ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 801/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC F.R.B. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC I.L. SAsolicitând prin acțiunea precizată să fie obligată să emită facturile la contractele din 2007, pe care din luna decembrie 2007 nu le-a emis, astfel încât este în imposibilitatea de a-și plăti obligațiile contractuale. Tribunalul Mehedinți, prin sentința nr. 696/Com din 23 septembrie 2008 a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să emită facturi pentru contractele de leasing financiar din 13 iulie 2007 și a respins excepția lipsei de interes invocată.

Instanța de fond a reținut în esență că prin decizii administrative directorul general al societății pârâte a reziliat unilateral contractele menționate, încălcând prevederile art. 10 pct. 1 lit. c) al acestora care stipula încetarea contractelor prin acordul expres de voință al părților și că reclamanta a făcut dovada plății cu întârziere de o zi de la data scadenței, dar în termenul de 15 zile stipulat în contract. Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 91 din 22 aprilie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei, considerând că în conformitate cu clauzele contractuale, pactul comisoriu de gradul IV se activa dacă utilizatorul nu plătea ratele în termen de 15 zile de la data scadenței. A mai reținut instanța de apel, că dreptul finanțatorului de a rezilia contractele se năștea în condițiile stipulațiilor contractuale, iar susținerea că plata din data de 20 noiembrie 2007 reprezenta o datorie restantă nu a fost dovedită.

Împotriva deciziei astfel pronunțată, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține în prezentarea situației de fapt, că în afara plății facturilor de avans, nicio altă factură emisă nu a mai fost plătită de utilizator și a reziliat contractele la 20 noiembrie 2007 conform art. 10 pct. 2 din contracte, pe care instanța de apel l-a interpretat în afara regulilor stabilite de art. 982 C. civ. Astfel potrivit art. 4.9 din contracte plata se imputa mai întâi penalităților și dobânzilor iar reclamanta – utilizator al autoturismelor – avea datorii mai vechi, fapt care a condus la rezilierea de drept care intervenea în situația în care utilizatorul nu efectua plata în termen de 15 zile de la scadență.

Mai susține recurenta că deși facturile au fost emise la 12 decembrie 2007, ele au fost stornate pentru că dintr-o greșeală a programului de contabilitate s-au emis. Revenind asupra pactului comisoriu de gradul IV, recurenta consideră că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 10.2.1.3 și art. 10.2.9.2, în fața pactului comisoriu neputându-se opune aprecierea oportunității rezilierii contractului. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune. Dispozițiile contractuale stabileau rezilierea de drept a acestuia în cazul în care, utilizatorul nu efectuează plata ratelor în termen de 15 zile de la scadență (art. 10.2.1.3) sau când utilizatorul nu respectă oricare dintre clauzele contractuale (art. 10.2.9.2).

Pe aceste stipulații contractuale, recurenta și-a bazat deciziile de reziliere, fără însă a dovedi care sunt datoriile mai vechi pentru care se impunea imputația plății. Chiar emiterea facturilor din 12 decembrie 2007, motivate ca eroare a programului de contabilitate, creează un dubiu în privința rigurozității verificărilor de către pârâta recurentă a plăților, îndoială care se interpretează potrivit regulilor generale de interpretare a actelor juridice în favoarea debitorului (art. 983 C. civ.). Astfel cum instanțele de fond judicios au statuat, efectuarea plății cu o zi întârziere de la data scadenței nu dădea pârâtei decât dreptul la despăgubirile convenite, iar în situația în care nu respecta alte clauze contractuale sau întârzia plata cu 15 zile aceasta era îndreptățită să rezilieze contractul în condițiile art. 10.2.1.3 și art. 10.2.9.2.

Evocarea art. 4.9 din contract nu este relevantă în condițiile lipsei dovezilor unor datorii anterioare și care de altfel soluționează în maniera stabilită de instanțele de fond, a pactului comisoriu de gradul IV. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 91 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I.L. SA Iași împotriva deciziei nr. 91 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 2 martie 2010.