a cererii nr. 41124/02
prezentată de Marin FILIP
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), în ședință din 8 decembrie 2005 în camera alcătuită din:
Dl. B.M. Zupančič, președinte,
Dl. J. Hedigan,
Dl. L. Caflisch,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. V. Zagrebelsky,
Dna. A. Gyulumyan,
Dl. M. E. Myjer, judecători,
și dl. M. Villiger, grefier adjoint de secție,
Văzând cererea sus-menționată introdusă la 15 noiembrie 2002,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, dl. Marin Filip, este cetățean român, născut în 1932 și rezident la București. În fața Curții, reclamantul, căruia i s-a acordat beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de Dna. Adela Kovacs, avocat la București. Guvernul este reprezentat de agenta sa, Dna. Beatrice Ramascanu, din ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circunstanțele cauzei
Faptele acestei cauze, conform expunerii părților, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Geneza cauzei
La 23 octombrie 2000, reclamantul a depus înaintea tribunalului de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului o plângere penală împotriva Dnei. G., foasta sa soție, și N.L.F., fiul seu, în care i acuza că nu-i permit să recupereze anumite bunuri mobile care-i aparțineau, dar care se găseau în apartamentul atribuit fostei sale soții ca urmare a partajului. Partajul bunurilor comune și evacuarea reclamantului din apartamentul atribuit fostei sale soții dădusera deja naștere la mai multe proceduri judiciare opunând reclamantul și Dna. G.
La 5 aprilie 2001, tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului a sesizat parchetul de pe lângă această instanță privind perpetuarea delictului de atentat la autoritate, prevăzut de art. 239 al codului penal, care ar fi fost comis de reclamant cu ocazia ședinței din 13 martie 2001. Potrivit procesului-verbal prezentat de tribunal, reclamantul ar fi acuzat judecătorul și reprezentantul ministerului public "că au comis delictul consistând în a favoriza infractori, pentru ca, în siguranța justiției, inculpaților să-l ucidă".
O memorandă depusă de reclamant în cursul procesului la atenția ministrului Justiției a fost anexată la procesul-verbal al tribunalului. În memoranda sa, a acuzat judecătorul și procurorul de ședință de nerespectare a legilor și perpetuare a mai multor delicte, și anume de abuz de funcție publică, de trafic de influență și de favorare a autorului unui delict. Ceruse ministerului să-i răspundă la adresa care figurase și în plângerea penală ca domiciliul procedural, 128, strada Drumul Taberei, bloc TD 18, apartament 51, al 6-lea cartier al Bucureștiului.
Parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului a deschis o anchetă. A ordonat chemarea cu mandat de comparație a reclamantului. Reclamantul a fost chemat la adresa care figurase ca domiciliu în registrele poliției, 10, strada Partiturii, bloc 63, apartament 12, al 6-lea cartier al Bucureștiului, unde se afla apartamentul atribuit fostei sale soții și din care reclamantul fusese expulzat. De aceea, mandatul nu a putut fi executat.
La 15 octombrie 2001, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului a ordonat punerea în examen a reclamantului pentru atentat la autoritate.
La 23 octombrie 2002, considerând că reclamantul fugise pentru a se sustrage anchetei, parchetul s-a adresat poliției pentru a emite o notificare de căutare, măsură care a fost executată la 1 noiembrie 2002.
2.
Internarea provizorie a reclamantului într-un centru psihiatric
La 8 noiembrie 2002, reclamantul a fost căutat de poliție la adresa 128, strada Drumul Taberei, bloc TD 18, apartament 51, al 6-lea cartier al Bucureștiului, ca urmare a unei percheziții ordonate de parchez. Reclamantul a fost condus în fața unui procuror al parchetului de pe lângă tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului care, după ce l-a ascultat în prezența unui avocat ofician, a ordonat internarea psihiatrică provizorie a sa într-un spital psihiatric. Măsura trebuia să permită supunerea reclamantului unui examen psihiatric având pentru scop stabilirea dacă avea discernământ, a fost luată în virtutea articolului 114 al codului penal, pentru o perioadă nedeterminată. Reclamantul a fost internat în aceeași zi la spitalul clinic de psihiatrie Prof. Al. Obregia din București într-o cameră comună de supraveghere.
Potrivit dosarului medical deschis de acest spital, medicul psihiatru care l-a examinat pe reclamant 72 de ore după internare a concluzionat că era suferinzător de "tulburări paranoide". Dosarul medical nu indică dacă reclamantul a fost sau nu atașat cu forță la patul sau. Cu toate acestea, în cursul unui examen, medicul spitalului psihiatric a observat că pacientul avea o ecchimotă la brațul drept, pe care a considerat-o "probabil datorită imobilizării". Documentele medicale referitoare la evoluția psihiatrică a reclamantului atestă că reclamantul era pacient calm și cooperativ.
Privind starea generală a reclamantului, rezultă din dosarul medical că a fost supus mai multor examene medicale (neurologic, dermatologic, oftalmologic și cardiologic). Medicul cardiolog care l-a examinat a constatat o hipertensiune simptomatică, i-a prescris un tratament și a ordonat monitorizarea tensiunii arteriale.
În interval, reclamantul a început să adreseze mai multe plângeri împotriva măsurii de internare și condițiilor de internare președintelui României și ministrului Justiției. A fost informat de ministerul Justiției și de cabinetul președintelui României că plângerile sale fusese transmise, respectiv, parchetului de pe lângă tribunalul județean al Bucureștiului și parchetului de pe lângă curtea de apel din București.
La 2 decembrie 2002, în virtutea articolului 434 al codului de procedură penală, reclamantul a formulat o plângere împotriva privării sale de libertate, adresată tribunalului de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului. A invocativ fi internat fără să sufere de o afecțiune psihică și fără ca parchetul sau tribunalul să ordone o expertiță medico-legală psihiatrică. De asemenea, a subliniat că o asemenea expertiță nu fusese ordonată după internarea sa, care se întindea deja la douăzeci și patru de zile. În plus, reclamantul a indicat că suferea de o afecțiune locomotorie, datorată a două accidente vasculare cerebrale suferite succesiv. Se temea deteriorarea stării sale de sănătate din cauza condițiilor detenției sale în spitalul psihiatric.
Tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului a transmis cererea parchetului de pe lângă această instanță. Într-o dată nespecificată, parchetul a solicitat avizul centrului psihiatric privind cererea formulată de reclamant privind încetarea internării, ca organ competent pentru a da aviz potrivit articolului 434 al codului de procedură penală privind necesitatea menținerii măsurii de siguranță. Documentele prezentate de Guvern nu indică dacă centrul psihiatric a formulat un asemenea aviz.
La 3 decembrie 2002, reclamantul a depus o plângere la parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului.
La 12 decembrie 2002, parchetul de pe lângă al 6-lea cartier al Bucureștiului a cerut Institutului medico-legal din București să procedeze la o expertiță medico-legală a reclamantului.
La 19 decembrie 2002, trei medici experți ai Institutului medico-legal din București l-au examinat pe reclamant.
La 5 ianuarie 2003, reclamantul a adresat președintelui României o nouă plângere împotriva privării sale de libertate. A subliniat că fusese internat într-o cameră unde se găseau persoane suferinzătoare de grave boli psihice, majoritatea fiind recidiviste.
Reclamantul a invocativ fi "tratat ca un criminal, atașat la pat și maltratat". A pretins că fusese bătut la 4 ianuarie 2003 de C.T., o persoană recidivistă internată în același spital, care amenința și agresa constant toți pacienții din cameră.
La 6 ianuarie 2003, cabinetul președintelui României l-a avertizat că transmisese memoranda sa direcției generale a poliției din București, precum și parchetului de pe lângă tribunalul județean al Bucureștiului, ca autorități competente pentru a investiga pe faptele relatate.
La 22 ianuarie 2003, cei trei medici experți ai Institutului medico-legal din București au prezentat raportul redactat pe baza examenului din 19 decembrie a reclamantului. Raportul a stabilit că reclamantul era foarte influențat de numeroasele procese pe care le avea cu fosta sa soție, dar că se dovedia cooperativ. Raportul concluziona că reclamantul prezenta "o stare reactivă de tip paranoic adăugată la o afecțiune organică de personalitate involutivă", având "discernământul mult diminuat". În consecință, raportul recomanda o altă măsură de siguranță, și anume obligația pentru reclamant de a se supune unui tratament psihologic, măsură neprivativă de libertate prevăzută de art. 113 al codului penal.
3.
Ridicarea măsurii de internare psihiatrică și evoluții ulterioare
La 28 ianuarie 2003, parchetul a ordonat ridicarea măsurii provisorii de internare psihiatrică și, tot pe bază provizorie, ca reclamantul să fie supus unui tratament psihiatric obligatoriu.
La 29 ianuarie 2003, plângerea pe care o formulase împotriva deciziei procurorului ordonând internarea sa psihiatrică a fost respinsă, fiind considerată lipsită de obiect de procurorul-șef al parchetului de pe lângă tribunalul de primă instanță din București. În aceeași zi, parchetul a informat centrul psihiatric de ridicarea măsurii provisorii de internare psihiatrică. La 30 ianuarie 2001, reclamantul a fost eliberat.
La 25 februarie 2003, direcția generală a poliției din București a informat reclamantul că plângerea adresată președintelui României fusese supusă verificărilor în cursul cărora poliția constatat că nu existau dovezi relevante în sprijinul afirmațiilor sale. Reclamantul a fost invitat să prezinte poliției orice alt element care ar fi putut contribui la elucidarea circumstanțelor cauzei.
La 5 martie 2003, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului a ordonat încetarea urmăririi penale întreprinse împotriva reclamantului, bazindu-se pe art. 181 al codului penal, din motiv că faptele imputate reclamantului nu atingeau pragul minim de gravitate pentru a constitui un delict.
La 21 mai 2003, același parchez a solicitat tribunalului de primă instanță din al 6-lea cartier al Bucureștiului confirmarea măsurii de siguranță vizând supunerea reclamantului unui tratament psihiatric obligatoriu în aplicare a articolului 113 al codului penal.
La 3 iunie 2003, la încheierea unei ședințe, tribunalul a confirmat măsura de siguranță, ținând seama de concluziile raportului de expertiță medico-legale din 22 ianuarie 2003. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei decizii.
B.
Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante ale codului penal, în vigoare la data faptelor, se citesc după cum urmează:
art. 113
"Dacă persoana care a comis un delict prezintă pericol pentru societate din cauza unei maladii sau intoxicației cronice cauzate de alcool, stupefiante sau alte substanțe, ea poate fi obligată să se prezinte în mod regulat pentru un tratament medical până la recuperarea sănătății.
(...)"
art. 114
"Dacă persoana care a comis un delict suferă de o maladie mentală sau este toxicoman și dacă se găsește într-o stare care prezintă pericol pentru societate, măsura de internare într-un institut medical de specialitate poate fi luată până la recuperarea sănătății.
Această măsură poate fi luată provizoriu, chiar în cursul anchetei penale sau al judecății."
Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală, în vigoare la data faptelor, se citesc după cum urmează:
art. 162
"Pe toată durata procesului penal, fie procurorul, fie tribunalul care constată că inculpatul se află într-una din situațiile prevăzute la articolele 113 sau 114 ale codului penal, ordonează provizoriu măsura de siguranță corespunzătoare.
Procurorul sau tribunalul iau măsurile necesare pentru executarea internării provizorii și în același timp, sesizează comisia medicală competentă pentru a aviza internarea bolnavilor psihici și a toxicomanilor periculoși.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea sa de tribunal.
Această confirmare se realizează pe baza avizului comisiei medicale.
(...)
Decizia de justiție prin care internarea a fost confirmată poate fi atacată separat printr-un recurs. Recursul nu suspendă executarea."
art. 434
"(...)
Încetarea sau înlocuirea măsurii de internare poate fi cerută atât de persoana internată, cât și de procuror. În aceste cazuri, instanța judecătorească solicită avizul unității sanitare unde se găsește persoana internată."
art. 435
"În cazul în care măsura obligației la tratament medical sau de internare medicală a fost luată provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecății, punerea în executare se face de procuror sau de instanța judecătorească care a luat această măsură.
Dispozițiile prevăzute la articolele 430-434 se aplică în mod adecvat."
1.
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul invocă că a fi victim al maltratării în cursul internării sale psihiatrice.
În special, spune că nu a primit un tratament adaptat bolii sale cardio-vasculare și handicapului locomotor. Mai mult, se plânge că a fost atașat cu forță la patul seu și eliberat doar o dată la douăzeci și patru de ore, în timp ce se spaliza.
2.
Invocând articolele 5 §§ 1 e) și 4 ale Convenției, reclamantul se plânge că a fost internat în mod abuziv într-un spital psihiatric, din 8 noiembrie 2002 la 30 ianuarie 2003 timp de optuăzeci și patru de zile.
În plus, se plânge că nicio instanță judecătorească nu s-a pronunțat asupra legalității detenției sale, în ciuda plângerii sale formulate la 2 decembrie 2002.
1.
Reclamantul se plânge de absența unui tratament adaptat bolii sale cardio-vasculare și handicapului locomotor în cursul internării.
De altfel, se plânge că a fost atașat cu forță la pat. Invocă art. 3, redactat după cum urmează:
"Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante."
A.
Cu privire la excepția Guvernului
Guvernul susține că excepția nu poate fi examinată în stare de către Curtă, din cauza neepuizării de către reclamant a căilor de atac interne. Estimează că introducerea unei plângeri penale împotriva personalului spitalului clinic de psihiatrie Prof. Al. Obregia din București constituie un recurs în mod normal disponibil și suficient pentru a permite reclamantului să obțină reparații pentru prejudiciile invocate.
Reclamantul răspunde că a satisfăcut obligația de a epuiza căile de atac interne. Reamintește că la 5 ianuarie 2003 a depus plângere împotriva tratamentelor suferite la cabinetul președintelui României, care l-a informat că plângerea fusese transmisă direcției generale a poliției din București, precum și parchetului de pe lângă tribunalul județean al Bucureștiului, ca autorități competente pentru a investiga pe faptele relatate. Ca dovadă că plângerea sa a fost primită de poliție, cită comunicarea din 25 februarie 2003 a direcției generale a poliției din București prin care a fost informat că poliția constatat că nu existau dovezi relevante în sprijinul afirmațiilor sale.
Reclamantul contestă, de asemenea, caracterul efectiv al investigației preliminare diligentate de poliție care, potrivit reclamantului, s-a mulțumit să colecteze declarația medicului P., ca șef al serviciului unde a fost internat, fără a audita pe alte persoane, în special pe pacienții internați în același serviciu.
Referitor la o excepție tirata din art. 3 al Convenției, Curtea reamintește că, atunci când o persoană formează o invocație defensabilă de violare a articolului 3, noțiunea de recurs efectiv implică, din partea Statului, investigații aprofundate și efective proprii să conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor (a se vedea, în special, hotărârea Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, Colecția 1998-VIII, p. 3290, § 102).
Or, în specie, Curtea observă că rezultă din dosar că reclamantul a informat autoritățile competente de violările invocate prin plângerea depusă la 5 ianuarie 2003 la președintele României.
Pe de altă parte, apare că chiar și până astazi prochetul nu s-a pronunțat asupra bunătății concluziei poliției că nu existau dovezi relevante în sprijinul afirmațiilor reclamantului.
De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a prezentat niciun document constatând că o investigație preliminară fusese diligentată de poliție sub autoritatea ministerului public privind plângerea reclamantului referitoare la maltratării suferite în cursul internării.
Curtea consideră că invocațiile reclamantului, al căror caracter cel puțin defensabil rezultă din realitatea necontestată că prochetul ordionase internarea psihiatrică fără ca avizul unui medic expert să fi fost cerut, erau suficient de grave pentru a justifica o asemenea investigație (a se vedea, mutatis mutandis, Hénaf c. Franța, nr. 65436/01, §§ 36-39, CEDH 2003-XI). Curtea nu poate deci decât constata pasivitatea autoritățile.
Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că autoritățile nu au luat măsurile pozitive pe care circumstanțele cauzei le impuseseră pentru a face reușită acțiunea procedurală invocată de Guvern.
În consecință, excepția nu poate fi reținută.
B.
Privind bunătatea excepției
Guvernul pretinde că reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare articolului 3 în cursul internării sale; dimpotrivă, ar fi fost "hidratat, hrănit și constant supravegheat". Susține că din cauza internării sale în virtutea articolului 114 al Codului Penal reclamantul a fost "plasat într-o cameră comună de supraveghere", fără a preciza ce sunt caracteristicile unui asemenea plasament. Guvernul pretinde că reclamantul nu a fost în niciun caz atașat la pat în cursul internării sale și că, de altfel, nicio măsură de conținere nu a fost utilizată.
Guvernul pretinde, de altfel, că reclamantul a primit un tratament adecvat pentru îmbunătățirea afecțiunilor sale somatice.
În fine, Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat nicio atestare medicală dovedind invocațiile sale.
Reclamantul se mulțumește să reia că a fost internat într-o cameră unde se găseau persoane suferinzătoare de grave boli psihice, majoritatea criminali care fugisera din fața justiției și care se arătau foarte agresivi față de ceilalți pacienți. Reclamantul subliniază că oprelista la pat nu era justificată nici prin motivi medicali, nici prin motivi de siguranță, ținând seama în special de faptul că capacitatea sa de mișcare era redusă de vârstă și de starea sa precară de sănătate.
El subliniază că a informat autoritățile competente de maltratările invocate prin plângerea depusă la 5 ianuarie 2003 la președintele României.
Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această excepție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe meritul fondului; rezultă din aceasta că această excepție nu poate fi declarată în mod evident prost întemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu s-a constatat nici un alt motiv de inadmisibilitate.
2.
Reclamantul se plânge că a fost în mod neregulamentar privat de libertate, cu încălcarea articolului 5 § 1 al Convenției, a cărui parte relevantă se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nicio persoană nu poate fi privată de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și prin căile legale:
(...)
e) în cazul detenției regulare (...) a unui alienant (...)"
Guvernul estimează că internarea reclamantului era conformă dispozițiilor legale care o reglementau. Susține că privarea de libertate era justificată de dovezi irefrabile conform cărora reclamantul se sustrasese urmăririi penale. Internarea avea precis pentru scop obținerea unei expertize psihiatrice pentru a aprecia necesitatea angajării unei proceduri judiciare împotriva reclamantului.
Guvernul susține, de altfel, că reclamantul nu a prezentat un aviz medical certificând că era în bună stare mentală.
Reclamantul subliniază că a fost internat fără să sufere de o afecțiune psihică și fără ca prochetul sau tribunalul să ordone o expertiță medico-legală psihiatrică. El subliniază, de altfel, că o asemenea expertiță a fost ordonată doar o lună după internare, raportul medico-legal fiind redactat doar la 22 ianuarie 2003, adică mai mult de două luni după internare.
Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această excepție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe meritul fondului; rezultă din aceasta că această excepție nu poate fi declarată în mod evident prost întemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu s-a constatat nici un alt motiv de inadmisibilitate.
3.
Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul de a face controla legalitatea internării sale de o instanță judecătorească, cu violare a articolului 5 § 4 al Convenției, redactat după cum urmează:
"Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unei instanțe judecătorești, pentru ca aceasta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală."
Guvernul susține că codul de procedură penală, după cum era în vigoare la data faptelor, reglementau posibilitatea pentru persoana internată de a cere încetarea internării provizorii sau înlocuirea cu o altă măsură de siguranță, competența pentru a se pronunța asupra unei asemenea cereri aparținând tribunalului de primă instanță. El subliniază că plângerea reclamantului nu putea fi corect judecată de tribunal în absența raportului de expertiță medico-legală care a fost redactat doar la 22 ianuarie 2003 și pentru a cărui finalizare au fost efectuate examene medicale succesive.
Reclamantul susține că instanța judecătorească competentă a refuzat să controleze bunătatea internării sale și l-a privat deci de dreptul de a face controla legalitatea internării sale de o instanță judecătorească.
El denunță, de altfel, faptul că prochetul a așteptat expirarea măsurii de internare înainte de a se pronunța asupra recursului seu și de a-l respinge ca lipsit de obiect.
Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această excepție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe meritul fondului; rezultă din aceasta că această excepție nu poate fi declarată în mod evident prost întemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu s-a constatat nici un alt motiv de inadmisibilitate.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea admisibilă, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond.
Mark Villiger
Boștjan M. Zupančič
Grefier adjoint
Președinte
de la requête n
o
41124/02
présentée par Marin FILIP
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 décembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 novembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Marin Filip, est un ressortissant roumain, né en 1932 et résidant à Bucarest. Devant la Cour, le requérant, qui s’est vu accorder le bénéfice de l’aide judiciaire, est représenté par M
e
Adela Kovacs, avocat à Bucarest. Le gouvernement est représenté par son agente, M
me
Beatrice
Ramascanu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
Le 23 octobre 2000, le requérant déposa auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest une plainte pénale contre M.G., son ancienne épouse, et N.L.F., son fils, dans laquelle il les accusait de ne pas lui permettre de récupérer certains biens meubles qui lui appartenaient, mais qui se trouvaient dans l’appartement attribué à son ancienne épouse à la suite du partage. Le partage des biens communs et l’évacuation du requérant de l’appartement attribué à son ancienne épouse avaient d’ailleurs donné lieu à plusieurs procédures judiciaires opposant le requérant et M.G.
Le 5 avril 2001, le tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest saisit le parquet auprès de cette instance concernant la perpétration de l’infraction d’outrage, prévue par l’article 239 du code pénal, qui aurait été commise par le requérant lors de l’audience du 13
mars
2001.D’après le procès-verbal présenté par le tribunal, le requérant aurait accusé le juge et le représentant du ministère public «
d’avoir commis l’infraction consistant à favoriser des malfaiteurs, afin que, à l’abri de la justice, les inculpés le tuent
».
Un mémoire soumis par le requérant pendant le procès à l’attention du ministre de la Justice fut attaché au procès-verbal du tribunal. Dans son mémoire, il accusa le juge et le procureur d’audience de non-respect des lois et de la perpétration de plusieurs infractions, à savoir d’abus de la fonction publique, de trafic d’influence et du fait de favoriser l’auteur d’une infraction. Il avait demandé au ministère de lui répondre à l’adresse qui figurait aussi dans la plainte pénale en tant que domicile procédural, 128,
rue Drumul Taberei, bloc TD 18, appartement 51, 6
ème
arrondissement de Bucarest.
Le parquet auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest ouvrit une enquête. Il ordonna la citation avec mandat de comparution du requérant. Le requérant fut cité à l’adresse qui figurait en tant que domicile dans les registres de la police, 10,
rue
Partiturii, bloc 63, appartement 12, 6
ème
arrondissement de Bucarest, où était situé l’appartement attribué à son ancienne épouse et duquel le requérant avait été expulsé. Dès lors, le mandat n’a pas pu être exécuté.
Le 15 octobre 2001, le parquet auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest ordonna la mise en examen du requérant du chef d’outrage.
Le 23 octobre 2002, estimant que le requérant s’était enfui pour se soustraire à l’enquête, le parquet s’adressa à la police pour émettre un avis de recherche, mesure qui fut exécutée le 1 novembre 2002.
2.
L’internement provisoire du requérant dans un centre psychiatrique
Le 8 novembre 2002, le requérant fut recherché par la police à l’adresse 128, rue Drumul Taberei, bloc TD 18, appartement 51, 6
ème
arrondissement de Bucarest, suite à une perquisition ordonnée par le parquet. Le requérant fut conduit devant un procureur du parquet auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest qui, après l’avoir entendu en présence d’un avocat commis d’office, ordonna son internement psychiatrique provisoire dans un hôpital psychiatrique. La mesure devait permettre de soumettre le requérant à un examen psychiatrique ayant pour but d’établir s’il avait la faculté de discernement, fut prise en vertu de l’article
114 du code pénal, pour une période indéterminée. Le requérant fut interné le même jour à l’hôpital clinique de psychiatrie du Prof. Al. Obregia de Bucarest dans un dans une chambre commune de surveillance («
salon de supraveghere
»).
D’après le dossier médical ouvert par cet hôpital, le médecin psychiatre qui examina le requérant 72 heures après son internement conclut qu’il était atteint de «
troubles paranoïdes
». Le dossier médical n’indique pas si le requérant a été ou non attaché de force à son lit. Toutefois, lors d’un examen, le médecin de l’hôpital psychiatrique observa que le patient présentait une ecchymose au bras droit, qu’il considéra comme «
probablement due à l’immobilisation
». Les documents médicaux concernant l’évolution psychiatrique du requérant attestent que le requérant était un patient tranquille et coopératif.
En ce qui concerne l’état général du requérant, il ressort du dossier médical qu’il fut soumis à plusieurs examens médicaux (neurologique, dermatologique, ophtalmologique et cardiologique). Le médecin cardiologue qui l’examina constata une hypertension symptomatique, lui prescrivit un traitement et ordonna la motorisation de la tension artérielle.
Dans l’intervalle, le requérant commença à adresser plusieurs plaintes contre la mesure d’internement et les conditions d’internement au président de la Roumanie et au ministre de la Justice. Il fut informé par le ministère de la Justice et le cabinet du président de la Roumanie que ses plaintes avaient été transmises, respectivement, au parquet auprès du tribunal départemental de Bucarest et au parquet auprès de la cour d’appel de Bucarest.
Le 2 décembre 2002, en vertu de l’article 434 du code de procédure pénale, le requérant forma une plainte contre sa privation de liberté, adressée au tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest. Il allégua avoir été interné sans qu’il souffre d’une affection psychique et sans que le parquet ou le tribunal n’ait ordonné une expertise médico-légale psychiatrique. Il souligna également qu’une telle expertise n’avait pas été ordonnée après son internement, qui remontait déjà à
vingt-quatre jours. Par ailleurs, le requérant indiqua qu’il souffrait d’une affection locomotrice, due à deux accidents vasculaires cérébraux subis successivement. Il craignait la détérioration de son état de santé à cause des conditions de sa détention à l’hôpital psychiatrique.
Le tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest transmit la demande au parquet auprès de cette instance. A une date non précisée, le parquet sollicita l’avis du centre psychiatrique relativement à la demande formée par le requérant sur la cessation de l’internement, en tant qu’organe compétent pour donner son avis en vertu de l’article 434 du code de procédure pénale sur la nécessité du maintien de la mesure de sûreté. Les documents soumis par le Gouvernement n’indiquent pas si le centre psychiatrique a formé un tel avis.
Le 3 décembre 2002, le requérant déposa une plainte au parquet auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest.
Le 12 décembre 2002, le parquet auprès du 6
ème
arrondissement de Bucarest demanda à l’Institut médico-légal de Bucarest de procéder à une expertise médico-légale du requérant.
Le 19 décembre 2002, trois médecins experts de l’Institut médico-légal de Bucarest examinèrent le requérant.
Le 5 janvier 2003, le requérant adressa au président de la Roumanie une nouvelle plainte contre sa privation de liberté. Il souligna qu’il avait été interné dans une chambre où se trouvaient des personnes atteintes de graves maladies psychiques, la plupart d’entre elles étant des récidivistes.
Le requérant allégua qu’il était «
traité comme un criminel, attaché au lit et maltraité
». Il prétendit avoir été battu le 4 janvier 2003 par C.T., une personne récidiviste internée dans le même hôpital, qui menaçait et agressait constamment tous les patients de la chambre.
Le 6 janvier 2003, le cabinet du président de la Roumanie l’avisa qu’il avait transmis son mémoire à la direction générale de la police de Bucarest, ainsi qu’au parquet auprès du tribunal départemental de Bucarest, en tant qu’autorités compétentes pour enquêter sur les faits relatés.
Le 22 janvier 2003, les trois médecins experts de l’Institut médico-légal de Bucarest présentèrent le rapport dressé sur la base de l’examen du 19
décembre du requérant. Le rapport établit que le requérant était très influencé par les nombreux procès qu’il avait eus avec son ancienne épouse, mais qu’il se montrait coopératif. Le rapport concluait que le requérant présentait «
un état réactif de type paranoïde ajouté à une affection organique de personnalité involutive
», ayant «
le discernement beaucoup diminué
». Par conséquent, le rapport recommanda une autre mesure de sûreté, à savoir l’obligation pour le requérant de se soumettre à un traitement psychologique, mesure non privative de liberté prévue par l’article 113 du code pénal.
3.
La levée de la mesure de l’internement psychiatrique et les développements ultérieurs
Le 28 janvier 2003, le parquet ordonna la levée de la mesure provisoire de l’internement psychiatrique et, toujours à titre provisoire, que le requérant fût soumis à un traitement psychiatrique obligatoire.
Le 29 janvier 2003, la plainte qu’il avait formée contre la décision du procureur ordonnant son internement psychiatrique fut rejetée, étant considérée comme dépourvue d’objet par le procureur en chef du parquet auprès du tribunal de première instance de Bucarest. Le même jour, le parquet informa le centre psychiatrique de la levée de la mesure provisoire de l’internement psychiatrique. Le 30 janvier 2001, le requérant fut élargi.
Le 25 février 2003, la direction générale de la police de Bucarest informa le requérant que sa plainte adressée au président de la Roumanie avait fait l’objet des vérifications au cours desquelles la police avait constaté qu’il n’y avait pas de preuves pertinentes à l’appui de ses affirmations. Le requérant fut invité à présenter à la police tout autre élément qui aurait pu contribuer à élucider les circonstances du cas.
Le 5 mars 2003, le parquet auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest ordonna la clôture des poursuites pénales entamées contre le requérant, se fondant sur l’article 18
1
du code pénal, au motif que les faits imputés au requérant n’atteignaient pas le seuil de gravité minimum pour constituer une infraction.
Le 21 mai 2003, le même parquet sollicita auprès du tribunal de première instance du 6
ème
arrondissement de Bucarest la confirmation de la mesure de sûreté visant à soumettre le requérant à un traitement psychiatrique obligatoire en application de l’article 113 du code pénal.
Le 3 juin 2003, à l’issue d’une audience, le tribunal confirma la mesure de sûreté, compte tenu des conclusions du rapport d’expertise médico-légale du 22 janvier 2003. Le requérant ne forma pas recours contre cette décision.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code pénal, en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi
:
Article 113
«
Si la personne qui a commis une infraction présente un danger pour la société à cause d’une maladie ou de l’intoxication chronique causée par l’alcool, des stupéfiants ou d’autres substance, elle peut être obligée à se présenter de façon régulière pour un traitement médical jusqu’à la récupération de sa santé.
(...) »
Article 114
«
Si la personne qui a commis une infraction souffre d’une maladie mentale ou est toxicomane et si elle se trouve dans un état qui présente un danger pour la société, la mesure d’internement dans un institut médical de spécialité peut être prise jusqu’à la récupération de sa santé.
Cette mesure peut être prise provisoirement, même au cours de l’enquête pénale ou du jugement.
»
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale, en vigueur à l’époque des faits, sont ainsi libélées
:
Article 162
«
Pendant toute la durée du procès pénal, soit le procureur, soit le tribunal qui constatent que l’accusé est dans une des situations prévues par les articles 113 ou 114 du code pénal, ordonnent provisoirement la mesure de sûreté adéquate.
Le procureur ou le tribunal prennent les mesures nécessaires pour l’exécution de l’internement provisoire et en même temps, saisissent la commission médicale compétente pour aviser l’internement des malades mentaux et des toxicomanes dangereux.
La mesure de l’internement provisoire dure jusqu’à sa confirmation par le tribunal.
Cette confirmation est réalisée sur la base de l’avis de la commission médicale.
(...)
La décision de justice par laquelle l’internement a été confirmé peut être attaquée séparément par un recours. Le recours n’est pas suspensif d’exécution.
»
Article 434
«
(...)
La cessation ou la substitution de la mesure de l’internement peut être demandée aussi par la personne internée que par le procureur. Dans ces cas, l’instance judiciaire sollicite l’avis de l’unité sanitaire où se trouve la personne internée.
»
Article 435
«
Dans le cas où la mesure de l’obligation au traitement médical ou de l’internement médical fut prise de manière provisoire au cours des poursuites pénales ou du jugement, la mise en exécution est faite par le procureur ou par l’instance judiciaire ayant pris cette mesure.
Les dispositions prévues aux articles 430 – 434 s’appliquent de manière adéquate.
»
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir été victime de mauvais traitements lors de son internement psychiatrique.
En particulier, il dit ne pas avoir reçu un traitement adapté à sa maladie cardio
‑
vasculaire et à son handicap locomoteur. De surcroît, il se plaint d’avoir été attaché de force à son lit et de n’avoir été relâché que toutes les vingt
‑
quatre heures, lors de sa toilette.
2.
Invoquant l’article 5 §§ 1 e) et 4 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été abusivement interné dans un hôpital psychiatrique, du 8
novembre
2002 au 30 janvier 2003 pendant quatre-vingt quatre jours.
En outre, il se plaint qu’aucun tribunal n’a statué sur la légalité de sa détention, en dépit de sa plainte formée le 2 décembre 2002.
1.
Le requérant se plaint de l’absence de traitement adapté à sa maladie cardio-vasculaire et à son handicap locomoteur lors de l’internement.
De surcroît, il se plaint d’avoir été attaché de force à son lit. Il invoque l’article
3, libellé en ces termes
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
A.
Sur l’exception du Gouvernement
Le Gouvernement soutient que le grief ne peut être examiné en l’état par la Cour, en raison du défaut d’épuisement, par le requérant, des voies de recours internes. Il estime que l’introduction d’une plainte pénale à l’encontre du personnel de l’hôpital clinique de psychiatrie Prof.
Al.
Obregia de Bucarest constitue un recours normalement disponible et suffisant pour permettre au requérant d’obtenir réparation des préjudices allégués.
Le requérant rétorque qu’il a satisfait à l’obligation d’épuiser les voies de recours internes. Il rappelle que le 5 janvier 2003 il a déposé plainte contre les traitements subis auprès du cabinet du président de la Roumanie, qui l’a informé que la plainte avait été transmise à la direction générale de la police de Bucarest ainsi qu’au parquet auprès du tribunal départemental de Bucarest, en tant qu’autorités compétentes pour enquêter sur les faits relatés. Comme preuve que sa plainte a été reçue par la police, il cite la communication du 25 février 2003 de la direction générale de la police de Bucarest par laquelle il a été informé que la police a constaté qu’il n’y avait pas des preuves pertinentes à l’appui de ses affirmations.
Le requérant conteste aussi le caractère effectif de l’enquête préliminaire diligentée par la police qui, d’après le requérant, s’est contentée de recueillir la déclaration du médecin P., en tant que chef du service où il a été interné, sans procéder à l’audition des autres personnes, notamment des patients internés dans le même service.
S’agissant d’un grief tiré de l’article 3 de la Convention, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu formule une allégation défendable de violation de l’article 3, la notion de recours effectif implique, de la part de l’Etat, des investigations approfondies et effectives propres à conduire à l’identification et à la punition des responsables (voir, notamment, l’arrêt
Assenov et autres
c. Bulgarie
, 28 octobre 1998,
Recueil
1998-VIII, p. 3290, § 102,).
Or, en l’espèce, la Cour relève qu’il ressort du dossier que le requérant a informé les autorités compétentes des violations alléguées à travers la plainte déposée le 5 janvier 2003 auprès du président de la Roumanie.
Par contre, il apparaît que même à ce jour le parquet ne se soit pas encore prononcé sur le bien-fondé de la conclusion de la police qu’il n’y avait pas des preuves pertinentes à l’appui des affirmations du requérant.
De surcroît, la Cour observe que le Gouvernement n’a présenté aucun document constatant qu’une enquête préliminaire avait été diligentée par la police sous l’autorité du ministère public au sujet de la plainte du requérant concernant les mauvais traitements subis lors de l’internement.
La Cour considère que les allégations du requérant, dont le caractère au moins défendable ressortait de la réalité non contestée que le parquet avait ordonné son internement psychiatrique sans que l’on eût demandé l’avis d’un médecin expert, étaient suffisamment graves pour justifier une telle enquête (voir,
mutatis mutandis
,
Hénaf c. France
, n
o
‑
XI). La Cour ne peut donc que constater la passivité des autorités.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que les autorités n’ont pas pris les mesures positives que les circonstances de la cause imposaient pour faire aboutir l’action procédurale invoquée par le Gouvernement.
Par conséquent, l’exception ne saurait être retenue.
B.
Sur le bien-fondé du grief
Le Gouvernement prétend que le requérant n’a pas été soumis à des traitements contraires à l’article 3 pendant son internement
; au contraire,
il aurait été «
hydraté, nourri et constamment surveillé
». Il soutient qu’à cause de son internement en vertu de l’article 114 du Code pénal le requérant a été «
placé dans une chambre commune de surveillance
(
salon de supraveghere
)
», sans préciser pour autant quelles sont les caractéristiques d’un tel placement. Le Gouvernement prétend que le requérant n’a nullement été attaché à son lit lors de son internement et que, par ailleurs, aucune mesure de contention n’a été utilisée.
Le Gouvernement prétend aussi que le requérant a reçu un traitement adéquat pour l’amélioration de ses affections somatiques.
Enfin, le Gouvernement souligne que le requérant n’a pas présenté d’attestation médicale prouvant ses allégations.
Le requérant se contente de réitérer qu’il a été interné dans une chambre où se trouvaient des personnes atteintes de graves maladies psychiques,
la plupart des criminels qui auraient fui la justice et qui se montraient très agressifs à l’égard des autres patients. Le requérant souligne que l’entrave au lit n’était justifiée ni par des raisons médicales ni par des raisons de sécurité, compte tenu notamment du fait que sa capacité de mouvement était réduite par l’âge et son état de santé précaire.
Il souligne qu’il a informé les autorités compétentes des mauvais traitements allégués à travers la plainte déposée le 5 janvier 2003 auprès du président de la Roumanie.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Le requérant se plaint d’avoir été irrégulièrement privé de sa liberté, au mépris de l’article 5 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
e)
s’il s’agit de la détention régulière (...) d’un aliéné (...)
»
Le Gouvernement estime que l’internement du requérant était conforme aux dispositions légales le régissant. Il soutient que la privation de liberté était justifiée par des preuves irréfutables de ce que le requérant s’était soustrait à la poursuite pénale. L’internement avait précisément pour but l’obtention d’une expertise psychiatrique afin d’apprécier la nécessité d’engager une procédure judiciaire à l’encontre du requérant.
Le Gouvernement fait aussi valoir que le requérant n’a pas présenté un avis médical certifiant qu’il était en bonne santé sur le plan mental.
Le requérant souligne qu’il a été interné sans qu’il souffre d’une affection psychique et sans que le parquet ou le tribunal ordonne une expertise médico-légale psychiatrique. Il souligne également qu’une telle expertise n’a été ordonnée qu’un mois après son internement, le rapport médico-légal étant établi seulement le 22 janvier 2003, soit plus de deux mois après son internement.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
3.
Le requérant se plaint d’avoir été privé du droit de faire contrôler la légalité de son internement par un tribunal, en violation de l’article 5 § 4 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
Le Gouvernement soutient que le code de procédure pénale, tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, réglementait la possibilité pour la personne internée de demander la cessation de l’internement provisoire ou le remplacement par une autre mesure de sûreté, la compétence pour se prononcer sur une telle demande appartenant au tribunal de première instance. Il souligne que la plainte du requérant ne pouvait pas être correctement jugée par le tribunal en l’absence du rapport d’expertise médico-légale qui fut dressé seulement le 22 janvier 2003 et pour la finalisation duquel des examens médicaux successifs ont été effectués.
Le requérant soutient que le tribunal compétent a refusé de contrôler le bien-fondé de son internement et l’a de ce fait privé de son droit de faire contrôler la légalité de son internement par un tribunal.
Il dénonce en outre le fait que le procureur a attendu l’expiration de la mesure d’internement avant de statuer sur son recours et le rejeter comme dépourvu d’objet.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Mark
Villiger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier adjoint
Président