ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1249/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 septembrie 2007 reclamanta SC I. SRL București cheamă în judecată pe pârâta SC C.G. SRL București solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a contractului din 2006 de executare de lucrări/prestări servicii de programare, să se dispună restituirea în întregime a sumei de 7.000 lei, plătită de reclamantă, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 8484 din 26 octombrie 2007 Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, admite excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. raportat la art. 3 pct. 5 C. com., litigiul fiind de natură comercială, neevaluabil în bani cât privește capătul principal de cerere. La 11 aprilie 2008 reclamanta formulează o cerere completatoare prin care solicită, în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului din 2006 și, în subsidiar, anularea acestui contract pentru dol, și repunerea părților în situația anterioară cu restituirea sumei de 7.000 lei, sau restituirea sumei menționate ca fiind o plată nedatorată, ori să se dispună restituirea acestei sume în temeiul îmbogățirii fără just temei, obiectul contractului în litigiu nefiind determinat și neexistând consimțământul la încheierea acestui contract. Prin sentința comercială nr. 6866 din 4 iunie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, reținând – în acest sens - că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că discuțiile purtate între Ș.I.

– administrator al reclamantei – și M.L.M. au avut ca obiect încheierea contractului menționat în factura emisă de pârâtă și semnată de reclamantă pentru suma de 7.000 lei, reprezentând contravaloare avans contract din 2006, că, deși există prezumția exprimării consimțământului părților cu referire la încheierea unui contract prin raportare la factura menționată, nu se poate stabili, pe baza probelor administrate, conținutul și natura acestuia și nici împrejurările legate de emiterea respectivei facturi, precum și că nu s-a dovedit existența vreunui contract spre a se putea pune problema nulității ori anulării acestuia și a repunerii părților în situația anterioară, iar în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada achitării sumei pretinse nu se poate dispune restituirea acesteia nici cu titlu de plată nedatorată și nici în temeiul îmbogățirii fără just temei.

Apelul declarat de reclamanta - apelantă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 467 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care – față de precizarea cererii reclamantului în raport de prevederile art. 84 C. proc. civ. cu referire la art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ.

– stabilește că apelul este calea de atac a hotărârii instanței de fond deschisă reclamantului și nu recursul, și reține că în temeiul principiului disponibilității și în limitele investirii sale prin cererea introductivă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, că, față de menționarea contractului în litigiu ca purtând numărul din 2006, acesta ar fi trebuit să existe, apelanta neproducând, însă, dovezi în acest sens, că din corespondența purtată pentru realizarea serviciilor convenite nu rezultă că acestea nu s-au executat și din ce cauză, cum nu rezultă nici în ce condiții contractuale s-a plătit avansul menționat în factura din 2006, evocată, și în ce situații ar fi trebuit restituit acesta, apelanta nesolicitând aplicarea art. 172, art. 174 C. proc.

civ. și renunțând și la proba cu interogatoriul pârâtei, prezumțiile la care se face referire nefiind astfel completate cu probe concludente și pertinente. Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în completul legal constituit la Curtea de Apel București, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate și anularea contractului înregistrat la intimata - pârâtă din 2006 fie pentru motive de nulitate absolută pentru lipsa unui obiect determinat, fie pentru motive de nulitate relativă - pentru dol, cu dispunerea restituirii în întregime a plății efectuate de recurentă de 7.000 lei pe motivul că aceasta a efectuat o plată nedatorată, sau pe motivul îmbogățirii fără just temei a intimatei - pârâte, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său recurenta, reluând de fapt cele susținute în apel, critică instanța de control judiciar pentru a fi pronunțat decizia atacată într-un complet constituit pentru judecarea unui apel în condițiile în care reclamanta a atacat sentința primei instanțe cu recurs, dată fiind valoarea de sub 1 miliard de lei a obiectului cererii sale, instanța încălcând astfel dispozițiile art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta critică instanța de apel și pentru a fi pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină, instanța reținând greșit că nu a efectuat dovada plății facturii emise de intimata - pârâtă, deși în apel, a depus ordinul de plată doveditor, cu toate că - în opinia sa - dovada unei plăți se face cu chitanță, document pe care l-a depus la instanța de fond sub forma facturii – chitanță emisă de debitor și pe care acesta a aplicat mențiunea că factura a fost plătită.

Recurenta reproșează instanței de apel și inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii, aceasta reținând greșit că nu s-a făcut dovada unei intenții de colaborare și că nu s-au depus înscrisuri care să ateste calitatea de asociați ai pârâtei - intimate a celor doi angajați ai recurentei, aceste probe fiind neconcludente în opinia recurentei, încheierea contractului în cauză făcându-se în considerarea raporturilor individuale de muncă existente anterior, a încrederii și a convingerilor existente și nu în baza unei intenții de colaborare, reprezentant al societății fiind administratorul și nu asociatul, iar recurenta dovedind calitatea M.L.M. de asociat și administrator al societății intimate, ca și existența contractului și a valorii acestuia prin prezentarea facturii care ține loc de contract potrivit Codului comercial.

Recurenta reproșează instanței de apel pronunțarea unei decizii lipsite de temei legal și dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1191, art. 1206 C. civ. și ale art. 46 C. com., dar și ale art. 1169 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța ignorând valoarea probatorie a facturii emise de intimată și a corespondenței prin mijloace electronice dintre administratorii celor două părți la contract, concluzionând eronat că nu s-a făcut dovada existenței contractului contestat, hotărârea atacată nefiind nici întemeiată pe norme de drept material. Examinând criticile avansate de recurentă prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că recursul nu este fondat.

Capătul principal al acțiunii reclamantei - recurente reprezentând o cerere în materie comercială neevaluabilă în bani întrucât vizează nulitatea contractului încheiat cu pârâta - intimată, soluționarea acțiunii în primă instanță este – potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. – de competența Tribunalului, iar calea ordinară de atac împotriva hotărârilor date în primă instanță de Tribunal este apelul, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., cauza de față necăzând sub incidența dispozițiilor art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. cum eronat consideră recurenta – dat fiind capătul principal al cererii introductive de instanță, astfel că în mod judicios instanța de apel a calificat recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București ca fiind apel și l-a judecat într-un complet legal constituit pentru judecare căi ordinare de atac, primul motiv de recurs formulat de reclamanta - recurentă fiind deci, nefondat.

De altfel reclamanta - recurentă nu a atacat hotărârea de declinare a competenței de soluționare a cauzei pronunțată de Judecătoria sector 2 București, întemeiată tocmai pe natura litigiului definită de primul capăt de cerere. Nici cel de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, hotărârea recurată cuprinzând o motivare adecvată a soluției date, instanța de apel examinând toate criticile avansate de reclamanta - recurentă prin apelul său și reținând judicios că, față de probele administrate de reclamanta - apelantă, sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, în condițiile în care nu s-a dovedit existența între părți a unui contract, factura emisă de pârâta - intimată referindu-se la un contract din 2006 care, însă, nu s-a depus, astfel că nu s-a putut constata nici dacă suma plătită de reclamantă în baza facturii din 2006 era sau nu datorată pentru servicii prestate sau nu.

Criticile întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, decizia recurată fiind dată cu corecta aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța reținând corect că reclamanta - recurentă nu a produs probe de natură să dovedească existența între părți a contractului a cărui nulitate o cere. Instanța de control judiciar a aplicat corect și dispozițiile art. 46 C. com. examinând factura din 2006 depusă la dosar și reținând corect că aceasta nu poate fi ea singura probă concludentă a existenței contractului din 2006 în litigiu, factura și ordinul de plată atestând efectuarea unei plăți de către recurentă fără, însă, a se putea stabili dacă aceasta era sau nu datorată, sau dacă reprezenta contravaloarea unor servicii efectiv prestate de intimată.

De altfel în chiar cererea introductivă de instanță reclamanta - recurentă contestă contractul din 2006 fără a indica precis obiectul sau natura acestuia, referindu-se la contract „de executare de lucrări/prestări de servicii de programare”, ea însăși neavând – deci – reprezentarea corectă a existenței unui astfel de negotium juris. Astfel fiind, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, decizie legală și temeinică, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL București împotriva deciziei nr. 467 din 21 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2009.