aprobată prin Legea nr. 228/2003, O.U.G. nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006, aprobată prin Legea nr. 417/2006 și O.G.

nr. 6/2007 aprobată prin Legea nr. 232/2007, acte prin care salarizarea reclamanților, în calitate de funcționari publici în cadrul departamentului economico - financiar al Curții de Apel București, M.J. și C.S.M. s-a făcut în baza anexei nr. 3 din actele menționate, în timp ce salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.S.M. și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost stabilită la un nivel superior, conform anexei nr. 1 din aceleași acte normative. Din economia dispozițiilor art. 125 - art. 128 din Legea nr. 304/2004, se desprinde concluzia că acestea reprezintă o reglementare cu caracter general pentru organizarea și funcționarea departamentele economico - financiare din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și a atribuțiilor managerului economic, stabilind doar regulile comune de funcționare și organizare.

Înalta Curte constată, însă, că modul uniform de organizare și funcționare a unor departamente care au aceeași denumire și același obiect de activitate nu poate fi argumentul unic pentru a se constata că o salarizare diferită a funcționarilor publici din aceste departamente, dar care își desfășoară activitatea în diverse instituții din cadrul sistemului judiciar, reprezintă o discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Astfel, pentru a aprecia existența unei discriminări, instanța este obligată să constate mai întâi existența unei situații analoage sau comparabile între categoriile de funcționari publici din sistemul justiției, iar acest aspect trebuie analizat nu prin prisma unor dispoziții cu caracter general cum sunt cele ale art. 125 - art. 128 din Legea nr. 304/2004, ci în raport cu conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, cu complexitatea acestora și de responsabilitatea funcției.

În acest context, se reține că, spre deosebire de președinții tribunalelor și ai curților de apel, care au calitatea de ordonatori terțiari și secundari de credite, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, are calitatea de ordonator principal de credite, care poate fi delegată managerului economic, situație ce presupune și atribuții cu un grad de complexitate mai ridicat. În sensul celor menționate, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 168/1998, nr. 294/2001, nr. 20/2000, în care se stabilește că situațiile deosebite în care se găsesc diferite categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca, prin aceasta, să se încalce principiul egalității, principiu care nu semnifică uniformitate.

Tot practica constituțională a stabilit că reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate, iar principiile egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale sau analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări. Pe de altă parte, Înalta Curte reține și faptul că recurenții nu au făcut dovada că, în mod efectiv, se află într-o situație identică cu funcționarii publici din departamentul economico - financiar din cadrul instanței supreme, în sensul prestării unei munci de valoare egală.

În aprecierea temeiniciei recursului declarat, instanța de recurs reține și faptul că, prin mai multe decizii, (nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008) Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

Or, atâta vreme cât dispozițiile din actele normative cu putere de lege de salarizare, pe care le-au invocat reclamanții, nu au fost declarate neconstituționale, aceasta fiind singura modalitate de desființare a efectelor lor, instanța judecătorească nu putea să anuleze un asemenea act, chiar și implicit, prin lipsirea lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile constituționale și la prevederile O.G. nr. 137/2000. Oricum, în speță nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanță și anume „existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile”, deoarece legea s-a aplicat corect de către cei competenți să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a stabilit modul de salarizare diferit, aspect care se contestă de către reclamanți.

Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act normativ cu putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării controlului de neconstituționalitate, și nu printr-o hotărâre judecătorească sau un act administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte din sfera puterii executive), cum este C.N.C.D.

Dispunând aplicarea unei prevederi legale în favoarea recurenților, fără ca legiuitorul să le fi prevăzut pentru această categorie de funcționari publici, cărora, tot pe cale legislativă li se stabilise o salarizare diferită, instanțele au încălcat atribuțiile puterii judecătorești și principiul separației puterilor în stat, în acest sens pronunțându-se Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009. În ceea ce privește celelalte argumente de recurs invocate, privind reglementările comunitare și jurisprudența Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că acestea nu pot fi reținute, acestea vizând situații diferite de cea dedusă judecății. În raport cu cele expuse, sentința atacată fiind legală și temeinică și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., se va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.V.T., G.S., B.G., I.A., împotriva sentinței civile nr. 1681 din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2009.