ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC F.R.B. SRL, a chemat în judecată pe

pârâta SC I.L. SAsolicitând prin acțiunea precizată să fie

obligată să emită facturile la contractele din 2007, pe care din

luna decembrie 2007 nu le-a emis, astfel încât este în imposibilitatea de

a-și plăti obligațiile contractuale.

Tribunalul Mehedinți, prin

sentința nr. 696/Com din 23 septembrie 2008 a admis acțiunea și

a obligat pe pârâtă să emită facturi pentru contractele de

leasing financiar din 13 iulie 2007 și a respins excepția lipsei de

interes invocată.

Instanța de fond a reținut

în esență că prin decizii administrative directorul general al

societății pârâte a reziliat unilateral contractele menționate,

încălcând prevederile art. 10 pct. 1 lit. c) al acestora care stipula

încetarea contractelor prin acordul expres de voință al

părților și că reclamanta a făcut dovada

plății cu întârziere de o zi de la data scadenței, dar în

termenul de 15 zile stipulat în contract.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

nr. 91 din 22 aprilie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei, considerând

că în conformitate cu clauzele contractuale, pactul comisoriu de gradul IV

se activa dacă utilizatorul nu plătea ratele în termen de 15 zile de

la data scadenței.

A mai reținut instanța de

apel, că dreptul finanțatorului de a rezilia contractele se

năștea în condițiile stipulațiilor contractuale, iar

susținerea că plata din data de 20 noiembrie 2007 reprezenta o

datorie restantă nu a fost dovedită.

Împotriva deciziei astfel

pronunțată, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține în

prezentarea situației de fapt, că în afara plății

facturilor de avans, nicio altă factură emisă nu a mai fost

plătită de utilizator și a reziliat contractele la 20 noiembrie

2007 conform art. 10 pct. 2 din contracte, pe care instanța de apel l-a

interpretat în afara regulilor stabilite de art. 982 C. civ. Astfel potrivit art.

4.9 din contracte plata se imputa mai întâi penalităților și

dobânzilor iar reclamanta – utilizator al autoturismelor – avea datorii mai

vechi, fapt care a condus la rezilierea de drept care intervenea în

situația în care utilizatorul nu efectua plata în termen de 15 zile de la

scadență.

Mai susține recurenta că

deși facturile au fost emise la 12 decembrie 2007, ele au fost stornate

pentru că dintr-o greșeală a programului de contabilitate s-au

emis.

Revenind asupra pactului comisoriu

de gradul IV, recurenta consideră că instanța de apel nu a

interpretat corect dispozițiile art. 10.2.1.3 și art. 10.2.9.2, în

fața pactului comisoriu neputându-se opune aprecierea oportunității

rezilierii contractului.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor expune.

Dispozițiile contractuale

stabileau rezilierea de drept a acestuia în cazul în care, utilizatorul nu

efectuează plata ratelor în termen de 15 zile de la scadență (art.

10.2.1.3) sau când utilizatorul nu respectă oricare dintre clauzele

contractuale (art. 10.2.9.2).

Pe aceste stipulații

contractuale, recurenta și-a bazat deciziile de reziliere, fără

însă a dovedi care sunt datoriile mai vechi pentru care se impunea

imputația plății. Chiar emiterea facturilor din 12 decembrie 2007,

motivate ca eroare a programului de contabilitate, creează un dubiu în

privința rigurozității verificărilor de către pârâta

recurentă a plăților, îndoială care se interpretează

potrivit regulilor generale de interpretare a actelor juridice în favoarea

debitorului (art. 983 C. civ.).

Astfel cum instanțele de fond

judicios au statuat, efectuarea plății cu o zi întârziere de la data

scadenței nu dădea pârâtei decât dreptul la despăgubirile

convenite, iar în situația în care nu respecta alte clauze contractuale sau

întârzia plata cu 15 zile aceasta era îndreptățită să

rezilieze contractul în condițiile art. 10.2.1.3 și art. 10.2.9.2.

Evocarea art. 4.9 din contract nu

este relevantă în condițiile lipsei dovezilor unor datorii anterioare

și care de altfel soluționează în maniera stabilită de

instanțele de fond, a pactului comisoriu de gradul IV.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 91

din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC I.L. SA Iași împotriva deciziei nr. 91 din 22 aprilie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 2 martie 2010.