ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4297/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4297/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului

București, secția a IX-a in data de 28 decembrie 2007, reclamanții D.V.T., G.S.,

B.G., I.A., S.S. si A.E.A. au chemat in judecata pe pârâții C.S.M., Curtea de

Apel București, M.J., M.E.F. si C.N.C.D., solicitând instanței, ca prin

hotărârea pe care o va pronunța, sa dispună: 1. obligarea pârâților la plata

diferenței dintre drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici din

cadrul departamentului economico - financiar si administrativ constituit la

nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție si cele încasate in calitate de

funcționari publici in cadrul departamentelor economico - financiare si

administrative ale celorlalte instanțe, pe perioada 1 noiembrie 2004 - 1

noiembrie 2007; 2. Obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor

salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico -

financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curți de Casație si

Justiție; 3. Obligarea pârâților sa includă sumele datorate reclamanților la

prima rectificare, in bugetul de stat.

În fapt, reclamanții au

afirmat ca au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentelor

economico - financiare si administrative constituite la nivelul M.J., C.N.M. si

al Curții de Apel București și ca, începând cu data de 1 noiembrie 2004, au

fost salarizați in baza O.U.G. nr. 82/2004, anexa nr. 3 (apoi O.U.G. nr. 92/2004,

anexa nr. 3, O.G. nr. 2/2006, anexa nr. 3 si O.G. nr. 6/2007, anexa nr. 3) in

timp ce funcționarii din cadrul acelorași departamente constituite insa la

nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție, au fost salarizați potrivit O.U.G.

nr. 82/2004, anexa nr. 1 ( apoi O.U.G. nr. 92/2004, anexa nr. 1, O.G. nr. 2/2006,

anexa nr. 1 si O.G. nr. 6/2007, anexa nr. 1), beneficiind de un salariu de baza

superior.

Reclamanții au afirmat ca

instituirea a doua sisteme diferite de salarizare intre cele doua categorii de

funcționari nu se justifica, deoarece activitatea concreta depusa de aceștia

are același conținut, atribuțiile sunt identice, putându-se transfera oricând

in cadrul departamentului organizat la nivelul Înaltei Curți de Casație si

Justiție si ca prin aceasta s-a creat o situație discriminatorie cu consecința

încălcării principiului potrivit căruia pentru o munca si o pregătire

profesionala egale se impune o retribuție identica.

Reclamanții au mai afirmat

ca discriminarea a fost constata si prin Hotărârea nr. 262/2007 a C.N.C.D.

În drept, acțiunea a fost

întemeiata pe O.G. nr. 137/2000, Codul Muncii, Constituția României, Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, Declarația Universala a Drepturilor Omului,

jurisprudența Curții Constituționale si a C.E.D.O.

Paratul M.J. a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata,

afirmând ca discriminarea prevăzuta de O.G. nr. 137/2000 nu poate veni din

partea legiuitorului, ci numai din partea subiecților de drept, cărora li se

adresează diferitele acte normative și care vizează numai modul in care aceștia

aplica actele normative si nu modul in care acestea au fost legiferate.

Acesta a mai arătat ca

funcționarii din cadrul tribunalelor si curților de apel se afla intr-o

situație diferita fata de funcționarii din cadrul Înaltei Curți de Casație si

Justiție, deoarece conținutul concret al activității lor diferă, chiar daca

atribuțiile de serviciu generice sunt identice, ca managerului economic de la

nivelul instanței supreme îi poate fi delegata calitatea de ordonator principal

de credite si ca aceștia nu s-ar putea transfera in cadrul instanței supreme ci

numai in cadrul unor autorități sau instituții publice din administrația

publica locala.

Prin sentința civilă nr. 734

din 27 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

sentință s-a apreciat că, în cauză, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei în primă instanță

revine Curții de Apel București, față de calitatea autorităților pârâte.

În urma declinării, cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 5 iunie 2008,

în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii, care a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007

soluționat la data de 3 aprilie 2008.

La data de 6 martie 2009,

pârâtul M.J.L.C. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, față de faptul

că s-a soluționat irevocabil acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 7225/2/2007,

în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1085 din 3 aprilie 2008.

Prin decizia nr. 4829 din 18

decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis

recursul și s-a modificat în tot sentința civilă nr. 1085/2008, în sensul că

s-a admis acțiunea și s-a anulat hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.

Cauza a fost repusă pe rol,

când s-a constatat că nu mai subzistă temeiurile suspendării cauzei.

Pârâtul C.S.M. a formulat

întâmpinare, în care a invocat pentru o parte din reclamanți excepția lipsei

calității procesuale pasive și excepția lipsei de obiect.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1681

din 16 aprilie 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și

excepția lipsei de obiect invocate de pârâtul C.S.M.

Totodată, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepțiile

invocate de pârâtul C.S.M., instanța a reținut că soluția se impune, întrucât,

deși o parte dintre reclamanți nu au calitatea de angajați – funcționari

publici în cadrul departamentului economic al C.S.M. sau că s-a renunțat la

pretenții față de această autoritate, nu atrage lipsa de obiect a acțiunii sau

lipsa calității procesuale pasive față de acei reclamanți, în condițiile în

care, există mai multe autorități pârâte.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că, întrucât hotărârea nr. 262/2007 emisă de C.N.C.D. a fost

anulată irevocabil prin hotărâri judecătorești, nu mai există temei al acțiunii

reclamanților, nemaifiind nici vorba despre un drept recunoscut de lege care să

fi fost vătămat.

Împotriva sus menționatei

sentințe au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții D.V.T., G.S., B.G.,

I.A., solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul admiterii acțiunii lor

astfel cum a fost formulată.

Recurenții au susținut că,

în mod greșit, prima instanță a apreciat că situația discriminatorie invocată nu

mai există, atâta timp cât hotărârea C.N.C.D. nr. 262/2007 a fost anulată irevocabil.

S-au invocat prevederile art.

7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, jurisprudența C.E.D.O.,

precum și prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 coroborat cu art. 14

din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

În opinia recurenților,

situația discriminatorie există și la acest moment, prin aceea că,

neacordându-li-se aceleași drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru

funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și

administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a instituit un tratament

inegal în raport cu anumiți funcționari care le-au câștigat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art.

3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte constată, din

analiza cererii de chemare în judecată, că pretențiile reclamanților au fost

întemeiate pe existența unei situații discriminatorii rezultată din legislația

de salarizare a funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiare

și administrative ale Curții de Apel București, M.J. și C.S.M., discriminare

constatată prin hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.

Așa după cum, în mod corect a

reținut prima instanță, prin decizia nr. 4829 din 18 decembrie 2008, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a

dispus irevocabil anularea hotărârii nr. 262 din 21 iunie 2007 a C.N.C.D.,

astfel că Înalta Curte reține că efectele acestei hotărâri au fost desființate

ex tunc.

În acest context, analiza

motivelor de recurs raportate la fondul pretențiilor deduse judecății, va fi

făcută numai prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei și invocate de

părți.

Prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții, în calitate de funcționari publici în cadrul

departamentului economico - financiar al Curții de Apel București, M.J. și C.S.M.

au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, reprezentând

diferența dintre salariul obținut de reclamanți pentru perioada 1 noiembrie 2004

– 1 noiembrie 2007 și salariul încasat de funcționarii publici din

departamentul economico - financiar al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.S.M.

și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea acțiunii,

reclamanții recunosc faptul că această diferențiere de salarizare a fost făcută

de legiuitor, prin actele normative succesive de salarizare a funcționarilor

publici, respectiv O.U.G. nr. 192/2002 aprobată prin Legea nr. 228/2003, O.U.G.

nr. 92/2004, aprobată prin Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006, aprobată prin

Legea nr. 417/2006 și O.G. nr. 6/2007 aprobată prin Legea nr. 232/2007, acte

prin care salarizarea reclamanților, în calitate de funcționari publici în

cadrul departamentului economico - financiar al Curții de Apel București, M.J. și

C.S.M. s-a făcut în baza anexei nr. 3 din actele menționate, în timp ce

salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, C.S.M. și Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost stabilită la un nivel superior,

conform anexei nr. 1 din aceleași acte normative.

Din economia dispozițiilor art.

125 -

art.

128 din Legea nr. 304/2004,

se desprinde concluzia că acestea reprezintă o reglementare cu caracter general

pentru organizarea și funcționarea departamentele economico - financiare din

cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și

a atribuțiilor managerului economic, stabilind doar regulile comune de

funcționare și organizare. Înalta Curte constată, însă, că modul uniform de

organizare și funcționare a unor departamente care au aceeași denumire și

același obiect de activitate nu poate fi argumentul unic pentru a se constata

că o salarizare diferită a funcționarilor publici din aceste departamente, dar

care își desfășoară activitatea în diverse instituții din cadrul sistemului

judiciar, reprezintă o discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, pentru a aprecia

existența unei discriminări, instanța este obligată să constate mai întâi

existența unei situații analoage sau comparabile între categoriile de

funcționari publici din sistemul justiției, iar acest aspect trebuie analizat

nu prin prisma unor dispoziții cu caracter general cum sunt cele ale art. 125 -

art.

128 din Legea nr. 304/2004,

ci în raport cu conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, cu

complexitatea acestora și de responsabilitatea funcției.

În acest context, se reține

că, spre deosebire de președinții tribunalelor și ai curților de apel, care au

calitatea de ordonatori terțiari și secundari de credite, președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție, are calitatea de ordonator principal de credite,

care poate fi delegată managerului economic, situație ce presupune și atribuții

cu un grad de complexitate mai ridicat.

În sensul celor menționate,

s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 168/1998, nr. 294/2001,

nr. 20/2000, în care se stabilește că situațiile deosebite în care se găsesc

diferite categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în

ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca, prin aceasta, să se încalce

principiul egalității, principiu care nu semnifică uniformitate. Tot practica

constituțională a stabilit că reglementările juridice succesive pot prezenta în

mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost

adoptate, iar principiile egalității în drepturi și al nediscriminării se

aplică doar situațiilor egale sau analoage, iar tratamentul juridic

diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă

nici privilegii și nici discriminări.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține și faptul că recurenții nu au făcut dovada că, în mod efectiv, se

află într-o situație identică cu funcționarii publici din departamentul

economico - financiar din cadrul instanței supreme, în sensul prestării unei

munci de valoare egală.

În aprecierea temeiniciei

recursului declarat, instanța de recurs reține și faptul că, prin mai multe

decizii, (nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008) Curtea Constituțională a

constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde

înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la

adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Or, atâta vreme cât

dispozițiile din actele normative cu putere de lege de salarizare, pe care

le-au invocat reclamanții, nu au fost declarate neconstituționale, aceasta

fiind singura modalitate de desființare a efectelor lor, instanța

judecătorească nu putea să anuleze un asemenea act, chiar și implicit, prin

lipsirea lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile

constituționale și la prevederile O.G. nr. 137/2000. Oricum, în speță nu ne

aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanță și anume „existența unui caz de

discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află

în situații analoage sau comparabile”, deoarece legea s-a aplicat corect de

către cei competenți să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a

stabilit modul de salarizare diferit, aspect care se contestă de către reclamanți.

Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act normativ cu

putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării controlului

de neconstituționalitate, și nu printr-o hotărâre judecătorească sau un act

administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte din sfera

puterii executive), cum este C.N.C.D.

Dispunând aplicarea unei

prevederi legale în favoarea recurenților, fără ca legiuitorul să le fi

prevăzut pentru această categorie de funcționari publici, cărora, tot pe cale

legislativă li se stabilise o salarizare diferită, instanțele au încălcat

atribuțiile puterii judecătorești și principiul separației puterilor în stat,

în acest sens pronunțându-se Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 838 din

27 mai 2009.

În ceea ce privește

celelalte argumente de recurs invocate, privind reglementările comunitare și

jurisprudența Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că acestea

nu pot fi reținute, acestea vizând situații diferite de cea dedusă judecății.

În raport cu cele expuse,

sentința atacată fiind legală și temeinică și în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a doua C. proc. civ., se va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții D.V.T., G.S., B.G., I.A., împotriva sentinței civile nr. 1681

din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2009.