Decizia nr. 1141/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2649/2008 a Tribunalului București

Prin sentința comercială nr. 2649 din 26 februarie 2008 Tribunalul București, secția comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanței a reținut din analiza probelor cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei administrate, că hotărârea reclamantei de a încheia contractul de prestări servicii medicale a fost exteriorizată prin semnarea contractului și aplicarea ștampilei societății, aspecte care rezultă din mențiunile existente la rubrica ”beneficiar” din cadrul contractului. Totodată Tribunalul constată că situația de fapt invocată de reclamantă în sensul că actul a fost semnat de o persoană care nu mai era angajata societății nu se convertește într-o lipsă a consimțământului reclamantei ci trebuie analizată prin prisma dispozițiilor care reglementează încheierea actului juridic fără împuternicirea de reprezentare. Din această perspectivă, Tribunalul reține că, probele cu înscrisuri administrate, respectiv facturile emise de prestator acceptate la plată de reclamanta prin semnare și ștampilare precum și copiile fișelor de observație lunară semnate și ștampilate de beneficiar, confirmă că reclamanta a ratificat tacit contractul încheiat cu pârâta, beneficiind de serviciile medicale prestate în temeiul contractului. Cu privire la cel de-al doilea motiv de nulitate invocat – cauza ilicită – Tribunalul reține că reclamanta nu a dovedit ilicitatea sau lipsa cauzei în condițiile impuse de art. 967 alin. (2) C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 2649 din 26 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul în primă instanță a fost respins ca tardiv formulat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 350 din 30 iunie 2008.

Prin decizia nr. 212 din 28 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei nr. 350 pronunțată de instanța de apel și a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei la aceiași instanță pentru rejudecarea apelului pe fondul său, constatând că excepția tardivității declarării apelului a fost greșit soluționată în condițiile în care dovada de comunicare către reclamanta a sentinței pronunțate de Tribunal nu îndeplinește cerințele impuse de art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind lovită de nulitate.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 240 pronunțată la data de 18 mai 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței fondului. Răspunzând motivelor de apel formulate de reclamante, motive care au vizat netemeinicia și nelegalitatea soluției adoptate în raport de cele două cauze de nulitate invocate, instanța de control judiciar constată că stabilirea raporturilor juridice obligaționale cu fostul salariat al societății reclamante care se afla în posesia aparține societății semnifică existența unui mandat aparent pe care societatea reclamantă l-a ratificat prin acte din care rezultă neîndoielnic voința de a valida contractul încheiat în numele său de fostul prepus. În acest sens, instanța constată că reclamanta a acceptat la plata facturilor emise în temeiul contractului, iar împrejurarea că plata efectivă a acestor facturi s-a făcut în procedura insolvenței deschisă împotriva reclamantei este irelevantă din punct de vedere a existenței raportului obligațional stabilit anterior deschiderii procedurii. În ce privește apărarea întemeiată pe cauza ilicită, instanța de apel apreciază că atât cauza cât și obiectul contractului, respectiv obținerea unui profit licit în schimbul asigurării serviciilor medicale nu contravin legii, iar reclamanta nu a probat în condițiile art. 1169 C. civ. existența unei cauze ilicite de a împovăra societatea cu datorii nejustificate.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs la data de 3 iulie 2009, în termen legal, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea atacată este lipsită de temei legal în condițiile în care prin cererea introductivă s-a invocat lipsa consimțământului la perfectarea actului care a fost semnat de către o persoană care nu era angajatul societății și nici nu fusese împuternicită, într-un alt mod, să încheie contractul. Susține reclamanta că nu poate fi reținută ratificarea contractului prin semnarea facturilor emise de pârâtă deoarece ele trebuiau semnate de persoana desemnată în acest sens, aspect care nu este confirmat de probele administrate. Cu privire la lipsa cauzei, recurenta subliniază că a invocat lipsa prestării serviciilor medicale datorită inexistenței lor și nu ca o consecință a neîndeplinirii unei obligații contractuale, rațiunea pentru care au fost prevăzute în contract fiind de a se naște o creanță în favoarea intimatei - pârâte.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de motivul de nelegalitate invocat constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Chestiunea de a ști dacă persoana semnatară a contractului de prestări-servicii medicale din partea beneficiarului a avut sau nu mandat ori delegație din partea societății, este o chestiune de fapt de atributul suveran al instanței fondului sau apelului ca instanță devolutivă. În cauză, în raport de situația de fapt statuată și fundamentată pe probele cu înscrisuri administrate care atestă semnarea și ștampilarea contractului de fostul prepus al societății reclamante în condițiile unui mandat aparent urmat de ratificarea acestuia, aplicarea dispozițiilor art. 1532 și ale art. 1546 alin. (2) C. proc. civ. nu este susceptibilă de critică. Altfel spus, chiar dacă la data încheierii contractului, nu a existat voința mandantului de a fi reprezentat, semnarea actului de către fostul prepus al reclamantei și aplicarea ștampilei societății pe act a fost de natură să justifice credința legitimă a pârâtei cocontractante în existența mandatului. Eficacitatea mandatului aparent a fost întărită de pasivitatea mandantului, sinonimă cu culpa, care știind că o altă persoană a încheiat un act în numele și pe seama sa, nu a luat nicio atitudine pentru a înlătura orice echivoc, cu atât mai mult cu cât contractul încheiat la 3 decembrie 2003 dat fiind obiectul său – prestări servicii medicale, impunea o executare succesivă. Ulterior încheierii actului, manifestarea de voință a reclamantei în sensul acceptării la plată a facturilor emise de pârâtă semnifică o ratificare incontestabilă a mandatului care produce efecte între părți de la data încheierii actului, deoarece piedica existentă până atunci în calea eficacității depline a actului a fost înlăturată. Fiind un act juridic unilateral în privința căruia legea nu prevede expres revocabilitatea, ratificarea este irevocabilă astfel că după ratificare contractul își produce între părți aceleași efecte ca și când nu ar fi existat neregularitatea în privința reprezentării. Prin ultima critică formulată de recurentă potrivit căreia inexistența cauzei rezultă din inexistența serviciilor medicale ce urmau a fi prestate, pune în discuție chestiuni legate de sarcina probei și a mijloacelor de probă admisibile. Potrivit art. 967 alin. (1) C. civ. convenția este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă, iar în conformitate alin. (2) ”cauza este prezumată până la proba contrară”, ceea ce înseamnă că sarcina dovedirii inexistenței cauzei incumbă celui ce o invocă. În cauză, instanțele au apreciat în mod just că nu s-a făcut dovada contrară de către reclamantă cu privire la inexistența, falsitatea sau iliceitatea cauzei în condițiile în care, cauza obligației este prevăzută în mod expres în contract, respectiv obținerea unui profit licit în schimbul serviciilor medicale prestate. Reclamanta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească contrariul celor consemnate în fișele de observații lunare, depuse de pârâtă și care atestă realitatea serviciilor medicale prestate, așa încât și această critică formulată de recurentă se vădește nefondată. Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.