ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1421/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 07 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă (prin sentința civilă fără cale de atac, nr. 555/D/2016 din 16 mai 2016), sub nr. x/2016, care, la rândul său, și-a declinat competența materială de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, (prin sentința civilă nr. 1801/2016 pronunțată la data de 14 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați pârâți la: includerea în baza de calcul a indemnizației de încadrare brută lunară a drepturilor salariale reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; de 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007, și de 11% începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din luna septembrie 2007 și în continuare, până la încetarea discriminării; recalcularea drepturilor salariale având în vedere sumele care au fost achitate prin eșalonare pentru perioada cuprinsă între data de primă plată, prin eșalonare octombrie 2008 și până la data plății efective a sumelor datorate de pârâți, februarie 2016, în baza titlului executoriu Decizia nr. 216 din 08.04.2008 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2007- și până la zi; achitarea diferențelor salariale după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară prin scăderea sumelor achitate prin tranșele începând cu luna octombrie 2008, și până la zi, precum și obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturile salariale. Urmare a admiterii capetelor de cerere principale, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită ordinul de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. (1) alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței prin includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 630 din 27 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis excepția lipsei de obiect și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, ca fiind lipsită de obiect.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate, respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii, și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea judecării fondului cauzei. De asemenea, recurentul - reclamant a menționat că, apreciază că este competent Tribunalul Iași, secția Litigii de Muncă în soluționarea cauzei, și astfel, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea la rejudecare Tribunalului Iași, secția Litigii de Muncă. În susținerea recursului său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul- reclamant a relevat situația în fapt în cauză, și a criticat sentința recurată ca fiind nelegală și netemeinică, în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului invocând, în esență, următoarele: Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere, astfel cum le-a formulat, iar excepția lipsei de obiect a cererii este neîntemeiată pentru perioada 01.01.2007 de 5%; 01.04.2007 de 2% și 01.10.2007 de 11%- la 01.08.2016, considerând recurentul că excepția este întemeiată doar pentru perioada ulterioară datei de 01.08.2016, dar nu și pentru perioada anterioară acestei date. Recurentul- reclamant a arătat că, instanța de fond a considerat că pârâtul a restabilit nivelul indemnizațiilor salariale cuvenite, în sensul solicitat prin acțiunea introductivă, începând chiar cu data de 01.08.2016, aspect ce rezultă din analiza conținutului Ordinului nr. 2536 din 21.12.2016, însă, acesta arată că nu a solicitat prin acțiunea introductivă ca valoarea de referință sectorială de 18% să fie calculată de la data de 01.08.2016 (cererea sa fiind anterioară acestei date), ci a solicitat aceste drepturi salariale pentru perioada 01.01.2007- de 5%, 01.04.2007- de 2% și de 11%- de la 01.10.2007, la zi. De asemenea, recurentul- reclamant a mai susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului 5 din cerere prin care a solicitat emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. (1) alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței, prin includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, prin urmare, calculat de la data de 09.04.2015 la zi, respectiv, pentru că a fost emis ordinul de salarizare ulterior sesizării instanței, drepturile sale salariale se cuvin a fi calculate de la data de 09.04.2015, la 01.08.2016. În subsidiar, recurentul- reclamant consideră că dreptul său se întemeiază și pe dispozițiile Legii nr. 71/2015, sumele urmând a-i fi acordate cel puțin de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, de la data de 09.04.2015. Recurentul a arătat că aceste titluri, Decizia nr. 216 din 08.04.2008 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2007 și hotărârea privind lămurirea dispozitivului acestei decizii, din 11.01.2017, i-au fost favorabile de la momentul hotărârii instanței prin dispozitiv, și pe viitor. La momentul formulării acțiunii și la momentul formulării recursului, susține recurentul- reclamant, pârâții sunt obligați în continuare, nicio instanță nu s-a pronunțat asupra încetării acestui drept salarial, acesta există și în prezent, și în viitor. În continuarea recursului său, recurentul- reclamant a evocat considerații teoretice privind salarizarea personalului bugetar și legile de reglementare, nr. 284/2010 și nr. 71/2015, și O.U.G. nr. 83/2014, în opinia sa, aplicând actul reparator din perspectiva salarială ordonatorii de credite trebuie să emită noi ordine de salarizare care să corespundă rațiunii de egalizare, pe de o parte, și potrivit hotărârilor judecătorești, pe de altă parte, în interesul salariatului, față de acestea, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii și trimiterea cauzei Curții de Apel București în vederea judecării fondului. A evocat, totodată, și Decizia nr. 9 din dosarul nr. x/2007, prin care I.C.C.J. a decis că dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plată, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite. În susținerea motivului de recurs invocat cu privire la competența materială și teritorială, recurentul- reclamant a arătat că a învestit cu soluționarea cauzei Tribunalul Bacău, secția litigii de muncă, iar cauza a fost declinată la Tribunalul Iași, secția litigii de muncă, instanță ce s-a declarat necompetentă și a trimis cauza Curții de Apel București. Apreciază recurentul că este competent Tribunalul Iași, secția litigii de muncă în soluționarea cauzei, motiv pentru care, a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea la rejudecare Tribunalului Iași, secția Litigii de Muncă.

Apărările formulate în cauză Intimații- pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, în nume propriu, cât și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat întâmpinări, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 16 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În speță, recurentul- reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând recunoașterea stării de discriminare în materie salarială, în raport cu magistrații, care au fost indemnizați cu includerea în baza de calcul a indemnizației de încadrare brută lunară a drepturilor salariale reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; de 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007, și de 11% începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din luna septembrie 2007 și în continuare, până la încetarea discriminării, cu consecința acordării acestor drepturi și reparării prejudiciului, precum și obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită ordinul de salarizare corespunzător. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, în esență, constatând că aceasta a rămas fără obiect, dat fiind că, în cursul judecății, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la emiterea Ordinului nr. 2536 din data de 21.12.2016, prin care s-au acordat majorările salariale pretinse prin acțiune, inclusiv a celor rezultate din hotărâri judecătorești - fapt rezultat din cuprinsul acestuia. Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent vizând modalitatea de soluționare a cererii sale, Înalta Curte reține următoarele: Ulterior promovării acțiunii, dar anterior soluționării cauzei în primă instanță, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2536 din 21.12.2016, prin care a recalculat indemnizațiile procurorilor de la parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii, la nivelul maxim în plată, cu includerea majorării solicitate prin cererea de față, începând cu data de 01.08.2016, arătând, totodată, că au fost achitate și sumele reprezentând diferențele salariale cuvenite. Astfel, în Anexa la acest ordin figurează și recurentul-reclamant, fiindu-i stabilită o indemnizație de încadrare brută lunară în acord cu dispozițiile legale în vigoare, iar intimații, primind cererea de recurs și fiind legal citați în fața instanței de recurs, nu au contestat existența și conținutul ordinului emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație. Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., republicat, orice demers judiciar poate fi inițiat și susținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel care învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul soluționării cauzei și a exercitării căilor de atac. În speță, anterior pronunțării sentinței atacate, a intervenit o împrejurare nouă, constând în recunoașterea de către pârât, pe cale administrativă, a pretențiilor reclamantului și emiterea actului administrativ necesar recalculării și plății drepturilor salariale cuvenite acestuia, în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, instanța de control judiciar reține că pretențiile recurentului-reclamant au fost satisfăcute, astfel încât, corect și legal s-a reținut de către instanța de fond că interesul reclamantului în susținerea acțiunii nu îndeplinește cerința actualității, fiind lipsită de obiect. Instanța de recurs precizează, în acord cu cele reținute și de prima instanță, că recurentul- reclamant se prevalează în susținerea pretențiilor formulate de titluri executorii, respectiv hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, prin care i-au fost acordate despăgubiri proporționale cu prejudiciul material suferit prin discriminare, echivalentul unor diferențe salariale, față de beneficiarii O.G. nr. 10/2007, respectiv personalul bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică, precum și față de salarizarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și a celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin raportare la sistemul de salarizate instituit prin O.U.G. nr. 27/2006 . Ca atare, instanța de fond a abordat litigiul pendinte dintr-o perspectivă corectă, fiind lipsit de echivoc faptul că prin hotărârile judecătorești invocate de recurent nu au fost acordate majorări salariale. În plus, hotărârile judecătorești au rămas irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009. După intrarea în vigoare a acestui act normativ, magistrații au fost salarizați conform prevederilor sale, iar ulterior conform Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, la stabilirea drepturilor salariale luându-se în considerare gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau după caz, în specialitate, precum și drepturile aferente acestora, dobândite potrivit legii. Prin urmare, începând cu 1 ianuarie 2010, calculul indemnizațiilor magistraților s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009, iar din analiza anexei respective rezultă că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești cu titlu de reparație pentru discriminare nu se numără printre elementele care ar fi trebuit luate în considerare potrivit noii legislații. Este adevărat, prin Decizia nr. 23/2015 din 29 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care recurenții-reclamanți o invocă în susținerea acțiunii introductive, s-a statuat că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, se încadrează în sintagma "indemnizație avută", acestea fiind drepturi definitiv câștigate, astfel că vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților, însă, la data de 06.02.2017, față de ordinului nr. 2536/21.12.2016 privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% și a Ordinului nr. 332/27.01.2017 vizând creșterile aferente valorii de referință sectorială dobândite prin hotărâri judecătorești, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul și-a precizat acțiunea introductivă în sensul că solicită obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare, pentru viitor, cu luarea în considerare și a creșterilor salariale reprezentând diferențele față de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT. După cum și instanța de fond a apreciat, decizia menționată nu a tranșat asupra modului de interpretare a legii în sensul dorit de recurentul-reclamant, respectiv al includerii sau neincluderii în baza de calcul a indemnizației de încadrare a magistraților a despăgubirilor cu caracter reparator obținute prin hotărâri judecătorești în vederea înlăturării stării de discriminare, în contextul în care aceeași instanță, prin Decizia nr. 25/14.11.2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat că dispozițiile O.G. nr. 10/2007 nu se aplică și magistraților, astfel încât aceștia nu pot beneficia de sporurile salariale reglementate de acest act normativ. Nu în ultimul rând, Înalta Curte menționează că, aflându-se în posesia unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătorești irevocabile, nimic nu îl împiedică pe recurent să efectueze demersuri în vederea executării silite a acestora, având la îndemână remedii prevăzute de lege, în cadrul unor asemenea proceduri putându-se tranșa inclusiv întinderea și efectele titlurilor puse în executare inclusiv cu privire la perioada solicitată prin precizarea de acțiune, în condițiile în care starea de discriminare a fost înlăturată de legiuitor prin egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, prin stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației de încadrare ținând seama și de majorările/indexările stabilite prin hotărâri judecătorești, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale. În ce privește cel de-al doilea motiv de casare indicat de recurentul-reclamant ca fiind incident, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 3 C. proc. civ.., referitor la competența materială și teritorială de soluționare a cauzei, Înalta Curte apreciază că și acest motiv de recurs este nefondat. Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea- cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acțiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, cu atât mai mult cu cât solicită emiterea unui nou ordin, ceea ce atrage competența instanței de contencios administrativ. În consecință, față de considerentele expuse, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, reținându-se că în mod corect s-a apreciat, de către instanța de fond, cu privire la rămânerea fără obiect a acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.