ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6740/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 03.05.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției, prin ministrul Justiției, la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să stabilească indemnizația de încadrare brută lunară a reclamantei cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curții de Apel Iași, astfel cum a fost lămurită prin decizia nr. 5/17.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în sensul acordării drepturilor bănești rezultate din aplicarea creșterilor salariale până la data de 31.12.2009;

- anularea parțială a Ordinelor nr. 46801/C.21.12.2016 și nr. 9405/01.02.2017 ale Ministrului Justiției și/sau obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON, începând cu data de 01.12.2015 (cu includerea majorării de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014);

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iași la recalcularea și achitarea diferențelor salariale rezultate după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripție) și prin raportare la valoarea de referință sectorială de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, și până la data de 31.12.2016, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferențe salariale datorate;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii și până la emiterea noilor ordine de salarizare și la alocarea fondurilor necesare plății sumelor reprezentând drepturi salariale.

La data de 13.06.2017 reclamanta a formulat o cerere completatoare, solicitând anularea Ordinului nr. 1485/C/24.05.2017 al Ministrului Justiției și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON începând cu data de 01.12.2015, (cu includerea majorării de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014).

Prin sentința civilă nr. 490 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea modificată a reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași; a anulat ordinele atacate; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantei un nou ordin de salarizare, care să cuprindă drepturile salariale de 2%, 5%, 11% stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, raportat la decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și decizia CCR nr. 794/2016, ținând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcția, sporurile salariale și să dispună plățile aferente, începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01.12.2015, prin ordonatorul de credite corespunzător de la momentul plății, toate actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate de la data scadenței și până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanta A. și pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași.

3.1. Prin recursul său, pârâtul Ministerul Justiției solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că fără temei legal instanța de fond a admis cererea reclamantei, în sensul obligării pârâților la calcularea indemnizației reclamantei în raport de VRS 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată VRS de 405 RON.

Cât privește decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, recurentul-pârât se referă la neretroactivitatea ei, în raport de care apreciază pretențiile reclamantei formulate pentru o perioadă anterioară ca inadmisibile. Ținând cont de stabilirea unei noi indemnizații de încadrare prin raportare la o VRS de 405 RON, folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat OMJ nr. 4680/C/20.12.2016, în sensul că începând cu 01.10.2016 judecătorii beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, indemnizație care s-a plătit începând cu luna februarie 2017 pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca ulterior să fie plătite și diferențele rezultate pentru perioada anterioară.

În raport de dispozițiile O.U.G. nr. 57/2015 și ale deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale și având în vedere VRS de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii, începând cu 01.10.2016 se poate observa că reclamanta nu are niciun temei legal de a pretinde aplicarea acestei VRS, de la 09.04.2015, în condițiile în care ea nu a fost folosită anterior datei de 01.10.2016.

În concluzie, obligând la stabilirea unei indemnizații în raport de VRS 405 începând cu 09.04.2015, instanța de fond a făcut o aplicare incorectă a legii.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Justiției și emită un nou ordin de salarizare care să cuprindă indexările de 2%, 5% și 11% stabilite prin hotărâri judecătorești, recurentul-pârât arată că, începând cu 01.01.2010, calculul salariilor s-a realizat potrivit anexei nr. VI a Legii unice de salarizare nr. 330/2009, neputând fi avute în vedere majorările anterior arătate, acordate prin hotărâri judecătorești în baza O.G. nr. 10/2007.

Câtă vreme reclamanta nu a contestat modalitatea de salarizare începând cu 01.01.2010, criticile formulate în cadrul prezentei cauze trebuie respinse ca inadmisibile.

Trebuie observat și că, pentru perioada 01.08.2016-01.10.2016 indemnizațiile de încadrare brute lunare ale judecătorilor au fost recalculate prin raportare la VRS 381,823 RON, care include toate majorările acordate (adică 5%, 2% și 11%, precum și majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 290/2015) în vederea stabilirii salarizării la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime, sens în care a fost emis OMJ nr. 4680/21.12.2015.

Recurentul-pârât critică și soluția primei instanțe de acordare a diferențelor salariale solicitate, dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, atribuția ministrului Justiției este de a stabili indemnizația de încadrare potrivit art. 8 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 284/2010, iar a Ministerului Justiției este de vira banii, iar nu de a efectua plata, în concret, a diferențelor salariale solicitate. Ultima obligație incumbă Curții de Apel Iași, ca ordonator secundar de credite și instanță în cadrul căreia reclamanta își desfășoară activitatea de judecător.

Deci, raportul obligațional având ca obiect plata drepturilor salariale se desfășoară între reclamantă și instanța la care funcționează.

Pe de altă parte, este lipsită de temei acordarea diferențelor salariale pentru perioada anterioară emiterii ordinelor criticate și formulării solicitării de emitere a noi ordine de salarizare. Potrivit primei instanțe, raportul litigios vizează nelegalitatea ordinelor salariale atacate și refuzul Ministerului Justiției de a emite noi ordine. Ca atare, diferențele salariale puteau fi acordate doar începând cu data de la care aceste ordine s-au aplicat, cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată salarizarea nici începând cu anul 2010 și nici de la data de 09.04.2015, data aplicării Legii nr. 71/2015.

Dispozitivul sentinței recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plății accesoriilor drepturilor salariale recunoscute reclamantei pentru că această obligație excedează atribuțiilor pârâtului Ministerul Justiției.

De asemenea, recurentul solicită înlăturarea obligațiilor de plată a acestor accesorii și în virtutea îndeplinirii de către pârât a obligației de a stabili noile niveluri de salarizare în aceeași zi în care a fost publicată decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, respectiv la data de 21.12.2016, când a fost emis Ordinul OMJ nr. 4680/C.

3.2. Prin recursul său, pârâta Curtea de Apel Iași solicită casarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că în aplicarea Legii nr. 71/2015, care a modificat și completat O.U.G. nr. 83/2014, trebuie să se țină seama de decizia nr. 23/26.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1), (2) și (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 și prin care s-a statuat că legiuitorul a urmărit eliminarea diferențelor salariale dintre persoanele care fac pare din aceeași categorie socio-profesională, care ocupă aceeași funcție, în aceleași condiții de studii și vechime, diferențe rezultând din trecerea într-o nouă tranșă de vechime în funcție/în muncă după data de 01.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, respectiv s-a urmărit reglarea situațiilor în care indemnizația de încadrare este mai mică decât cea a persoanelor care au trecut în aceleași tranșe anterior datei de 01.01.2011, iar nu acordarea unor sporuri sau majorări, cum este pretinsa majorare de 18%.

Raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 57/2015 și ale deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, recurenta-pârâtă arată că acestea nu pot servi unor pretenții formulate în temeiul altor prevederi legale. Or, dată fiind formularea clară din art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, nu pot fi primite argumentele primei instanțe privind existența unor hotărâri judecătorești de recunoaștere a majorărilor de 18% sau a VRS de 405 RON pentru unii magistrați și aplicabilitatea acestora la nivelul întregii familii ocupaționale a "Justiției" .

Referindu-se la salarizarea la nivel maxim, textul de lege ultim invocat presupune condiția ca respectiva componentă salarială să fi fost efectiv inclusă în salariul funcției de comparație și nu poate fi extinsă la supoziția recunoașterii unor drepturi care, ipotetic cuvenite, nu făceau parte din salariul de referință al funcțiilor similare. În consecință, existența unor hotărâri judecătorești de acordare a unor majorări salariale nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, ci textul produce efecte numai în situația existenței în plată la data de 09.04.2015 a unor salarii calculate cu includerea acestor majorări reflectate în VRS.

Este de reținut și că, în cauză, reclamanta nu a probat că, la data de 09.04.2015, existau magistrați care să fi avut în plată drepturi salariale calculate raportat la VRS de 405 RON sau prin includerea majorărilor de 18%.

Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privește numai judecătorii pensionați, nefiind permisă o extindere a efectelor deciziei la situații care nu au fost analizate.

3.3. Prin recursul său, reclamanta A. solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, respectiv includerea în indemnizația brută a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creșterile salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curții de Apel Iași, și pentru perioada 12.11.2009 - 09.04.2015, respectiv emiterea unui nou ordin de salarizare pentru această perioadă, cu luarea în considerare a creșterilor salariale de 18 %; recalcularea drepturilor salariale având în vedere sumele achitate prin eșalonare pentru perioada cuprinsă între data primei plăți prin eșalonare - 28.09.2010 și data plății efective a sumelor datorate de pârâți - februarie 2016, în baza titlului executoriu - decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curții de Apel Iași; achitarea diferențelor salariale după includerea creșterilor salariale de 18 % în indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 12.11.2009 - 09.04.2015, actualizarea sumei astfel stabilite cu indicele de inflație, precum și obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare; obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași la alocarea fondurilor necesare plății sumelor sumelor corespunzătoare drepturilor salariale menționate.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă arată că prin decizia civilă nr. 94/2008 a Curții de Apel Iași s-a stabilit obligația pârâților de a plăti reclamantei drepturi salariale rezultate din aplicarea creșterilor de 2%, 5% și 11%, în baza acestei hotărâri judecătorești fiind efectuate anumite plăți în perioada 2008-2015. Această hotărâre care a recunoscut dreptul la majorarea indemnizației de încadrare cu indexările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv și permanent, lună de lună.

Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aplicabilă în cauza de față, nevizând strict situația judecătorilor pensionari, câtă vreme s-a stabilit în mod obligatoriu că drepturile acordate magistraților prin hotărâri judecătorești irevocabile referitoare la creșterile salariale anterior enunțate se includ în sintagma "indemnizație avută".

Prin urmare, aceste majorări stabilite irevocabil nu au fost pierdute niciodată de către reclamantă și, prin raportare la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 și ulterior la art. 1 din Legea nr. 284/2010, creșterile salariale de 18% trebuiau incluse în baza de calcul a indemnizației de încadrare brute lunare începând cu data de 01.01.2010, adică de la intrarea în vigoare a legilor unice de salarizare.

Recursul vizează plata acestor diferențe salariale rezultate din creșterile de 5%, 2% și 11% recunoscute prin decizia civilă nr. 94/2008 a Curții de apel Iași începând cu 12.11.2009 și până la data de 09.04.2015.

3.4. Recurenta-reclamantă A. a depus și o dezvoltare a motivelor de recurs, prin care solicită obligarea Ministerului Justiției prin Ministrul Justiției să emită un nou ordin de salarizare, prin care să stabilească indemnizația brută lunară de încadrare cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă 2185/23.11.2007 pronunțată de Tribunalul Iași, irevocabilă prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curții de Apel Iași, astfel cum a fost lămurită prin decizia nr. 5/17.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, începând cu data de 01.01.2010 și până la data de 09.04.2015; obligarea pârâtei Curtea de Apel Iași la recalcularea și achitarea diferențelor salariale rezultate după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 19.05.2014 (adică pentru perioada care se încadrează în termenul general de prescripție) și până la data de 09.04.2015, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare asupra acestor diferențe salariale datorate; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii și până la emiterea noului ordin de salarizare; obligarea pârâtului Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturi salariale.

În motivare arată că pretențiile vizând obligarea la emiterea ordinului pentru perioada 01.01.2010-09.04.2015 precum și plata diferențelor salariale aferente perioadei 19.05.2014-09.04.2015 (în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 din Codul muncii), au fost analizate din perspectiva unui temei legal greșit, și anume a O.U.G. nr. 83/2014 când, în, realitate, temeiul cererii vizând această perioadă l-au constituit dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 și art. 1 din Legea nr. 284/2010 și hotărârea judecătorească prin care au fost acordate drepturile aferente acestor creșteri salariale începând cu 01.01.2007 și până la data de 31.12.2009.

Titlul executoriu a fost lămurit în sensul că drepturile bănești sunt acordate până la 31.12.2019, însă, și ulterior acestei date pârâții aveau obligația de a le plăti în baza hotărârii judecătorești deoarece creșterile salariale făceau parte din indemnizația avută în vedere în conformitate cu prevederile legale care au reglementat salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice începând cu data de 01.01.2010.

Recurenta- reclamantă precizează că, deși aceste drepturi erau datorate cu 01.01.2010, prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale care se încadrează în termenul general de prescripție de 3 ani, respectiv începând cu 19.05.2014.

4.1. Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iași a formulat întâmpinare, prin care solicită admiterea recursului formulat de Ministerul Justiției și respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Atât pe calea întâmpinării cât și prin intermediul unor precizări scrise, formulate la 27.11.2020, recurenta- pârâtă Curtea de Apel Iași arată că, prin Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, s-a dispus ca în perioada 09.04.2015-30.11.2015 judecătorii să beneficieze de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o VRS de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015-31.12.2017 de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o VRS de 463,5 RON.

Prin Ordinul nr. 94/C/04.01.2019 s-a dispus în același sens în privința judecătorilor încadrați în circumscripția Curții de Apel Iași. Cum aceste drepturi includ VRS de 405 RON și 445,5 RON, se solicită admiterea recursurilor pârâților și respingerea cererii, ca rămasă fără obiect pentru toate capetele de cerere, cu mențiunea că plata drepturilor salariale se efectuează conform O.U.G. nr. 3/2019 referitoare la eșalonarea plăților.

Mai arată că majorările salariale de 18% sunt incluse în VRS de 405 RON și 445,5 RON, așa încât reclamanta nu putea solicita în cadrul unei acțiuni având ca obiect anularea unor ordine ale Ministerului Justiției emise în baza O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015 stabilirea unor drepturi pentru o perioadă anterioară datei la care au intrat în vigoare actele normative respective.

În ceea ce privește recursul reclamantei, arată că cererea introductivă nu are întocmai capetele de cerere expuse prin recursul declarat. Mai exact, prin cererea introductivă s-a solicitat plata unor diferențe salariale încadrate în termenul general de prescripție de 3 ani, respectiv începând cu data de 19.05.2014, iar nu din 2010.

Recursul este nefondat întrucât începând cu data de 01.01.2010 nu a existat un temei de drept pentru acordarea unor drepturi salariale ce nu au mai fost recunoscute de lege.

Pe de altă parte, decizia nr. 23/2015 a ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privește numai judecătorii pensionați.

4.2. Prin întâmpinare la motivele dezvoltate de recurs ale recurentei-reclamante, recurentul-pârât Ministerul Justiției invocă excepția tardivității formulării acestora. Recurentul-pârât invocă și rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, pe aceleași considerente invocate și de recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iași, referitoare la emiterea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursurile declarate de pârâți este criticată sentința pronunțată în cauză de instanța de fond, în ceea ce privește soluțiile de anulare a ordinelor la care s-a referit cererea de chemare în judecată și de obligare a Ministerului Justiției la emiterea în favoarea reclamantei a unui nou ordin de salarizare, care să cuprindă "drepturile salariale de 2%, 5%, 11% stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, raportat la decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și decizia CCR nr. 794/2016, ținând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcția, sporurile salariale", precum obligarea aceluiași pârât la a dispune "plățile aferente, începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01.12.2015, prin ordonatorul de credite corespunzător de la momentul plății, toate actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate de la data scadenței și până la data plății efective".

Criticile ambilor pârâți sunt în sensul că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, care a modificat O.U.G. nr. 57/2015 nu existau în plată indemnizații în care să fie aplicată VRS de 405 RON. Raportarea la o VRS de 405 RON, majorată apoi cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, a fost folosită de ÎCCJ și de CSM începând cu 1.10.2016, dată de la care și Ministerul Justiției a recunoscut raportarea indemnizațiilor la aceeași valoare sectorială, conform OMJ nr. 4680/20.12.2016.

Deci, prin recursuri se critică raportarea indemnizației pentru perioada 9.04.2015 - 1.10.2016 la VRS de 405, majorată de la 1.12.2015 cu 10%, pe motiv că nu au existat în perioada respectivă indemnizații în plată care să se bazeze pe o astfel de valoare de referință sectorială, neexistând nici temei legal care să sprijine raportarea la această valoare de referință sectorială.

Începând cu data de 9.04.2015, art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, a prevăzut salarizarea la nivelul maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, în cazul personalului care își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin decizia nr. 38 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014, că soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Această dezlegare se întemeiază și pe decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Pe cale de consecință, sunt nefondate susținerile recurenților conform cărora majorările recunoscute prin hotărâri judecătorești nu ar trebui avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției prin care se susține caracterul inadmisibil al cererii promovate pentru o perioadă anterioară emiterii ordinelor contestate.

Astfel, prin decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, că dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.

Adică, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă categoriile de drepturi reglementate de lege ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații fiind aplicabil dreptul comun, care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile.

Pe cale de consecință, nici formularea cerererii și pentru o perioadă anterioară emiterii ordinelor contestate nu este inadmisibilă, câtă vreme se urmărește recunoașterea unor drepturi salariale, în temeiul unor prevederi legale.

De altfel, prin emiterea ordinului nr. 2066/C/24.05.2018 (la nivelul tuturor instanțelor) și a ordinului nr. 94/C/04.01.2019 (la nivelul Curții de Apel Iași), Ministerul Justiției a recunoscut pentru perioada antereferită beneficiul unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o VRS chiar mai mare decât cea pretinsă prin cererea introductivă, respectiv de 421,36 RON până la 01.12.2015 și de 463,5 RON după această dată.

Cât privește acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referință pretinse prin cererea introductivă, hotărârea pronunțată nu neagă existența raportului obligațional între reclamantă și instanța la care fununcționează, ci dimpotrivă, îl valorifică, stabilind că plata urmează a fi făcută de ordonatorul de credite secundar. Cu alte cuvinte, Ministerul Justiției nu este obligat la plata drepturilor salariale (și a accesoriilor), așa încât este nefondată critica referitoare la o astfel de obligație, care ar exceda atribuțiilor recurentului.

Sunt fondate însă susținerile recurentei-pârâte Curtea de Apel Iași prin care se arată că majorările salariale de 18 % prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007 sunt deja incluse în valoarea de referință sectorială de 405 RON, așa încât referirea instanței de fond, în dispozitivul hotărârii, atât la creșterile salariale de 2%, 5% și 11%, cât și la VRS de 405 RON fie este redundantă, fie nu corespunde considerentelor. Pentru aceste motive, Înalta Curte va reforma sentința în sensul că drepturile salariale cuvenite reclamantei începând cu data de 09.04.2015 se raportează la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 (rezultată din creșterile salariale de 18 % prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007).

Cât privește susținerile referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Ordinele ministrului Justiției pe care se sprijină invocarea incidentului procedural sunt ulterioare pronunțării hotărârii și declarării recursurilor.

Ordinul nr. 94/C/04.01.2019 recunoaște în favoarea reclamantei, începând cu 9.04.2015 o indemnizație brută corespunzătoare unei valori de referință sectoriale mai mari de 405, majorate apoi, de la 1.12.2015, cu 10%.

Socotind ordinul menționat o punere în executare parțială a sentinței recurate, sentință care nu se referă numai la emiterea ordinului, ci și la plata diferențelor salariale, Înalta Curte nu poate primi excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Prealabil analizării pe fond a acestui recurs, este de menționat că, prin dezvoltarea adusă motivelor de recurs după împlinirea termenului de recurs, recurenta-reclamantă a corectat susținerile din cererea de recurs inițială referitoare la perioada pentru care susține pretențiile din cererea introductivă neîncuviințate de instanța de fond și a dezvoltat criticile care se regăsesc în cererea de recurs formulată în termenul legal de declarare a căii de atac, motiv pentru care Înalta Curte a respins excepția tardivității completării motivelor de recurs, susținută de recurentul-pârât Ministerul Justiției, constatând că nu a avut loc o extindere a motivelor de recurs.

O altă observație care se impune este aceea că, hotărârea recurată nu distinge între perioada ulterioară datei de 9.05.2015, pentru care cererea a fost primită, așa cum a fost formulată, și perioada anterioară acestei date (pentru care, de asemenea, s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare și plata diferențelor salariale pentru 19.05.2014-9.04.2015).

Cu alte cuvinte, instanța de fond nici nu a tratat distinct această perioadă și nici nu a încuviințat pretențiile corespondente ale reclamantei, înțelegându-se că a socotit, implicit, că astfel de pretenții nu pot fi primite pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a normei care a reglementat egalizarea la nivelul maxim a indemnizațiilor, și anume, art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015.

Criticile reclamantei sunt subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ. - greșita aplicare a legii.

Recurenta-reclamantă arată că pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 9.04.2015 nu se întemeiază pe O.U.G. nr. 83/2014, ci pe dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 și art. 1 din Legea nr. 284/2010, precum și pe hotărârea judecătorească prin care i-au fost acordate drepturile aferente creșterilor salariale începând cu 01.01.2007.

Astfel, recurenta-reclamantă invocă caracterul executoriu al deciziei civile nr. 94/22.02.2008 a Curții de Apel Iași, apreciind că, în baza acestei hotărâri, creșterea salarială de 18% trebuia inclusă în baza de calcul a indemnizației de încadrare brute lunare de la 01.01.2010, ca dată de debut a aplicării legilor unice de salarizare.

Înalta Curte constată că pretențiile recurentei se circumscriu punerii în executare a hotărârii antereferite, dovadă în acest sens stând demersurile repetate pentru lămurirea titlului executoriu, față de care s-a pronunțat Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 5/17.01.2017, prin încheierea din 19.03.2019 și prin încheierea din 25.02.2020.

De vreme ce pretențiile reiterate prin recurs (recunoașterea, prin emiterea unui ordin de salarizare, a unei indemnizații care să cuprindă creșterile salariale de 18% și după data de 01.01.2010 și plata diferențelor salariale începând cu 19.05.2014) țin de punerea în executare a hotărârii judecătorești de care recurenta-reclamantă se prevalează, acestea nu pot fi reanalizate într-un un nou demers judiciar, autoritatea de lucru judecat operând nu numai în efectul său pozitiv, pe care se bazează executorialitatea hotărârii, cât și în efectul său negativ, care face inadmisibilă o nouă cerere de chemare în judecată referitoare la aceleași pretenții.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași sentințe, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va obliga pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 și să dispună plățile aferente prin ordonatorul de credite, actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate de la data scadenței și până la data plății efective, menținând dispozițiile referitoare la anularea ordinelor atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Obligă pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 și să dispună plățile aferente prin ordonatorul de credite, actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate de la data scadenței și până la data plății efective.

Menține dispozițiile referitoare la anularea ordinelor atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.