ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4274/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bacău, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:

- includerea în baza de calcul a indemnizației de încadrare brută lunară a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creșterile salariale de 5%, începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, de 2%, începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007, și de 11%, începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007 și în continuare, până la încetarea discriminării;

- recalcularea drepturilor salariale, având în vedere sumele achitate prin eșalonare, pentru perioada cuprinsă între data de primă plată prin eșalonare octombrie 2008 și până la data plății efective a sumelor datorate de pârâți (februarie 2016), în baza titlului executoriu (Decizia nr. 216/2008 a Curții de Apel Iași pronunțată în Dosarul nr. x/2007) și până la zi;

- achitarea diferențelor salariale după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară prin scăderea sumelor achitate din tranșele începând cu data de 01.01.2010, dată ulterioară celei de 31.12.2009 solicitată în lămurirea dispozitivului prin contestația la titlu, Dosar nr. x/2008 al Curții de Apel Iași la zi;

- obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturile salariale;

- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 75/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței, prin includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară.

Prin Sentința civilă nr. 569 din data de 10.06.2016 Tribunalul Bacău, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Bacău a reținut că, învestirea acestei instanțe a fost justificată de către reclamant prin dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. deoarece, reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași.

Procedând la verificarea propriei competențe, în acord cu dispozițiile art. 131 din C. proc. civ., instanța a reținut obligativitatea aplicării dispozițiilor Deciziei nr. 7 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretat restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Față de aceste aspecte, Tribunalul Bacău a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile sus-citate și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 28.07.2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, sub nr. x/2016.

Prin Sentința civilă nr. 1767 din data de 21.11.2016, Tribunalul Iași, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Iași a reținut că prin cererea unică de chemare în judecată au fost deduse mai multe capete principale de cerere, având aceeași cauză, a dat eficiență dispozițiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. care statuează că: "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența un ei instanțe de grad mai înalt".

S-a reținut că unul dintre capetele principale ale cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr-83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței prin includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, aspect față de care s-a apreciat incidența dispozițiilor art. 7 al Anexei VI - "Familia Ocupațională de Funcții Bugetare Justiție" din Legea nr. 284/2010 care statornicesc faptul că personalul nemulțumit de modalitatea de stabilire a drepturilor salariale se poate adresa Curții de Apel București.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1894 din 23.05.2017 a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinței civile nr. 1894 din 23.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

În motivele de recurs se arată că, prima instanță a reținut că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției al Anexei VI din Legea-cadru nr. 284/2010 conform cărora: "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

În continuare, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: "(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 12 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și în art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.

Reclamantul nu a contestat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise de-a lungul timpului, ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de recunoaștere a drepturilor bănești rezultate din aplicarea creșterilor salariale în cuantum total de 18% (08.04.2008), solicitând instanței de judecată, în anul 2015, includerea acestora în baza de calcul a indemnizației de încadrare brută lunară, recalcularea drepturilor salariale și achitarea diferențelor salariale rezultate.

Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul nu s-a adresat pârâților, anterior sesizării instanței, cu vreo cerere privind emiterea unui act administrativ privind stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a elementelor de fapt invocate în speță și a dispoziții legale incidente, capătul de cerere principal al acțiunii având ca obiect obligarea autorității la emiterea unui act administrativ (includerea în baza de calcul a unor drepturi salariale presupune în mod necesar emiterea unui act administrativ în acest sens).

Solicitarea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, formulată la 09.12.2016, după introducerea acțiunii, privește comunicarea modului de calcul al drepturilor bănești.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana vătămată printr-un act administrativ tipic sau asimilat- refuzul nejustificat de soluționare a cererii sau, după caz, nesoluționarea cererii în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din lege.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii recurentul-reclamant arată că instanța de fond a admis această excepție pe considerentul că nu a contestat ordinele de salarizare în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 12 din O.U.G. nr. 103/14.11.2013 și art. 11 din O.U.G. nr. 83/12.12.2014.

În continuare se arată că prin Decizia nr. 9 pronunțată în Dosarul nr. x/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plată, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite.

La data de 23.06.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 23/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/2013, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a stabilit că hotărârile judecătorești prin care au fost acordate aceste creșteri salariale nu au fost anulate printr-o altă hotărâre judecătorească ori prin vreun act normativ ulterior, legiuitorul a făcut-o prin legiferarea expresă. Pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare expresă.

Instanța supremă a stabilit în mod obligatoriu că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile prin creșterile salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 se includ în sintagma "indemnizația avută..".

Cu privire la competența materială și teritorială, arată că Tribunalul Iași, secția litigii de muncă este instanța competentă pentru soluționarea prezentei cauzei.

Față de cele expuse solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel București.

Prin întâmpinările formulate, Intimații Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 03 decembrie 2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților-pârâți, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sesizarea instanței de contencios administrativ de către recurentul-reclamant are ca obiect obligația de a face, respectiv includerea în baza de calcul a indemnizației de încadrare brută lunară a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2017 față de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007 și de 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007 și în continuare.

Prima instanță a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă.

Soluția primei instanțe nu este legală, nefiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1. Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cărora: Casarea unor hotărâri se poate cere ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Potrivit dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., necompetența de ordine publică, generală, materială și teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță, din oficiu, până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Înalta Curte constată că în dosarul Curții de Apel București reclamantul a formulat precizări la cererea de chemare în judecată fără a invoca necompetența acestei instanțe, precum și faptul că instanța trecând la analizarea cererii deduse judecății s-a declarat competentă atât material, cât și teritorial să soluționeze cererea pendinte.

6.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora: Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod greșit Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, reținând că anterior adresării instanței, cu vreo cerere privind emiterea unui act administrativ privind stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a elementelor de fapt invocate în speță și a dispozițiilor legale incidente, reclamantul trebuia să se adreseze pârâților cu o cerere de rezolvare a pretențiilor sale.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, obligatorie pentru instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, din interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, rezultă că dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile.

În concluzie, răspunzând motivului doi al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, în condițiile în care obiectul litigiului de față este reprezentat de o acțiune având ca obiect obligarea angajatorului la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă, iar Legea nr. 284/2010 modificată și completată nu instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, ce ar fi urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ, în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile.

Pentru ansamblul argumentelor prezentate și având în vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1894 din 23 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2018.

GGC - GV