ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5369/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.05.2017, reclamantele A., B., C., D. au formulat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiție și Curtea de Apel Iași, cerere de chemare în judecată prin care au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției, prin Ministrul Justiției, să emită noi ordine de salarizare, pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să stabilească indemnizația de încadrare brută lunară cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă nr. 412/12.03.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curții de Apel Iași, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 264/08.02.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curții de Apel Iași, începând cu data de 01.01.2010 și până la data de 31.12.2016:

- anularea parțială a Ordinelor nr. 46801 C/29.12.2016 și nr. 219/01.02.2017 ale Ministrului Justiției și/sau obligarea acestuia de a emite noi ordine de salarizare pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, (cu includerea majorării de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014);

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iași la recalcularea și achitarea diferențelor salariale rezultate după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripție), și prin raportare la valoarea de referință sectorială de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, și până la data de 31.12.2016, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferențe salariale datorate:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii și până la emiterea noilor ordine de salarizare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturi salariale ce vor fi acordate în cauză.

La data de 06.12.2017, reclamanta C. a depus cerere de renunțare la judecată, prin încheierea de ședință din data de 02.03.2018, instanța luând act de manifestarea de voință a părții în sensul desistării de judecarea prezentei acțiuni. Prin urmare, s-a constatat că a rămas fără obiect excepția autorității de lucru judecat provizorii, invocate de pârâta Curtea de Apel Iași prin notele scrise din data de 06.11.2017.

Prin sentința civilă nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, s-a respins ca prescrisă acțiunea în pretenții în ceea ce privește plata drepturilor salariale anterioare datei de 19.05.2014, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Iași.

Totodată, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantele A., B. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justitie și Curtea De Apel Iași, a fost anulat parțial Ordinele nr. 46801/C/29.12.2016, nr. 219/01.02.2017 și nr. 1485/C/24.05.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantelor A., B., D. ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege, a fost obligat pârâtul să emită pentru reclamante ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 la zi, în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015, a fost obligată pârâta Curtea de Apel Iași la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală și s-a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele D., A. și B. și pârâtii Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentele-reclamante D., A. și B. au criticat sentința prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, au susținut recurentele că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină toate capetele de cerere.

Totodată, au apreciat că sentința este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, în rejudecare:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției, prin Ministrul Justiției, să emită noi ordine de salarizare, pentru fiecare reclamantă în parte, prin care să stabilească indemnizația de încadrare brută lunară cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă nr. 412/12.03.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curții de Apel Iași, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 264/08.02.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curții de Apel Iași, începând cu data de 01.01.2010 și până la data de 09.04.2015,

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iași la recalcularea și achitarea diferențelor salariale rezultate după includerea creșterilor salariale de 18% în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripție), și până la data de 09.04.2015, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferențe salariale datorate,

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii și până la emiterea noilor ordine de salarizare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății sumelor reprezentând drepturi salariale ce vor fi acordate în cauză.

Au arătat recurentele că pretențiile formulate pentru perioada 09.04.2014 - 09.04.2015 au fost analizate de prima instanță prin prisma unui temei de drept greșit, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, completată prin Legea nr. 71/2015, în condițiile în care acesteau au invocat pentru această perioadă prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și alte acte normative în domeniul salarizării bugetare ulterioare acestora.

Astfel, în opinia recurentelor, deși prin titlurile executorii deținute, astfel cum au fost lămurite, s-a stabilit că drepturile bănești rezultate din aplicare creșterilor salariale sunt acordate până la data de 31.12.2009, inclusiv, și ulterior acestei date pârâții aveau obligația acordării creșterilor salariale de 2%, 5% și 11% acordate prin sentința Tribunalului Iași.

Recurentele-reclamante au mai precizat că deși aceste drepturi le sunt datorate începând cu data de 01.01.2010, au înțeles să solicite obligarea doar la plata diferențelor salariale ce s eîncadrează în termenul general de prescripție de 3 ani, respectiv de la data de 19.05.2014.

De asemenea, au menționat că solicită actualizarea sumelor cu rata inflației și obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare.

În fine, recurentele-reclamante au criticat sentința recurată din perspectiva respingerii fără nicio motivare a cererii de respingere a daunelor cominatorii, întemeiată de acestea pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 996 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției de ordine publică a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea acestuia la plata diferențelor salariale către reclamantele-intimate ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În cazul în care se va dispune respingerea excepției, s-a solicitat respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a arătat, în esență că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 s-a stabilit că judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, urmând să se reclaculeze și să se plătească si diferențele de drepturi salariale, acțiunea a rămas fără obiect, totdată, reclamantele nemaijustificând vreun interes în susținerea pretențiilor formulate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.3 Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iași a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea excepțiilor invocate și pe fond respingerea tutror capetelor de cerere.

În contextul redării dispozitivului sentinței recurate, pârâta a susținut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia sa, în mod greșit a respins prima instanță excepția inadmisibilității.

Totodată, în mod greșit, a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curții de Apel, întrucât aceasta instituție nu are atribuția de stabilire a indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi ale judecătorilor, această atribuție revenind ministrului justiției, făcând trimitere la dispozițiile art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 și art. 44 din Legea nr. 304/2004.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat reținerea instanței de fond în sensul că pârâtul ministrul justiției a interpretat în mod greșit dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, aspect în susținerea căruia analizează prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, aceasta din urmă neputând servi ca temei pentru admiterea unor pretenții formulate în baza altor prevederi legale decât cele analizate de instanța de contencios administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarile formulate, recurenții-pârâți au invocat rămânerea fără obiect a acțiunii, față de emiterea OMJ nr. 2066/C/2018.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată la data de 21 octombrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D., A. și B. și de pârâta Curtea de Apel Iași.

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.(...)"

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut, prin cererea de recurs, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, acțiunea reclamantelor a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, obiectul acțiunii existând atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond.

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu își mai produc efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 2066/C/2018, prin care a fost satisfăcută pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care subzistă doar obiectul capătului de cerere privind calcularea/plata acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar inițiat de către acestea.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2066/C/2018, prin care prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și ale asistenților judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), începând cu 1 ianuarie 2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite (art. 1 alin. (3), și a satisfacerii pretențiilor reclamantelor, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinul contestat de acestia, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea de către Ministerul Justiției a ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Înalta Curte constată că este nefondată critica privind greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe o cauză juridică nouă, respectiv pe dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în vigoare începând cu data de 09.04.2015, astfel că nu se pune în discuție valabilitatea ordinelor de încadrare prin care li s-au stabilit reclamanților drepturile salariale pentru perioada anterioară pentru a se contesta actele administrative tipice într-un anumit termen.

În ceea ce privește capetele accesorii de cerere, instanța de recurs reține că pârâta Curtea de Apel Iași are calitatea de ordonator secundar de credite și se află în raporturi juridice directe cu reclamanții sub aspectul plății efective a indemnizațiilor, motiv pentru care nu poate primi critica acesteia în sensul că a fost respinsă în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare conform art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a asigura fondurile necesare, în conformitate cu dispozițiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 și nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale solicitate.

Prin urmare, raportul obligațional privind plata drepturilor salariale ale reclamantei este stabilit între reclamante și Curtea de Apel Iași în cadrul căreia își desfășoară activitatea, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002, act normativ care reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale.

Cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinele de salarizare astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantelor, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamantele au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale reprezentat de diferența dintre venitul ce se va calcula conform indemnizației menționate anterior și venitul efectiv încasat.

În consecință, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuși emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, Înalta Curte constată că în mod corect pârâta Curtea de Apel Iași a fost obligată la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflației și la plata dobânzii legale.

De asemenea, instanța de control judiciar reține că este nefondată și critica recurentei-pârâte cu privire la reținerea instanței de fond în sensul că pârâtul ministrul justiției a interpretat în mod greșit dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, aspect în susținerea căruia analizează prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările și completările ulterioare și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat recurenta-pârâtă.

Așa fiind, prin decizia CCR nr. 794/15.12.2016 s-a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordrea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtei în acest sens apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referință de 405 RON, trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Amintește instanța de control judiciar că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

În concluzie, având în vedere și practica consolidată a instanței supreme în sensul că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, Înalta Curte apreciază că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentelor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține incidenta în cauză nici a dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva invocată de recurentele-reclamante.

Astfel, este nefondată alegația recurentelor-pârâte în sensul că pretențiile formulate pentru perioada 09.04.2014 - 09.04.2015 au fost analizate de prima instanță prin prisma unui temei de drept greșit, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, completată prin Legea nr. 71/2015, în condițiile în care acesteau au invocat pentru această perioadă prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și alte acte normative în domeniul salarizării bugetare ulterioare acestora.

Înalta Curte, împărtășind opinia judecătorului fondului, constată că, în ceea ce privește perioada anterioară, modalitatea de interpretare și aplicare a legilor anterioare, care a condus la niveluri diferite de salarizare în cadrul aceleiași familii ocupaționale, trebuia să facă obiectul unor contestații distincte împotriva fiecărui ordin de reîncadrare salarială, sub acest aspect ordinele contestate fiind legale și temeinice.

Or, astfel cum susțin însăși recurentele prin memoriul de recurs, prin sentința civilă nr. 412/12.03.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, irevocabilă prin decizia civilă nr. 303/09.05.2008 a Curții de Apel Iași, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 264/08.02.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 15/29.03.2017 a Curții de Apel Iași, s-au recunoscut reclamantelor drepturile bănești rezultate din aplicarea creșterilor salariale numai până la data de 31.12.2009, inclusiv, reținându-se în motivare că "discriminarea a încetat la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv la data de 1 ianuarie 2010, dată de la care drepturile salariale ale întreg personalului din sistemul bugetar, inclusiv ale magistraților, salarizați potrivit O.U.G. nr. 27/2006, «sunt și rămân exclusiv» cele prevăzute în această lege".

Prin urmare, numai în baza legii noi, prin care legiuitorul a dispus în mod expres uniformizarea veniturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, reclamantele A., B. și D. pot pretinde înlăturarea inechităților, indiferent de sursa acestora și de pasivitatea în contestarea ordinelor de încadrare anterioare.

În ceea ce privește solicitarea de actualizarea a sumelor cu rata inflației și obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, Înalta Curte constată că aceasta nu este o veritabilă critică adusă sentinței recurate, în mod corect, prima instanță obligând pârâta Curtea de Apel Iași la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflației și la plata dobânzii legale, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante, o eventuală lămurire a dispozitivului, în sensul menționării dobânzii penalizatoare, în scopul înlăturării unor eventuale piedici la executare neputându-se realiza pe calea recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect; va menține celelalte dispoziții ale sentinței; va respinge recursurile declarate de reclamanții D., A. și B. și de pârâta Curtea de Apel Iași, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, împotriva sentinței nr. 1548 din 30 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanții A., B., C., D. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți D., A. și B. și recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.