ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4832/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 04 martie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâții I.A., Z.N. și Z.C., S.G. și C.V. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nelegalitatea și lipsa de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în București, sector 2 și să oblige pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu întrucât titlul reclamantului este preferabil titlului de proprietate deținut de pârâți. Pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat, în temeiul art. 111 C. proc.

civ., să se constate că aceștia au dobândit în proprietate apartamentele nr. 4, 3, 5 și 2 pe care le ocupă în cadrul imobilului situat în sector 2 conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință cu SC F. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 678 din 13 iunie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți, a respins primul capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantul S.I. ca fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins ca inadmisibil capătul doi de acțiune privind revendicarea imobilului și, totodată, a respins ca lipsită de interes cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VII a civilă, prin decizia civilă nr. 10/2006, sentința fiind anulată și cauza trimisă spre rejudecare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, recurs respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2865 din2 aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr. 30211/2/2005. În rejudecare s-a format dosarul nr. 27465/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2001 pronunțată în dosarul nr. 27465/3/2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția de netimbrare la valoare a cererii principale, excepția inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale, a respins ca lipsită de interes cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți I.A., Z.R. și Z.C., S.G. și C.V. împotriva reclamantului S.I. și a disjuns judecarea cererii principale, pentru judecarea acesteia, formându-se prezentul dosar. În ceea ce privește cererea principală disjunsă, prin sentința civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe primul capăt de cerere; s-a admis acțiunea formulată de reclamantul S.I.

în contradictoriu cu pârâții I.A., Z.C. și Z.R., S.G. și C.V.; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București; au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul sus menționat, respectiv partea din imobil pe care flecare pârât o posedă și au fost obligați pârâții la 4375 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive pe primul capăt de cerere, cel privind constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a reținut că pârâții sunt succesori cu titlu particular al statului - lato sensu . Naționalizarea imobilului s-a făcut în mod greșit pe numele unei persoane care nu mai avea calitatea de proprietar, fiind decedată.

La momentul naționalizării imobilul era deja, ca efect al moștenirii, proprietatea reclamantului, iar acesta era inginer chimist fiind, astfel, exceptat de la naționalizare. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 299 din 22 iulie 1998 Primăria Municipiului București prin SC F. SA a înstrăinat apartamentul nr. 5 situat la etajul 3 al imobilului către I.A. Prin contractul 297 din 30 octombrie1996 a fost înstrăinat apartamentul de la etajul 1 al imobilului către Z.N. și Z.C. Prin contractul nr. 298 din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 298 A din 11 iunie 2002, a fost înstrăinat apartamentul 4 de la etajul 2 al imobilului către S.G. Prin contractul nr. 295 din 31 octombrie 1996 a fost înstrăinat apartamentul 2 către C.V.

Moștenitor al numitei I.A. este I.A., iar moștenitori ai numitului Z.N. sunt Z.C. și Z.R. Pârâții au dobândit drepturile invocate de la stat care nu avea un titlu valabil de proprietate, în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/19965, lege care reglementa vânzarea imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu valabil, iar nu și vânzarea imobilelor aflate în posesia statului fără titlu valabil. Tribunalul a constatat că titlul invocat de reclamant este mai caracterizat din punct de vedere juridic, provenind de la un proprietar necontestat și fiind încheiat într-o formă neafectată de vicii, fiind astfel mai eficient din punct de vedere al efectelor juridice decât cel opus de pârâți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, iar prin decizia civilă nr. 614 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat. A schimbat în tot sentința civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, a respins ca atare această cerere, și a respins ca nefondată acțiunea în revendicare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este întemeiată, deoarece pârâții sunt chiriașii cumpărători al imobilului în cauză, dobândirea imobilului făcându-se în temeiul unei legi speciale și anume Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea imobilelor naționalizate. Astfel, reclamanții nu puteau solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ci cu statul având în vedere că bunul a fost preluat de stat și nu de pârâți. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece nici un text de lege nu interzice revendicarea dintre două persoane fizice prin compararea titlurilor de proprietate.

Aprecierea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție. Este adevărat că secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 că, în cazul unui concurs dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialla generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În aceeași decizie, însă, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială și anume Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Prioritatea Convenției poate fi dată deci și în cadrul unei acțiuni în revendicare bazată pe dreptul comun, fiind necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu privire la acțiunea în revendicare pe fondul său, instanța de apel a apreciat criticile formulate în apel ca fiind întemeiate. Acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților persoane fizice care au cumpărat imobilul de la stat în baza Legii nr. 112/1995, fără ca în prealabil reclamanta să aibă o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se confirme calitatea de proprietar sau un act emis în baza Legii nr. 10/2001, care să-i recunoască dreptul de proprietate, este nefondată, având în vedere că nu s-a confirmat preluarea abuzivă de către stat. Înlăturarea aplicării legii speciale în cadrul acțiunii în revendicare este condiționată de existența unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dându-se prioritate astfel aplicării dispozițiilor Convenției.

În litigiul de față, reclamantul nu are un drept de proprietate confirmat, astfel că nu are un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene, motiv pentru care nu se justifică înlăturarea aplicării dispozițiilor legii speciale, privind retrocedarea imobilelor preluate de stat. În plus, pârâții apelanți au dobândit prin vânzare cumpărare imobilele în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au titluri de proprietate având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Admiterea acțiunii în revendicare ar afecta dreptul de proprietate al pârâților în măsura în care titlurile dobândite de către aceștia nu au fost atacate în justiție și nu au fost desființate, ceea ce corespunde jurisprudenței, Curții Europene în raport de cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în această cauză că se acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele unor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință, să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Prin urmare, a reținut Curtea de Apel, acțiunea în revendicare formulată de reclamant este nefondată, de vreme ce dreptul de proprietate al acestuia nu este confirmat, iar titlurile de proprietate ale pârâților nu au fost desființate. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.J.G. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia recurată, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Este eronată analiză făcută de instanța de apel în legătură cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât timp cât se ajunge la aplicarea unor condiții teoretice fără a se analiza circumstanțele concrete ale cauzei.

Constant, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că nu se poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției, cu privire la partea contractantă respectivă. Or, în cauză, bunul recurentului a fost preluat de stat cu mult înainte de data de 20 iunie 1994, dată la care România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu este, așadar, competentă ratione temporis să examineze circumstanțele naționalizării. Se mai arată că reclamantul a exhibat un titlu de proprietate, nu a solicitat confirmarea acestuia. Acest titlu de proprietate nu a fost anulat de nici o instanță, iar bunul imobil în discuție nu a fost preluat de la proprietar, astfel încât acțiunile statului român păstrează un caracter abuziv ce poate fi constatat și pe cale incidentală, fără a fi nevoie de o confirmare a acestui caracter printr-o hotărâre judecătorească.

Se susține că Legea nr. 112/1995 a avut un pronunțat caracter de protecție socială prin aceea că statul nu s-a comportat ca un real proprietar, ci a oferit imobilele către chiriași la prețuri disproporționat de mici față de piața liberă, acceptarea unor astfel de prețuri implicând din partea cumpărătorilor și o atitudine de ignorare a modului de preluare a acestor imobile. Paguba cauzată patrimoniului acestora nu poate fi echivalată cu paguba cauzată foștilor proprietari care au achiziționat imobilul de pe piața liberă ori i-au construit în absența unor subvenții. Astfel, neajunsurile disproporționate rămân cuantificate tot în patrimoniul foștilor proprietari. 2. În mod greșit a fost rezolvată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, atât timp cât aceștia se pretind succesori în drepturi ai vânzătorului ca urmare a plății prețului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului. Acesta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului.

Altfel spus, art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a obține un bun. Prin urmare, un prim principiu rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela potrivit cu care Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun. Cel de-al doilea este acela conform căruia protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale”, adică cu privire la bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor. Un al treilea principiu vizează noțiunea de „bun” în sensul că cel ce formulează o pretenție legată de un bun în sensul Convenției trebuie să fie titularul lui actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puțin o speranță legitimă de redobândire a bunului.

În consecință, Curtea Europeană a stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție se aplică atât cu privire la bunurile actuale, cât și cu privire la valori patrimoniale, inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate și că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul textului analizat. Întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului este consecvență în aplicarea acestei interpretări a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Or, în cauză, până la data prezentului litigiu, nici o instanță nu a recunoscut definitiv calitatea de proprietar a reclamantului, astfel încât procedura declanșată nu se raporta la un bun actual, așa cum în mod corect a decis instanța de apel. Reclamantul nu a stabilit nici existența unei speranțe legitime de a-și vedea restituit imobilul, care ar fi existat în cazul în care, într-un litigiu anterior s-ar fi decis că, prin evaluarea circumstanțelor cauzei, confiscarea imobilului de către stat nu ar fi fost legală. Acțiunea în revendicare în sine nu dă naștere la nici un titlu care să stabilească un drept (de proprietate), ci doar la eventualitatea de a obține un astfel de titlu, astfel încât reclamantul nu a demonstrat a avea o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, intimații beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, în virtutea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 și care nu au fost anulate pe cale judecătorească. Prețul la care imobilele au fost achiziționate de către intimați în temeiul unei legi care a avut, într-adevăr un caracter de protecție socială, este irelevant sub aspectul obiectului prezentului litigiu. Neajunsurile disproporționate a căror creare trebuie evitată în încercarea de atenuare a vechilor încălcări ale dreptului de proprietate, la care face referire instanța europeană în jurisprudența sa, nu se raportează la prețul de achiziție al imobilelor, așa cum se susține prin motivele de recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere neajunsurile produse prin pierderea proprietății bunului, în situația în care aceasta ar fi suportată de noul proprietar al imobilului, deși responsabilitatea confiscării abuzive nu revine acestuia, cu statului (cauza Pincova și Pinc c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României). 2. Nici critica formulată sub aspectul dezlegării date de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale active nu este fondată. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Pretenția formulată de reclamanți cu privire la nelegala preluare a imobilului de către stat nu putea fi formulată decât în contradictoriu cu Statul Român care a efectuat această preluare.

Reclamantul nu a înțeles însă să cheme în judecată Statul Român, ci numai pe intimații persoane fizice cumpărători ai apartamentelor în litigiu, astfel încât, pentru acest capăt de cerere, intimații nu au calitate procesuală pasivă. Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.J.G., prin mandatar B.I. împotriva deciziei civile nr. 614 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.