ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4832/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4832/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra cauzei civile de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 martie 2005
pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul S.I. a
chemat în judecată pe pârâții I.A., Z.N. și Z.C., S.G. și C.V. și a solicitat
instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nelegalitatea
și lipsa de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului
situat în București, sector 2 și să oblige pârâții să lase reclamantului în
deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu întrucât titlul reclamantului
este preferabil titlului de proprietate deținut de pârâți.
Pârâții au formulat cerere
reconvențională prin care au solicitat, în temeiul art. 111 C. proc. civ., să
se constate că aceștia au dobândit în proprietate apartamentele nr. 4, 3, 5 și
2 pe care le ocupă în cadrul imobilului situat în sector 2 conform contractelor
de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință cu SC F. SA, în temeiul Legii
nr. 112/1995.
Prin sentința civilă nr. 678 din 13
iunie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepțiile
inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți, a
respins primul capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantul S.I. ca
fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă,
a respins ca inadmisibil capătul doi de acțiune privind revendicarea imobilului
și, totodată, a respins ca lipsită de interes cererea reconvențională.
Împotriva acestei sentințe a
declarat apel reclamantul, apel ce a fost admis de Curtea de Apel București, secția
a VII a civilă, prin decizia civilă nr. 10/2006, sentința fiind anulată și
cauza trimisă spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs pârâții, recurs respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția civilă, prin decizia civilă nr. 2865 din2 aprilie 2007
pronunțată în dosarul nr. 30211/2/2005.
În rejudecare s-a format dosarul nr.
27465/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 171 din 29
ianuarie 2001 pronunțată în dosarul nr. 27465/3/2007 Tribunalul București, secția
a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția de netimbrare la valoare a
cererii principale, excepția inadmisibilității cererii principale și excepția
lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei de interes a
cererii reconvenționale, a respins ca lipsită de interes cererea
reconvențională formulată de pârâții reclamanți I.A., Z.R. și Z.C., S.G. și C.V.
împotriva reclamantului S.I. și a disjuns judecarea cererii principale, pentru
judecarea acesteia, formându-se prezentul dosar.
În ceea ce privește cererea
principală disjunsă, prin sentința civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția lipsei
calității procesuale pasive pe primul capăt de cerere; s-a admis acțiunea
formulată de reclamantul S.I. în contradictoriu cu pârâții I.A., Z.C. și Z.R., S.G.
și C.V.; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului
situat în București; au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină
proprietate imobilul sus menționat, respectiv partea din imobil pe care flecare
pârât o posedă și au fost obligați pârâții la 4375 lei cheltuieli de judecată
către reclamant.
Cu privire la excepția lipsei
calității procesuale pasive pe primul capăt de cerere, cel privind constatarea
nevalabilității titlului statului, tribunalul a reținut că pârâții sunt
succesori cu titlu particular al statului -
lato sensu
.
Naționalizarea imobilului s-a făcut
în mod greșit pe numele unei persoane care nu mai avea calitatea de proprietar,
fiind decedată. La momentul naționalizării imobilul era deja, ca efect al
moștenirii, proprietatea reclamantului, iar acesta era inginer chimist fiind,
astfel, exceptat de la naționalizare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. 299 din 22 iulie 1998 Primăria Municipiului București prin SC F. SA a
înstrăinat apartamentul nr. 5 situat la etajul 3 al imobilului către I.A.
Prin contractul 297 din 30 octombrie1996
a fost înstrăinat apartamentul de la etajul 1 al imobilului către Z.N. și Z.C.
Prin contractul nr. 298 din 2
decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 298 A din 11
iunie 2002, a fost înstrăinat apartamentul 4 de la etajul 2 al imobilului către
S.G.
Prin contractul nr. 295 din 31
octombrie 1996 a fost înstrăinat apartamentul 2 către C.V.
Moștenitor al numitei I.A. este I.A.,
iar moștenitori ai numitului Z.N. sunt Z.C. și Z.R.
Pârâții au dobândit drepturile
invocate de la stat care nu avea un titlu valabil de proprietate, în baza unor
contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/19965, lege
care reglementa vânzarea imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu
valabil, iar nu și vânzarea imobilelor aflate în posesia statului fără titlu
valabil.
Tribunalul a constatat că titlul
invocat de reclamant este mai caracterizat din punct de vedere juridic,
provenind de la un proprietar necontestat și fiind încheiat într-o formă
neafectată de vicii, fiind astfel mai eficient din punct de vedere al efectelor
juridice decât cel opus de pârâți.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel pârâții, iar prin decizia civilă nr. 614 din 26 noiembrie 2009,
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat. A
schimbat în tot sentința civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 a Tribunalului
București, secția a V-a civilă, în sensul că a admis excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere având ca obiect constatarea
nevalabilității titlului statului, a respins ca atare această cerere, și a
respins ca nefondată acțiunea în revendicare.
Pentru a pronunța această decizie,
instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâților, pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității
titlului statului este întemeiată, deoarece pârâții sunt chiriașii cumpărători
al imobilului în cauză, dobândirea imobilului făcându-se în temeiul unei legi
speciale și anume Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea imobilelor naționalizate.
Astfel, reclamanții nu puteau solicita să se constate nevalabilitatea titlului
statului în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ci cu statul având în
vedere că bunul a fost preluat de stat și nu de pârâți.
În ceea ce privește excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că
aceasta este nefondată, deoarece nici un text de lege nu interzice revendicarea
dintre două persoane fizice prin compararea titlurilor de proprietate.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei
acțiuni în revendicare în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, întemeiată
pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o
încălcare a liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin
dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din
Constituție.
Este adevărat că secțiile unite ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție au stabilit prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008
că, în cazul unui concurs dintre legea specială și legea generală, acesta se
rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului
specialla
generalibus derogant
, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea
specială. În aceeași decizie, însă, s-a stabilit că în cazul în care sunt
sesizate neconcordante între legea specială și anume Legea nr. 10/2001 și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere
unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Prioritatea Convenției poate fi dată
deci și în cadrul unei acțiuni în revendicare bazată pe dreptul comun, fiind
necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în
ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt
drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor
juridice.
Cu privire la acțiunea în
revendicare pe fondul său, instanța de apel a apreciat criticile formulate în
apel ca fiind întemeiate.
Acțiunea în revendicare formulată
împotriva pârâților persoane fizice care au cumpărat imobilul de la stat în
baza Legii nr. 112/1995, fără ca în prealabil reclamanta să aibă o hotărâre
judecătorească anterioară prin care să i se confirme calitatea de proprietar
sau un act emis în baza Legii nr. 10/2001, care să-i recunoască dreptul de
proprietate, este nefondată, având în vedere că nu s-a confirmat preluarea
abuzivă de către stat.
Înlăturarea aplicării legii speciale
în cadrul acțiunii în revendicare este condiționată de existența unor
neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
dându-se prioritate astfel aplicării dispozițiilor Convenției.
În litigiul de față, reclamantul nu
are un drept de proprietate confirmat, astfel că nu are un bun în sensul
jurisprudenței Curții Europene, motiv pentru care nu se justifică înlăturarea
aplicării dispozițiilor legii speciale, privind retrocedarea imobilelor
preluate de stat.
În plus, pârâții apelanți au
dobândit prin vânzare cumpărare imobilele în baza Legii nr. 112/1995, cu
privire la care au titluri de proprietate având un bun în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Admiterea acțiunii în revendicare ar
afecta dreptul de proprietate al pârâților în măsura în care titlurile
dobândite de către aceștia nu au fost atacate în justiție și nu au fost
desființate, ceea ce corespunde jurisprudenței, Curții Europene în raport de
cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a stabilit în această cauză că se acceptă că obiectivul general al
legilor de restituire, acela de a atenua consecințele unor încălcări ale
dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim; cu
toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor
încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația
trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare
ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună
credință, să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care
aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste
bunuri.
Prin urmare, a reținut Curtea de
Apel, acțiunea în revendicare formulată de reclamant este nefondată, de vreme
ce dreptul de proprietate al acestuia nu este confirmat, iar titlurile de
proprietate ale pârâților nu au fost desființate.
Împotriva acestei decizii, în termen
legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.J.G.
Prin motivele de recurs se
formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia recurată,
întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Este eronată analiză făcută de
instanța de apel în legătură cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, atât timp cât se ajunge la aplicarea unor condiții teoretice fără a se analiza
circumstanțele concrete ale cauzei.
Constant, în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că nu se poate examina o cerere decât
în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în
vigoare a Convenției, cu privire la partea contractantă respectivă. Or, în cauză,
bunul recurentului a fost preluat de stat cu mult înainte de data de 20 iunie
1994, dată la care România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu este, așadar, competentă
ratione
temporis
să examineze circumstanțele naționalizării.
Se mai arată că reclamantul a
exhibat un titlu de proprietate, nu a solicitat confirmarea acestuia. Acest
titlu de proprietate nu a fost anulat de nici o instanță, iar bunul imobil în
discuție nu a fost preluat de la proprietar, astfel încât acțiunile statului
român păstrează un caracter abuziv ce poate fi constatat și pe cale incidentală,
fără a fi nevoie de o confirmare a acestui caracter printr-o hotărâre
judecătorească.
Se susține că Legea nr. 112/1995 a
avut un pronunțat caracter de protecție socială prin aceea că statul nu s-a
comportat ca un real proprietar, ci a oferit imobilele către chiriași la
prețuri disproporționat de mici față de piața liberă, acceptarea unor astfel de
prețuri implicând din partea cumpărătorilor și o atitudine de ignorare a
modului de preluare a acestor imobile.
Paguba cauzată patrimoniului
acestora nu poate fi echivalată cu paguba cauzată foștilor proprietari care au
achiziționat imobilul de pe piața liberă ori i-au construit în absența unor
subvenții. Astfel, neajunsurile disproporționate rămân cuantificate tot în
patrimoniul foștilor proprietari.
În mod greșit a fost rezolvată
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe capătul de cerere
având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, atât timp cât
aceștia se pretind succesori în drepturi ai vânzătorului ca urmare a plății
prețului.
Analizând decizia recurată în limita
criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că recursul
nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Hotărârea recurată este legală din
perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență
care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se
impun normele convenționale.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu
privire la bunurile actuale ale reclamantului. Acesta nu se poate plânge de o
atingere adusă dreptului său de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența
dreptului. Altfel spus, art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a obține un bun.
Prin urmare, un prim principiu
rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela
potrivit cu care Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul
unei persoane fizice de a dobândi un bun. Cel de-al doilea este acela conform
căruia protecția Convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale”,
adică cu privire la bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a
fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
Un al treilea principiu vizează noțiunea
de „bun” în sensul că cel ce formulează o pretenție legată de un bun în sensul
Convenției trebuie să fie titularul lui actual, calitate ce i-a fost recunoscută
fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri
legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puțin
o speranță legitimă de redobândire a bunului.
În consecință, Curtea Europeană a
stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul 1 adițional
la Convenție se aplică atât cu privire la bunurile actuale, cât și cu privire
la valori patrimoniale, inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate
pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al
unui drept de proprietate și că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui
drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat
un bun în sensul textului analizat.
Întreaga jurisprudență a Curții
Europene a Drepturilor Omului este consecvență în aplicarea acestei interpretări
a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Or, în cauză, până la data
prezentului litigiu, nici o instanță nu a recunoscut definitiv calitatea de
proprietar a reclamantului, astfel încât procedura declanșată nu se raporta la
un bun actual, așa cum în mod corect a decis instanța de apel. Reclamantul nu a
stabilit nici existența unei speranțe legitime de a-și vedea restituit
imobilul, care ar fi existat în cazul în care, într-un litigiu anterior s-ar fi
decis că, prin evaluarea circumstanțelor cauzei, confiscarea imobilului de
către stat nu ar fi fost legală. Acțiunea în revendicare în sine nu dă naștere
la nici un titlu care să stabilească un drept (de proprietate), ci doar la
eventualitatea de a obține un astfel de titlu, astfel încât reclamantul nu a
demonstrat a avea o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit.
Din perspectiva jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, intimații beneficiază
de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, în virtutea
contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 și care
nu au fost anulate pe cale judecătorească.
Prețul la care imobilele au fost
achiziționate de către intimați în temeiul unei legi care a avut, într-adevăr
un caracter de protecție socială, este irelevant sub aspectul obiectului
prezentului litigiu.
Neajunsurile disproporționate a
căror creare trebuie evitată în încercarea de atenuare a vechilor încălcări ale
dreptului de proprietate, la care face referire instanța europeană în
jurisprudența sa, nu se raportează la prețul de achiziție al imobilelor, așa
cum se susține prin motivele de recurs. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
avut în vedere neajunsurile produse prin pierderea proprietății bunului, în
situația în care aceasta ar fi suportată de noul proprietar al imobilului, deși
responsabilitatea confiscării abuzive nu revine acestuia, cu statului (cauza
Pincova și Pinc c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Nici critica formulată sub
aspectul dezlegării date de instanța de apel excepției lipsei calității
procesuale active nu este fondată.
Calitatea procesuală pasivă
presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana
obligată în raportul juridic dedus judecății.
Pretenția formulată de reclamanți cu
privire la nelegala preluare a imobilului de către stat nu putea fi formulată
decât în contradictoriu cu Statul Român care a efectuat această preluare.
Reclamantul nu a înțeles însă să cheme în judecată Statul Român, ci numai pe
intimații persoane fizice cumpărători ai apartamentelor în litigiu, astfel
încât, pentru acest capăt de cerere, intimații nu au calitate procesuală
pasivă.
Pentru toate considerentele expuse,
în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge ca nefondat
recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul S.J.G., prin mandatar B.I. împotriva deciziei civile
nr. 614 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30
septembrie 2010.