ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1249/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21 septembrie 2007

reclamanta SC I. SRL București cheamă în judecată pe pârâta SC C.G. SRL

București solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a contractului

din 2006 de executare de lucrări/prestări servicii de programare, să se dispună

restituirea în întregime a sumei de 7.000 lei, plătită de reclamantă, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8484

din 26 octombrie 2007 Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, admite

excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și declină competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ. raportat la art. 3 pct. 5 C. com., litigiul fiind de natură

comercială, neevaluabil în bani cât privește capătul principal de cerere.

La 11 aprilie 2008

reclamanta formulează o cerere completatoare prin care solicită, în principal,

să se constate nulitatea absolută a contractului din 2006 și, în subsidiar, anularea

acestui contract pentru dol, și repunerea părților în situația anterioară cu

restituirea sumei de 7.000 lei, sau restituirea sumei menționate ca fiind o

plată nedatorată, ori să se dispună restituirea acestei sume în temeiul

îmbogățirii fără just temei, obiectul contractului în litigiu nefiind

determinat și neexistând consimțământul la încheierea acestui contract.

Prin sentința comercială nr.

6866 din 4 iunie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge

ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, reținând –

în acest sens - că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că discuțiile

purtate între Ș.I. – administrator al reclamantei – și M.L.M. au avut ca obiect

încheierea contractului menționat în factura emisă de pârâtă și semnată de

reclamantă pentru suma de 7.000 lei, reprezentând contravaloare avans contract din

2006, că, deși există prezumția exprimării consimțământului părților cu

referire la încheierea unui contract prin raportare la factura menționată, nu

se poate stabili, pe baza probelor administrate, conținutul și natura acestuia

și nici împrejurările legate de emiterea respectivei facturi, precum și că nu

s-a dovedit existența vreunui contract spre a se putea pune problema nulității

ori anulării acestuia și a repunerii părților în situația anterioară, iar în

condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada achitării sumei pretinse nu se

poate dispune restituirea acesteia nici cu titlu de plată nedatorată și nici în

temeiul îmbogățirii fără just temei.

Apelul declarat de

reclamanta - apelantă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca

nefondat prin decizia comercială nr. 467 din 21 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, care – față de precizarea cererii

reclamantului în raport de prevederile art. 84 C. proc. civ. cu referire la art.

2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ. – stabilește că apelul este calea de

atac a hotărârii instanței de fond deschisă reclamantului și nu recursul, și

reține că în temeiul principiului disponibilității și în limitele investirii

sale prin cererea introductivă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală

și temeinică, că, față de menționarea contractului în litigiu ca purtând

numărul din 2006, acesta ar fi trebuit să existe, apelanta neproducând, însă,

dovezi în acest sens, că din corespondența purtată pentru realizarea

serviciilor convenite nu rezultă că acestea nu s-au executat și din ce cauză,

cum nu rezultă nici în ce condiții contractuale s-a plătit avansul menționat în

factura din 2006, evocată, și în ce situații ar fi trebuit restituit acesta,

apelanta nesolicitând aplicarea art. 172, art. 174 C. proc. civ. și renunțând

și la proba cu interogatoriul pârâtei, prezumțiile la care se face referire

nefiind astfel completate cu probe concludente și pertinente.

Împotriva deciziei de mai

sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.

304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și, în principal, casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în completul legal

constituit la Curtea de Apel București, iar, în subsidiar, modificarea

hotărârii atacate și anularea contractului înregistrat la intimata - pârâtă din

2006 fie pentru motive de nulitate absolută pentru lipsa unui obiect

determinat, fie pentru motive de nulitate relativă - pentru dol, cu dispunerea

restituirii în întregime a plății efectuate de recurentă de 7.000 lei pe

motivul că aceasta a efectuat o plată nedatorată, sau pe motivul îmbogățirii

fără just temei a intimatei - pârâte, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului

său recurenta, reluând de fapt cele susținute în apel, critică instanța de

control judiciar pentru a fi pronunțat decizia atacată într-un complet

constituit pentru judecarea unui apel în condițiile în care reclamanta a atacat

sentința primei instanțe cu recurs, dată fiind valoarea de sub 1 miliard de lei

a obiectului cererii sale, instanța încălcând astfel dispozițiile art. 2821 alin.

(1) C. proc. civ.

Recurenta critică instanța

de apel și pentru a fi pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele de drept

pe care se sprijină, instanța reținând greșit că nu a efectuat dovada plății

facturii emise de intimata - pârâtă, deși în apel, a depus ordinul de plată

doveditor, cu toate că - în opinia sa - dovada unei plăți se face cu chitanță,

document pe care l-a depus la instanța de fond sub forma facturii – chitanță

emisă de debitor și pe care acesta a aplicat mențiunea că factura a fost

plătită. Recurenta reproșează instanței de apel și inserarea în decizia

recurată a unor motive străine de natura pricinii, aceasta reținând greșit că

nu s-a făcut dovada unei intenții de colaborare și că nu s-au depus înscrisuri

care să ateste calitatea de asociați ai pârâtei - intimate a celor doi angajați

ai recurentei, aceste probe fiind neconcludente în opinia recurentei,

încheierea contractului în cauză făcându-se în considerarea raporturilor

individuale de muncă existente anterior, a încrederii și a convingerilor

existente și nu în baza unei intenții de colaborare, reprezentant al societății

fiind administratorul și nu asociatul, iar recurenta dovedind calitatea M.L.M. de

asociat și administrator al societății intimate, ca și existența contractului

și a valorii acestuia prin prezentarea facturii care ține loc de contract

potrivit Codului comercial.

Recurenta reproșează

instanței de apel pronunțarea unei decizii lipsite de temei legal și dată cu

greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1191, art. 1206 C.

civ. și ale art. 46 C. com., dar și ale art. 1169 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., instanța ignorând valoarea probatorie a facturii emise de intimată

și a corespondenței prin mijloace electronice dintre administratorii celor două

părți la contract, concluzionând eronat că nu s-a făcut dovada existenței contractului

contestat, hotărârea atacată nefiind nici întemeiată pe norme de drept

material.

Examinând criticile avansate

de recurentă prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că

recursul nu este fondat.

Capătul principal al

acțiunii reclamantei - recurente reprezentând o cerere în materie comercială

neevaluabilă în bani întrucât vizează nulitatea contractului încheiat cu pârâta

- intimată, soluționarea acțiunii în primă instanță este – potrivit art. 2 pct.

1 lit. a) C. proc. civ. – de competența Tribunalului, iar calea ordinară de

atac împotriva hotărârilor date în primă instanță de Tribunal este apelul,

potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., cauza de față necăzând sub incidența

dispozițiilor art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. cum eronat consideră recurenta

– dat fiind capătul principal al cererii introductive de instanță, astfel că în

mod judicios instanța de apel a calificat recursul declarat de reclamantă

împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București ca fiind apel și l-a

judecat într-un complet legal constituit pentru judecare căi ordinare de atac,

primul motiv de recurs formulat de reclamanta - recurentă fiind deci, nefondat.

De altfel reclamanta - recurentă nu a atacat hotărârea de declinare a

competenței de soluționare a cauzei pronunțată de Judecătoria sector 2

București, întemeiată tocmai pe natura litigiului definită de primul capăt de

cerere.

Nici cel de al doilea motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

fondat, hotărârea recurată cuprinzând o motivare adecvată a soluției date,

instanța de apel examinând toate criticile avansate de reclamanta - recurentă

prin apelul său și reținând judicios că, față de probele administrate de

reclamanta - apelantă, sentința pronunțată de prima instanță este legală și

temeinică, în condițiile în care nu s-a dovedit existența între părți a unui

contract, factura emisă de pârâta - intimată referindu-se la un contract din 2006

care, însă, nu s-a depus, astfel că nu s-a putut constata nici dacă suma

plătită de reclamantă în baza facturii din 2006 era sau nu datorată pentru

servicii prestate sau nu.

Criticile întemeiate de

recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate,

decizia recurată fiind dată cu corecta aplicare a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța reținând corect că reclamanta - recurentă

nu a produs probe de natură să dovedească existența între părți a contractului

a cărui nulitate o cere.

Instanța de control judiciar

a aplicat corect și dispozițiile art. 46 C. com. examinând factura din 2006

depusă la dosar și reținând corect că aceasta nu poate fi ea singura probă

concludentă a existenței contractului din 2006 în litigiu, factura și ordinul

de plată atestând efectuarea unei plăți de către recurentă fără, însă, a se

putea stabili dacă aceasta era sau nu datorată, sau dacă reprezenta

contravaloarea unor servicii efectiv prestate de intimată. De altfel în chiar

cererea introductivă de instanță reclamanta - recurentă contestă contractul din

2006 fără a indica precis obiectul sau natura acestuia, referindu-se la

contract „de executare de lucrări/prestări de servicii de programare”, ea

însăși neavând – deci – reprezentarea corectă a existenței unui astfel de

negotium juris.

Astfel fiind, cu aplicarea

prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta

reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, decizie legală și temeinică,

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC I. SRL București împotriva deciziei nr. 467 din 21 octombrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2009.