ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3248/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3248/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2433 din 24

septembrie 2003, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta D.R.P. Bacău, în

contradictoriu cu SC O. SA Onești și SC P. SRL. A admis în parte cererea reconvențională

formulată de SC P. SRL, iar pe cale de consecință a obligat reclamanta să

achite acestei pârâte suma de 10.000.000 lei daune și 866.400 lei cheltuieli de

judecată, respingând capătul de cerere privind evacuarea reclamantei.

Hotărând astfel, instanța de fond a

reținut că cele două spații comerciale cu destinație de oficii poștale din

municipiul Onești județul Bacău sunt proprietatea SC O. SA Onești și drept

urmare contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2002, prin care această

societate comercială a înstrăinat spațiile respective SC P. SRL este încheiat

cu respectarea dispozițiilor legale.

A mai reținut că reclamanta nu a

făcut opoziție, în condițiile Legii nr. 31/1990 la hotărârea adunării generale

a acționarilor SC O. SA Onești, prin care această societate rezultată din

divizarea SC N. SA Onești, a preluat cele două spații comerciale în litigiu,

iar H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998 invocate de reclamantă au rămas

lipsite de efecte juridice cu privire la cele două imobile, deoarece fiecare

transfer anterior a avut loc ca urmare a unei legi speciale.

Cât privește cererea reconvențională

a reținut că este întemeiată numai în legătură cu daunele pentru că reclamanta

folosește spațiile comerciale proprietatea SC P. SRL. Curtea de Apel Bacău,

prin decizia civilă nr. 89 din 8 aprilie 2004 a admis apelul declarat de

reclamantă, a schimbat în tot sentința atacată și a admis acțiunea, constatând

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 20 decembrie 2002

încheiat între SC O. SA, în calitate de vânzătoare și SC P. SRL în calitate de

cumpărătoare.

A respins ca nefondată cererea

reconvențională formulată de pârâta SC P. SRL și a obligat ambele pârâte către

reclamantă la 158.500 lei cheltuieli de judecată.

Pronunțându-se astfel instanța de

apel a reținut că proprietara celor două spații comerciale în litigiu este

reclamanta pentru că spațiile s-au aflat doar în administrarea R.A.G.C.L. Onești

și a succesoarelor sale H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998 reglementează

situația juridică a imobilelor în care își au sediile unitățile proprii ale R.A.P.R.

și nu sunt în contradicție cu alte acte normative iar faptul că nu s-a încheiat

protocol de predare-primire a spațiilor nu lipsește de efecte juridice cele

două hotărâri menționate și nu transformă dreptul de administrare în drept de

proprietate.

Totodată a reținut că atât

vânzătoarea cât și cumpărătoarea au avut cunoștință că bunurile înstrăinate

sunt proprietatea reclamantei și ca atare convenția încheiată între ele având o

cauză ilicită, este nulă, conform art. 948 C. civ.

Nemulțumite de decizia pronunțată

ambele pârâte au declarat recurs arătând că este nelegală.

În dezvoltarea motivelor de recurs

care vizează dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.,

SC O. SA Onești susține următoarele:

atribuțiile puterii judecătorești refuzând recunoașterea valorii juridice a

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, care prevăd că regia autonomă este

proprietara bunurilor din patrimoniul său, reținând în mod greșit că aceste

spații au fost doar în administrarea R.A.G.C.L. Onești, a cărei reorganizare a

fost anterioară H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998, acte normative care nu

sunt opozabile nici vânzătoarei și nici cumpărătoarei pentru că legea civilă nu

retroacționează;

în considerare mandatul dat de către societate avocatului și necitând

societatea pentru termenul ulterior acordat în cauză a încălcat principiul

contradictorialității și dreptul la apărare;

reclamanta nu a cerut restabilirea situației anterioare prin acțiune posesorie

sau acțiune în revendicare, instanța de apel a schimbat cadrul procesual și a

analizat titlurile de proprietate ale părților, ceea ce evident nu este

atributul instanței care soluționează o cerere de constatare a nulității

absolute și astfel instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut;

proprietate ale părților și neanalizând cauza ilicită, motiv de nulitate a

contractului de vânzare-cumpărare, instanța a reținut motive străine de natura

pricinii,

principiul consacrat de art. 969 C. civ. și nu a interpretat clauzele

contractuale, conform art. 977-985 C. civ., reținând că există o clauză ilicită

a contractului în condițiile în care nici o probă în dosar nu susține această

opinie și astfel a schimbat natura ori înțelesul lămurit a actului juridic

dedus judecății;

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 și ale art. 35 din Legea nr. 31/1990,

care recunosc un drept de proprietate unităților rezultate din reorganizarea

fostelor unități socialiste dar și H.G. nr. 597/1992, care a făcut delimitarea

patrimoniului statului față de unitățile administrative teritoriale;

asupra înscrisurilor depuse la dosarul nr. 1402/2003 al Judecătoriei Onești,

care dovedesc atât dreptul său de proprietate cât și transmiterea acestuia în

timp din 1991 până în anul 2001, când s-a înființat prin divizarea SC N. SA

Onești.

SC P. SRL critică decizia atacată

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține că instanța a făcut

aplicarea greșită a legii reținând că cele două spații s-au aflat doar în

administrarea R.A.G.C.L. Onești și SC N. SA Onești.

Reclamanta nu a dovedit că spațiile

respective au fost în patrimoniul său dar nici în administrarea sa, iar lipsa

protocolului de predare-primire ce trebuia încheiat, conform H.G. nr. 451/1996

dovedește că această hotărâre nu s-a aplicat.

SC N. SA Onești devenind societate

comercială cu capital privat dobândirea celor două spații fiind legală și

trecerea în patrimoniul societății rezultate din divizare este de asemenea

legală.

Mai susține că în mod greșit s-a

reținut reaua credință a părților contractante, întrucât în convențiile

translative de proprietate cu titlu oneros, având ca obiect bunuri imobile,

eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului

valorează drept.

Totodată susține că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra nici unui mijloc de apărare de care a înțeles să se

folosească pentru dovedirea bunei credințe, în calitate de cumpărător a unor

bunuri dobândite în mod legal de SC O. SA Onești.

Recursurile nu sunt fondate.

Spațiile în litigiu au fost

proiectate și construite pentru oficii poștale și de la data dării în folosință

și până în prezent au avut aceeași destinație.

Inițial spațiile respective s-au

aflat în administrarea R.A.G.C.L. Onești, iar în anul 1995 când această

societate s-a reorganizat au fost preluate în administrare de SC N. SA Onești.

Conform art. 1 din H.G.R. nr. 451

din 12 iunie 1996 imobilele compuse din construcții și terenurile aferente,

proprietate publică a statului în care își au sediile unitățile proprii ale R.A.P.R.

se transmit din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor

autonome, în administrarea R.A.P.R.

Ulterior, prin art. 3 alin. (4) din H.G.R.

nr. 371 din 3 iulie 1998 s-a dispus ca bunurile aparținând domeniului privat al

statului, aflate în administrarea R.A.P.R., vor trece în proprietatea P.R. la

data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

În anexele la hotărârile de guvern

susmenționate sunt prevăzute și oficiile poștale Onești și atâta timp cât H.G. nr.

451/1996 și H.G. nr. 371/1998 nu au fost anulate pe calea contenciosului

administrativ cele două imobile sunt proprietatea reclamantei.

În acest context, SC O. SA

înființată ca urmare a divizării SC N. SA a vândut către SC P. SRL un bun

aparținând altei persoane și drept urmare contractul de vânzare cumpărare are o

cauză ilicită și este nul, conform art. 948 C. civ.

Instanța de apel a interpretat în

mod corect probele administrate în cauză și a pronunțat o hotărâre legală.

Faptul că instanța a reținut că cele

două spații comerciale nu au fost niciodată în proprietatea R.A.G.C.L. Onești

și a succesoarelor sale interpretând în mod argumentat dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 15/1990 nu înseamnă că a depășit atribuțiile puterii judecătorești,

așa cum se susține în cererea de recurs.

Atâta timp cât R.A.G.C.L. Onești nu

avea în obiectul său de activitate prestarea de servicii de poștă și

telecomunicații, această regie autonomă nu putea deține cele două spații în

proprietate ci în administrare.

Este de necontestat că reorganizarea

I.J.G.C.L. Bacău și a R.A.G.C.L. Onești a avut loc anterior datei când au fost

emise H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998, dar această situație nu are

relevanță în cauză pentru că părțile interesate nu au solicitat anularea celor

două acte administrative, conform Legii nr. 29/1990 și ca atare acestea le sunt

opozabile.

ocazia soluționării apelului instanța a apreciat că domnul D.V. nu poate

reprezenta SC O. SA Onești, nefăcând dovada că poate profesa ca avocat în

temeiul Legii nr. 51/1995, nu poate reprezenta SC O. SA Onești.

În aceste condiții, în lipsa unui

mandat legal, la termenul respectiv SC O. SA nu putea pune concluzii pe fondul

cauzei, motiv pentru care, instanța a amânat pronunțarea la 8 aprilie 2005,

când au fost depuse concluzii scrise din partea acestei societăți.

Amânând pronunțarea cauzei, instanța

nu a încălcat principiul contradictorialității și nici dreptul la apărare și

astfel critica vizând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este

întemeiată.

analizat probele pentru a stabili proprietarul spațiilor în litigiu, chiar în

cadrul unei acțiuni având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității,

pentru că instanța a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății

așa cum se prevede în dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ.

arătate mai sus dar având în vedere și faptul că hotărârea cuprinde motivele de

drept și de fapt care au format convingerea instanței, nici critica prevăzută

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este întemeiată.

administrate în cauză, instanța de apel nu a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul acestuia.

Instanța a reținut în mod corect că

vânzând lucrul altuia, în condițiile în care ambele părți contractante au avut

cunoștință de această împrejurare, convenția are o cauză ilicită și este nulă,

conform art. 948 C. civ.

304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată pentru că hotărârea recurată nu

este dată cu încălcarea legii. Așa cum s-a răspuns și la motivul 2 de recurs,

instanța a respectat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, iar între

considerentele și dispozitivul hotărârii nu există contradicție.

Atâta timp cât R.A.G.L.T. Onești nu

avea în obiectul de activitate prestare de servicii de poștă și telecomunicații

această regie autonomă, rezultată din reorganizarea fostelor unități socialiste

nu putea dobândi un drept de proprietate asupra celor două oficii de poștă, ci

doar un drept de administrare.

Faptul că SC N. SA Onești nu a

inclus cele două imobile în capitalul social nu schimbă regimul juridic al

lucrurilor respective acestea aflându-se în continuare în administrare, iar nu

în proprietate.

În fine nici ultimul motiv de recurs

nu este întemeiat pentru că instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor

dovezilor administrate în cauză, inclusiv asupra înscrisurilor aflate la

dosarul nr. 1402/2003 al Judecătoriei Onești, instanța sesizată inițial cu

soluționarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

II. Referitor la recursul declarat

de pârâta SC P. SRL se constată că motivele invocate de aceasta vizează practic

aceleași aspecte criticate și de SC O. SA Onești.

Așa cum s-a arătat, instanța de apel

a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 15/1990 și a reținut că cele două

spații aflate în litigiu s-au aflat în administrarea R.A.G.L.T. Onești și SC N.

SA Onești, iar nu în proprietatea lor.

De asemenea, instanța a interpretat

în mod corect și dispozițiile H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998, care

confirmă dreptul de proprietate al reclamantei asupra celor două imobile.

Faptul că nu a fost încheiat protocol

de predare-primire a celor două imobile nici contract de administrare nu

lipsește de efecte juridice cele două hotărâri de guvern susmenționate.

De asemenea, în mod justificat s-a

reținut că atât vânzătoarea cât și cumpărătoarea spațiilor comerciale au fost

de rea credință, atâta timp cât au avut cunoștință de dispozițiile H.G. nr. 451/1996

și H.G. nr. 371/1998, iar spațiile respective erau ocupate și folosite efectiv

de reclamantă.

Toate probele administrate în cauză

conduc spre soluția pronunțată de instanța de apel că imobilele în litigiu sunt

proprietatea reclamantei, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

cele două recurente-pârâte este lovit de nulitate absolută pentru cauză

ilicită.

În considerarea celor ce preced,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele

recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

pârâtele SC O. SA Onești și SC P. SRL, împotriva deciziei civile nr. 89 din 8

aprilie 2004 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2005.