SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73974/01 prezentate de Florina POPESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 15 septembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, Ziemel, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 decembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe reclamantă, dna Florina Popescu, este resortisant român, născută în 1964 și rezidentă în Suceava. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 17 martie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a pronunțat divorțul între reclamantă și soțul său. La 17 aprilie 1998, avocatul recurentei a introdus la aceeași instanță o acțiune de partajare a bunurilor pe care recurenta le-a achiziționat în comun cu fostul ei soț. La 13 mai 1998, avocatul recurentei, susținând că clienta sa a evaluat bunurile menționate anterior la peste 150 000 000 de lei românești (ROL), a solicitat trimiterea dosarului la tribunalul județ din Suceava, competența revenind în acest caz la tribunalul departamental din cauza valorii cererii. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, instanța de primă instanță a primit cererea și a trimis dosarul Tribunalului de departamental, care a stabilit o primă audiere pentru 8 octombrie 1998. La data de 18 februarie 1999, ambele părți au solicitat o expertiză pentru a stabili valoarea bunurilor care trebuie împărțite. La 25 martie, 14 mai și 30 iunie 1999, reclamanta a solicitat amânarea plății taxelor de timbru și pentru a pregăti apărarea sa. În cursul procedurii din 10 septembrie 1999, recurenta și-a modificat cererea inițială, în sensul că a renunțat la partajarea unei clădiri. Valoarea bunurilor supuse partajării a scăzut sub pragul de 150 000 000 000 ROL și, prin urmare, tribunalul departamental, care, la rândul său, era incompetent, a trimis dosarul Tribunalului de Primă Instanță. În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă, în cazul unei trimiteri reciproce, competența este determinată de instanța superioară, în speță instanța de judecată. La o dată nespecificată, recurenta a formulat o plângere în atenția Ministerului Justiției, denunțând dispariția și furtul dosarului și a depus, de asemenea, o plângere penală la Parchetul Tribunalului de Primă Instanță din Suceava. Printr-o scrisoare din 10 octombrie 2000, președintele tribunalului județean la mai multe informații că, ca urmare a unei erori, după hotărârea din 10 septembrie 1999, tribunalul județ, în loc să retrimite dosarul la instanța de judecată a lui Suceava pentru a soluționa conflictul de competență, l-a transmis instanței de primă instanță. El a adăugat că dosarul, care nu a fost recuperat, a fost refăcut de instanța de primă instanță și că a fost înscris acum în rolul instanței judecătorești. Printr-o scrisoare din 31 august 2000, Parchetul a comunicat reclamantei că a dispus clasificarea fără urmare a plângerii sale, pe motiv că, în speță, nici o infracțiune nu fusese comisă. În ceea ce privește Ministerul Justiției, acesta a confirmat criticile privind întârzierile și disfuncționările în circuitul de dosare și a susținut că eventualele sancțiuni împotriva persoanelor responsabile vor fi luate de tribunalul departamental. Președintele tribunalului departamental a informat, la rândul său, reclamanta că aspectele pe care le-a ridicat au făcut obiectul unui control intern și că a fost dovedit că sunt datorate exclusiv greșelilor personalului arhivelor. Curtea de apel a lui Suceava a tranșat conflictul de competență printr-o hotărâre din 26 octombrie 2000 și a trimis dosarul tribunalului departamental. În urma unei hotărâri de principiu pronunțate într-o cauză similară de Curtea Supremă de Justiție la 21 decembrie 2000, tribunalul departamental s-a pronunțat din nou incompetent și a trimis dosarul Tribunalului de Primă Instanță, care l-a înregistrat la rol la 6 iunie 2001, o primă audiere fiind stabilită la 26 iunie 2001. Întrucât reclamanta a fost absentă din această ultimă ședință, fără a oferi nicio justificare, precum și din 17 septembrie 2001, instanța a suspendat examinarea dosarului. La 19 noiembrie 2001, reclamanta a solicitat reinscrierea dosarului în rol. Cu toate acestea, aceasta nu s-a prezentat la ședințele din 3 decembrie 2001 și din 7 și 29 ianuarie 2002. Printr-o hotărâre din 18 februarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a împărtășit bunurile comune, printre care un apartament care a fost atribuit recurentei cu obligația de a plăti o sultă. Recurenta a făcut apel la această hotărâre, contestănd împărțirea bunurilor și valoarea soultei. Dosarul a fost înregistrat la rolul Tribunalului de județ din Suceava la 3 aprilie 2002. La 24 aprilie, 12 iunie, 4 septembrie, 3 octombrie, 7 noiembrie și 4 decembrie 2002, părțile au solicitat o amânare pentru a putea vinde, de comun acord, apartamentul. Prin hotărârea din 15 ianuarie 2003, tribunalul departamental a constatat că, la 17 decembrie 2002, părțile au vândut apartamentul și au ordonat o nouă împărțire a celorlalte bunuri. În lipsa unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă. Hotărârea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 17 aprilie 1998 și se încheie la 15 ianuarie 2003 prin hotărârea tribunalului departamental din Suceava și, prin urmare, a durat patru ani și nouă luni. Potrivit recurentei, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește această teză, Tribunalul a susținut că comportamentul recurentei a contribuit în mare măsură la prelungirea procedurii. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și obiectul litigiului pentru părțile interesate (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII; și Becker c. Germania, nr. 45448/99, § 20, 26 septembrie 2002). În speță, Curtea consideră că nu există nicio complexitate în ceea ce privește cauza, întrucât nu se face decât o împărțire obișnuită a bunurilor. În ceea ce privește atitudinea recurentei, Curtea amintește că aceasta constituie un fapt obiectiv, care nu este imputabil statului pârât și care ia în considerare pentru a stabili dacă a fost sau nu depășit termenul rezonabil (Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria 51, p. 36, alin. 82). Curtea arată astfel că multe întârzieri trebuie atribuite recurentei, în special trimiterile din 13 mai 1998 și 10 septembrie 1999 între instanța de primă instanță și tribunalul județ de Suceava, datorate schimbării obiectului acțiunii. Pe de altă parte, Curtea remarcă faptul că, după reincluderea dosarului în rolul Tribunalului de Primă Instană, la 6 iunie 2001, recurenta n ë a dat dovadă de diligenă nici în cursul procedurii în f a acestei instane, nici în procedura în f a tribunalului departamental. În această privință, Curtea constată, pe de o parte, că lipsa recurentei la ședințele Tribunalului de Primă Instanță a condus la suspendarea examinării dosarului și, pe de altă parte, că, deși recurenta a formulat un apel împotriva hotărârii acestei instanțe, aceasta a solicitat în mod constant amânarea ședințelor pentru a soluționa litigiul la Õ. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea constată că întârzierile cauzate de eroarea de trimitere a instanței departamentale, precum și de schimbarea jurisprudenței Curții Supreme, ceea ce a condus la o a doua trimitere a dosarului în fața Tribunalului de Primă Instanță din Suceava, sunt de imputate autorităților. Cu toate acestea, Comisia constată că cauza a fost examinată cu celeritate de către instanța de primă instanță și de către tribunalul departamental din Suceava și că durata procedurii în fața acestor instanțe a fost datorată amânării de comun acord de către reclamant și fostul său soț. În cele din urmă, în ceea ce privește litigiul, Curtea arată că procedura în speță se referă la o împărțire de bunuri comune. Prin urmare, nu poate fi considerată ca prezentând o miză specială și impunând, în acest scop, o diligență specială din partea autorităților judiciare (Bock Germania , Hotărârea din 29 martie 1989, seria 150, p. 23 § 49, și Jussy c. France 42277/98, § 23, 8 aprilie 2003. În concluzie, având în vedere toate circumstanțele cauzei și în special durata generală a procedurii și comportamentul recurentei, Curtea consideră că întârzierile imputabile autorităților, deși ar fi trebuit să provoace anumite neplăceri recurentei, nu permit să se considere ca excesiv durata procesului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Vincent Berger Boštjan Dl Zupančič Moduler Președinte
de la requête n
o
73974/01
présentée par Florina POPESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 septembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Gyulumyan
,
R.
Jaeger,
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 décembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Florina Popescu, est une ressortissante roumaine, née en 1964 et résidant à Suceava.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement du 17 mars 1998, le tribunal de première instance de Suceava prononça le divorce entre la requérante et son époux.
Le 17 avril 1998, l’avocate de la requérante introduisit auprès du même tribunal une action en partage des biens que la requérante avait acquis en commun avec son ex-époux.
Le 13 mai 1998, l’avocate de la requérante, faisant valoir que sa cliente avait évalué les biens susmentionnés à plus de 150
000
000 lei roumains (ROL), demanda le renvoi du dossier au tribunal départemental de Suceava, la compétence revenant dans ce cas au tribunal départemental en raison du montant de la demande. Par un jugement du même jour, le tribunal de première instance accueillit la demande et renvoya le dossier au tribunal départemental qui fixa une première audience pour le 8 octobre 1998. A cette dernière date, ainsi que le 26 novembre 1998, l’ex-mari de la requérante demanda l’ajournement. Le 18 février 1999, les deux parties demandèrent une expertise afin d’établir la valeur des biens à partager. Les
25 mars, 14 mai et 30 juin 1999, la requérante demanda des ajournements pour payer les droits de timbre et pour préparer sa défense.
Au cours de l’audience du 10 septembre 1999, la requérante modifia sa demande initiale, dans le sens qu’elle renonça au partage d’un immeuble. La
valeur des biens soumis au partage retomba au-dessous du seuil de 150
000
000 ROL et par conséquent, le tribunal départemental, s’estimant à son tour incompétent, renvoya le dossier au tribunal de première instance.
Selon les dispositions du code de procédure civile, dans le cas d’un renvoi réciproque, la compétence est déterminée par la juridiction supérieure, en l’espèce la cour d’appel.
A une date non précisée, la requérante formula une plainte à l’attention du Ministère de la Justice, dénonçant la disparition et le vol du dossier. Elle introduisit également une plainte pénale auprès du parquet du tribunal de première instance de Suceava.
Par une lettre du 10 octobre 2000, le président du tribunal départemental l’informa qu’à la suite d’une erreur, après l’arrêt du 10 septembre 1999, le tribunal départemental, au lieu de renvoyer le dossier à la cour d’appel de Suceava pour trancher le conflit de compétence, l’avait transmis au tribunal de première instance. Il ajouta que le dossier, n’ayant pas été retrouvé, avait été reconstitué par le tribunal de première instance et qu’il était à présent inscrit au rôle de la cour d’appel.
Par une lettre du 31 août 2000, le parquet communiqua à la requérante qu’il avait ordonné le classement sans suite de sa plainte, au motif qu’en l’espèce, aucune infraction n’avait été commise.
Quant au Ministère de la Justice, il confirma les critiques concernant les retards et les disfonctionnements dans le circuit des dossiers et fit valoir que les éventuelles sanctions à l’encontre des responsables seraient prises par le tribunal départemental. Le président du tribunal départemental informa à son tour la requérante que les aspects qu’elle avait soulevés avaient fait l’objet d’un contrôle interne et qu’il s’était avéré qu’ils étaient dus exclusivement aux erreurs du personnel des archives.
La cour d’appel de Suceava trancha le conflit de compétence par un arrêt du 26
octobre 2000 et renvoya le dossier au tribunal départemental.
Suivant un arrêt de principe rendu dans une affaire similaire par la Cour suprême de Justice le 21 décembre 2000, le tribunal départemental se déclara encore une fois incompétent et renvoya le dossier au tribunal de première instance qui l’enregistra au rôle le 6 juin 2001, une première audience étant fixée au 26 juin 2001.
La requérante ayant été absente de cette dernière audience, sans fournir de justification, ainsi qu’à celle du 17 septembre 2001, le tribunal suspendit l’examen du dossier. Le 19 novembre 2001, la requérante demanda la réinscription du dossier au rôle. Toutefois, elle ne se présenta pas aux audiences du 3 décembre 2001 et des 7 et 29 janvier 2002.
Par un jugement du 18 février 2002, le tribunal de première instance de Suceava partagea les bien communs dont un appartement qui fut attribué à la requérante avec l’obligation de payer une soulte. La requérante fit appel contre ce jugement, contestant le partage des biens et le montant de la soulte. Le dossier fut enregistré au rôle du tribunal départemental de Suceava le 3
avril 2002.
Les 24 avril, 12 juin, 4 septembre, 3 octobre, 7 novembre et 4
décembre
2002, les parties demandèrent des ajournements afin de pouvoir vendre, d’un commun accord, l’appartement susmentionné.
Par un arrêt du 15 janvier 2003, le tribunal départemental constata que le 17 décembre 2002, les parties avaient vendu l’appartement et ordonna un nouveau partage des autres biens. En l’absence de recours, cet arrêt devint définitif.
Le grief de la requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 17 avril 1998 et s’est terminée le 15 janvier 2003 par l’arrêt du tribunal départemental de Suceava. Elle a donc duré quatre ans et neuf mois.
Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, faisant valoir que le comportement de la requérante a largement contribué à l’allongement de la procédure.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (
Frydlender c.
France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, et
Becker c.
Allemagne
, n
o
45448/99, §
20, 26 septembre 2002).
En l’espèce, la Cour considère que l’affaire ne revêtait aucune complexité car il ne s’agissait que d’un banal partage de biens.
En ce qui concerne l’attitude de la requérante, la Cour rappelle que celle–ci constitue un fait objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable (
Eckle c. Allemagne
, arrêt du 15 juillet 1982, série
A
n
o
51, p.
36, § 82). La Cour relève ainsi que de nombreux retards sont à attribuer à la requérante, notamment les renvois des 13 mai 1998 et 10
septembre 1999 entre le tribunal de première instance et le tribunal départemental de Suceava, dus au changement de l’objet de l’action. Par ailleurs, la Cour remarque qu’après la réinscription du dossier au rôle du tribunal de première instance, le 6 juin 2001, la requérante n’a fait preuve de diligence, ni au cours de la procédure devant ce tribunal, ni dans la procédure devant le tribunal départemental. A cet égard, la Cour observe d’une part, que l’absence de la requérante aux audiences du tribunal de première instance a entraîné la suspension de l’examen du dossier et, d’autre part, que bien que la requérante ait formé un appel contre le jugement de ce tribunal, elle a constamment demandé l’ajournement des audiences afin de régler le litige à l’amiable.
Quant au comportement des autorités, la Cour note que les retards dus à l’erreur d’envoi commise par le tribunal départemental, ainsi qu’au changement de jurisprudence de la Cour suprême, ce qui a entraîné un deuxième renvoi du dossier devant le tribunal de première instance de Suceava, sont à imputer aux autorités. En revanche, elle constate que l’affaire a été examinée avec célérité par le tribunal de première instance et le tribunal départemental de Suceava et que la durée de la procédure devant ces juridictions était due aux ajournements demandés d’un commun accord par la requérante et son ex-époux.
S’agissant enfin de l’enjeu du litige, la Cour relève que la procédure en l’espèce portait sur un partage de biens communs. Dès lors, l’affaire ne saurait être considérée comme présentant un enjeu particulier et exigeant à ce titre une diligence spéciale de la part des autorités judiciaires (
Bock
c.
Allemagne
, arrêt du 29 mars 1989, série
A
n
o
150, p. 23, § 49, et
Jussy c.
France
,
n
o
42277/98, § 23, 8
avril
2003).
En conclusion, eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause et particulièrement à la durée globale de la procédure et au comportement de la requérante, la Cour estime que les retards imputables aux autorités, bien qu’ils aient dû causer certains désagréments à la requérante, ne permettent pas de considérer comme excessive la durée du procès.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président