ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1967/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 18 decembrie 2007, D.V.G.L.A. și D.O.D.G. au

solicitat anularea deciziei nr. 408 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S.

urmare notificării nr. 3033/2001 depusă de reclamanți și obligarea A.N.R.P. la

măsuri reparatorii pentru imobilul din Ploiești, județul Prahova.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin încheierea din 11 aprilie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., având în vedere că respectiva instituție are alte

atribuții conferite de Legea nr. 10/2001, față de obiectul cererii și a dispus

scoaterea din cauză a acestei pârâte.

Prin sentința nr. 791 din 25 aprilie

2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. în contradictoriu cu A.V.A.S.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că reclamanții aveau obligația, potrivit Legii nr. 10/2001, modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005 și a Normelor metodologice de aplicare a

acesteia, să facă dovada în fața unității deținătoare, respectiv a unității

care a dispus privatizarea, a calității de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii și a dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului

acestora. Faptul că respectivele înscrisuri au fost depuse în dosarul nr. 16441/2003

aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București nu îndeplinește condiția

prevăzută de lege de a face dovezi în fața instituției notificate deoarece

dosarele judecătoriilor se păstrează în arhivele acestora.

În cauza de față, deși s-a depus

contractul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1937, prin care D.G. a dobândit

suprafața de teren, nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte

transmiterea succesiunii de la fostul proprietar către reclamanți, depunându-se

certificatele de moștenitor de pe urma părinților acestora, iar proprietarul

imobilului, așa cum rezultă din acte, fiind bunicul acestora.

Obligația completării dosarului care a

însoțit notificarea incumbă reclamanților, iar între aceștia și instituțiile

statului s-a purtat o corespondență amplă, prin care li s-a pus în vedere ce

anume acte trebuie să depună, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru a completa

dosarul.

Tribunalul a mai constatat că nici în

cursul soluționării contestației, reclamanții nu au făcut dovada acceptării

succesiunii de către D.A. și D.G.J.H., decedat în anul 1956, a moștenirii lăsate de proprietarul imobilului și nici a identității (eventuale dintre D.G. și D.G.J.H.).

Prin decizia nr. 194 din 12 martie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

reclamanți împotriva hotărârii tribunalului. A schimbat sentința în sensul că a

admis contestația formulată de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. A obligat pârâta A.V.A.S.

la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploiești (teren și

construcție demolată). Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va

face plata acestora.

S-a reținut de către instanța de apel că

este valabilă comunicarea actelor către pârâtă care a avut loc la 4 martie

cerere, actele considerate necesare soluționării unei notificări, este

realizată, știut fiind că formalismul nu caracterizează dreptul român, aceasta

cu atât mai mult cu cât transmiterea înscrisurilor avea loc într-un cadru

legal.

De altfel, prin sentința civilă nr. 4756

din 24 iunie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 București menținută până la

Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 580 din 30 noiembrie 2006),

s-a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind

notificarea în cauză, reținându-se că petenții au calitatea de a solicita

restituirea imobilului.

În aceste condiții, cererea reclamanților

de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989 a apărut ca îndreptățită.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S., solicitând admiterea acestuia și

modificarea deciziei pronunțată în apel, în sensul respingerii apelului

reclamanților și menținerii ca temeinică și legală a sentinței instanței de

fond.

A arătat că în condițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001, republicată, are obligația soluționării notificării

formulată în baza legii speciale de reparație și emiterii unei decizii motivate,

fie cu propunere de acordare de despăgubiri (Titlul VII din Legea nr. 247/2005),

fie de respingere.

În acest sens, prin intermediul

procedurii administrative prevăzute de art. 29 din lege, reclamanții erau

obligați să-și dovedească calitatea de persoane îndreptățite, or, dosarul

administrativ aferent notificării nr. 3033 din 5 aprilie 2001 nu a fost

completat cu toate actele doveditoare în condițiile art. 23 și următ. din actul

normativ precizat.

Faptul depunerii înscrisurilor

doveditoare într-o altă cauză nu îndeplinește condiția prevăzută de lege de a

face dovezi în fața instituției notificate.

S-a arătat că în decizia recurată,

instanța de apel a făcut trimitere și la sentința civilă nr. 644 din 9 mai 2006

prin care s-a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind

notificarea nr. 3033/2001.

Or, este evident că instanțele nu au

stabilit calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în sensul Legii nr.

10/2001, nesoluționând notificarea pe fond, ci au stabilit în sarcina A.V.A.S.

numai obligația de a face, respectiv de a soluționa notificarea.

Al doilea motiv de recurs a vizat

aspectul potrivit căruia curtea de apel, raportat la prevederile legale

aplicabile cauzei, în mod nelegal a obligat pe pârâtă la plata despăgubirilor

pentru imobilul revendicat.

Astfel, din analiza art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că A.V.A.S. are competența

numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției

competente.

Prin Legea nr. 247/2005, art. 1 alin. (1)

Titlul VII se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în

natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

În soluționarea cauzei devin incidente

și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007.

Din analiza acestor texte legale, rezultă

cu evidență că A.V.A.S. nu mai are competența legală de a stabili valoarea și

acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea

despăgubirilor, instituției competente în condițiile legii.

Recursul este fondat, urmând a fi

admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin decizia nr. 408 din 29

noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 3033/2001 formulată

de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. întrucât petenții nu au depus acte doveditoare ale

dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor, potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată și nici acte privind preluarea

abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 2 din lege.

Urmare atacării deciziei în instanță,

la judecarea apelului, instanța a reținut faptul că este valabilă comunicarea

actelor către A.V.A.S. care a avut loc la 4 martie 2004, termen în cauza ce se

purta între aceleași părți, având ca obiect obligarea la emiterea unui răspuns

la notificarea adresată și de care s-a luat act în încheiere.

Se reține însă că instanța de apel,

în afară de constatarea valabilității comunicării către A.V.A.S. a actelor, nu

a analizat sub nici un aspect înscrisurile în dovedirea calității de persoane

îndreptățite ale reclamanților precum și a dreptului de proprietate al

autorului acestora asupra imobilului în litigiu, pentru a combate astfel

reținerile instanței de fond privitoare la acestea.

Astfel, instanța de apel nu a făcut

referiri la certificatul de calitate nr. 99 din 25 septembrie 2001 (fila 26

dosar apel), potrivit căruia moștenitorii lui D.A. sunt reclamanții D.V.G.L.A.

și D.O.D.G., primul fiind, conform certificatului de calitate nr.111 din 29

octombrie 2001, moștenitorul lui D.G.J.H., care apare în foaia matricolă ca fiind

plătitorul impozitului pe clădiri între anii 1955 – 1957 și în contractul de

vânzare încheiat în 1937.

Totodată se reține că la fila 35 a dosarului de apel există o declarație de notorietate potrivit căreia numele de D.G.J.H. și D.G.J.H.,

forma folosită în general fiind D.G.J. aparțin uneia și aceleiași persoane.

Se reține, de asemenea, că este

greșită obligarea pârâtei A.V.A.S., de către instanța de apel, la plata

despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Astfel, prin

Titlul VII

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 este

reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor care nu pot fi restituite în natură.

Din analiza

respectivelor dispoziții legale reiese că pârâta A.V.A.S. nu are competența de

a stabili valoarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent ci numai de

a propune instituției competente, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, acordarea despăgubirilor.

Pentru cele de

mai sus, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa decizia atacată

și se va trimite cauza la aceeași instanță pentru judecarea apelului, urmând a

se analiza, sub formă de apărări și celelalte susțineri din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 194 din 12 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie

2010.