- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 31 ianuarie 2008
Decizia nr. 296/2008 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă adresată Tribunalului Bacău și înregistrată sub nr. 8724/2004, astfel cum a fost precizată prin cererea din data de 1 iunie 2006, reclamanta SC P.P. SRL Onești a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA Onești să se constate conform art. 111 C. proc. civ. că este proprietara spațiului comercial situat în Municipiul Onești, în suprafață de 919 mp, în temeiul contractelor de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiate la data de 8 iulie 1999 cu antecesoarea pârâtei SC O.D. SA. În motivare reclamanta a arătat, că în calitate de utilizator al spațiului comercial în discuție și-a îndeplinit obligațiile de plata a redevențelor convenite și a achitat totodată și valoarea reziduală calculată la data de 25 februarie 2004, ceea ce îi conferă un drept de proprietate asupra bunului imobil.
Pârâta SC O. SA Onești a formulat la data de 6 ianuarie 2005 întâmpinare și cerere reconvențională, susținând că reclamanta, în calitate de utilizator nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin art. 5 și art. 8 din contracte, referitoare la plata redevenței și încheierea unor contracte de asigurare a bunului, ceea ce impune constatarea rezilierii celor două contracte. La data de 26 ianuarie 2005 A.F.P.
Onești a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în cauză, cu motivarea că bunul imobil ce formează obiectul litigiului a fost indisponibilizat în cadrul procedurii de executare silită pornită împotriva debitoarei pârâta SC O. SA Onești, întocmindu-se procesul - verbal de sechestru din 27 noiembrie 2003, ce a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară la data de 11 decembrie 2003. Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 821 din data de 5 octombrie 2006 a respins ca inadmisibilă acțiunea precizată, formulată de reclamanta și ca neîntemeiate cererea reconvențională și cererea de intervenție principală. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei întemeiată pe art. 111 C. proc.
civ. are un caracter subsidiar ea putând fi exercitată numai atunci când nu se poate recurge la acțiunea în realizarea dreptului. Totodată Tribunalul a reținut că prin sentința nr. 66/2006 a Tribunalului Bacău, a fost deschisă procedura insolvenței împotriva pârâtei pârâta SC O. SA Onești iar potrivit art. 33 din Legea nr. 64/1995, înscrierile, transcrierile, intabulările efectuate după data deschiderii procedurii sunt fără efect față de masa creditorilor. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, prin decizia nr. 20 pronunțată la data de 22 februarie 2007. Răspunzând motivelor de apel, instanța de control, apreciază că în speță nu poate opera direct transferul dreptului de proprietate, în absența acordului de voință al părților, acord care nu poate fi suplinit de instanță pe calea unei acțiuni în constatare.
La data de 11 aprilie 2007 reclamanta a declarat, în termen legal recurs, împotriva deciziei date în apel solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. susținând în argumentarea motivului invocat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că părțile nu și-au exprimat acordul pentru vânzarea spațiului, acord care exista de la data încheierii contractelor de leasing, respectiv din 8 iunie 1999, în ce-l privește pe locator. Totodată recurenta arată că interesul său pentru promovarea acțiunii în constatare rezidă în faptul că, deși deține spațiul comercial dreptul său de proprietate este contestat de către vânzătoare, de lichidatorul acesteia și de către creditori din procedura insolvenței.
Ca, în această ipoteză având posesia bunului, o acțiune în realizare ar fi lipsită de interes. Sub un al doilea aspect, recurenta susține că dispozițiile art. 188 din Legea insolvenței au fost greșit aplicate deoarece nu se cere înstrăinarea bunului ci constatarea unui drept de proprietate dobândit anterior declanșării procedurii. Asupra recursului: Examinând hotărârea atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării motivului de recurs, se impun câteva precizări asupra acțiunii în constatare, precizări pe care Curtea le consideră necesare în explicitarea soluției adoptate în cauză.
Acțiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului reclamantului sau inexistenței dreptului pârâtului, hotărârea astfel pronunțată, neavând putere executorie, nefiind deci susceptibilă de executare silită.
După art. 111 C. proc. civ. pentru exercitarea acțiunii în constatare se cere, ca o condiție obligatorie, ca partea să nu poată solicita realizarea dreptului. Consacrarea principiului subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare semnifică imposibilitatea promovării acțiunii în constatare, cât timp reclamantul are deschis calea unei acțiuni în realizare prin care debitorul său să fie constrâns la executarea obligației asumate, hotărâre care este susceptibilă de executare silită. Soluționând o astfel de acțiune, debitorul va fi obligat să dea, să facă, sau să nu facă ceva în folosul reclamantei.
În cauză, reclamantul își fundamentează cererea pe îndeplinirea obligațiilor asumate prin cele două contracte de leasing încheiate cu pârâta care îi conferă dreptul să dobândească în proprietate spațiul comercial, deținut în calitate de utilizator. Or, valorificarea opțiunii utilizatorului de a dobândi bunul în proprietate se poate face pe calea unei acțiuni în realizare prin care pârâta locator să fie constrânsă să încheie contractul de vânzare - cumpărare în măsura în care se stabilește ca utilizatorul și-a îndeplinit obligațiile sale. Sub acest aspect, instanțele au statuat în mod corect că acțiunea în constatare formulată de reclamanta este inadmisibilă, în raport de regimul juridic distinct al celor două acțiuni.
Invocând interpretarea greșită a actului dedus judecății, recurenta își argumentează critica pe examinarea clauzelor contractului, a obligațiilor asumate de părți, ceea ce plasează întreaga analiză pe coordonatele unei acțiuni în realizare, ex.contractus, prin care aceasta tinde să-și valorifice drepturile conferite de îndeplinirea obligațiilor sale, în sensul constrângerii debitorului la respectarea propriilor obligații cu consecința încheierii actului de vânzare - cumpărare a spațiului. În alți termeni, deși reclamanta promovează o acțiune în constatare, argumentele sale țin de realizarea dreptului, ceea ce constituie o dovadă în plus a caracterului inadmisibil al cererii sale.
Referitor la ultima critică privind aplicarea greșită a art. 188 din Legea insolvenței, aceasta nu se mai impune a fi analizată în condițiile în care instanța de apel a statuat că respingerea acțiunii ca inadmisibilă face de prisos examinarea dispozițiilor din legea specială, analiză făcută sub acest aspect de prima instanță fiind superfluă. Așa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.P. SRL Onești împotriva deciziei nr. 20 din 22 februarie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2008.