ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1967/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 decembrie 2007, D.V.G.L.A. și D.O.D.G. au solicitat anularea deciziei nr. 408 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S. urmare notificării nr. 3033/2001 depusă de reclamanți și obligarea A.N.R.P. la măsuri reparatorii pentru imobilul din Ploiești, județul Prahova. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 11 aprilie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., având în vedere că respectiva instituție are alte atribuții conferite de Legea nr. 10/2001, față de obiectul cererii și a dispus scoaterea din cauză a acestei pârâte.

Prin sentința nr. 791 din 25 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. în contradictoriu cu A.V.A.S. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții aveau obligația, potrivit Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, să facă dovada în fața unității deținătoare, respectiv a unității care a dispus privatizarea, a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii și a dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului acestora. Faptul că respectivele înscrisuri au fost depuse în dosarul nr. 16441/2003 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București nu îndeplinește condiția prevăzută de lege de a face dovezi în fața instituției notificate deoarece dosarele judecătoriilor se păstrează în arhivele acestora.

În cauza de față, deși s-a depus contractul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1937, prin care D.G. a dobândit suprafața de teren, nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte transmiterea succesiunii de la fostul proprietar către reclamanți, depunându-se certificatele de moștenitor de pe urma părinților acestora, iar proprietarul imobilului, așa cum rezultă din acte, fiind bunicul acestora. Obligația completării dosarului care a însoțit notificarea incumbă reclamanților, iar între aceștia și instituțiile statului s-a purtat o corespondență amplă, prin care li s-a pus în vedere ce anume acte trebuie să depună, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru a completa dosarul. Tribunalul a mai constatat că nici în cursul soluționării contestației, reclamanții nu au făcut dovada acceptării succesiunii de către D.A.

și D.G.J.H., decedat în anul 1956, a moștenirii lăsate de proprietarul imobilului și nici a identității (eventuale dintre D.G. și D.G.J.H.). Prin decizia nr. 194 din 12 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii tribunalului. A schimbat sentința în sensul că a admis contestația formulată de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. A obligat pârâta A.V.A.S. la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploiești (teren și construcție demolată). Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va face plata acestora.

S-a reținut de către instanța de apel că este valabilă comunicarea actelor către pârâtă care a avut loc la 4 martie 2004. Finalitatea obligației prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a se comunica la cerere, actele considerate necesare soluționării unei notificări, este realizată, știut fiind că formalismul nu caracterizează dreptul român, aceasta cu atât mai mult cu cât transmiterea înscrisurilor avea loc într-un cadru legal. De altfel, prin sentința civilă nr. 4756 din 24 iunie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 București menținută până la Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 580 din 30 noiembrie 2006), s-a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind notificarea în cauză, reținându-se că petenții au calitatea de a solicita restituirea imobilului.

În aceste condiții, cererea reclamanților de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat de stat anterior anului 1989 a apărut ca îndreptățită. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei pronunțată în apel, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond. A arătat că în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligația soluționării notificării formulată în baza legii speciale de reparație și emiterii unei decizii motivate, fie cu propunere de acordare de despăgubiri (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), fie de respingere.

În acest sens, prin intermediul procedurii administrative prevăzute de art. 29 din lege, reclamanții erau obligați să-și dovedească calitatea de persoane îndreptățite, or, dosarul administrativ aferent notificării nr. 3033 din 5 aprilie 2001 nu a fost completat cu toate actele doveditoare în condițiile art. 23 și următ. din actul normativ precizat. Faptul depunerii înscrisurilor doveditoare într-o altă cauză nu îndeplinește condiția prevăzută de lege de a face dovezi în fața instituției notificate. S-a arătat că în decizia recurată, instanța de apel a făcut trimitere și la sentința civilă nr. 644 din 9 mai 2006 prin care s-a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea deciziei motivate privind notificarea nr. 3033/2001.

Or, este evident că instanțele nu au stabilit calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților în sensul Legii nr. 10/2001, nesoluționând notificarea pe fond, ci au stabilit în sarcina A.V.A.S. numai obligația de a face, respectiv de a soluționa notificarea. Al doilea motiv de recurs a vizat aspectul potrivit căruia curtea de apel, raportat la prevederile legale aplicabile cauzei, în mod nelegal a obligat pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru imobilul revendicat. Astfel, din analiza art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că A.V.A.S. are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente. Prin Legea nr. 247/2005, art. 1 alin. (1) Titlul VII se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

În soluționarea cauzei devin incidente și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007. Din analiza acestor texte legale, rezultă cu evidență că A.V.A.S. nu mai are competența legală de a stabili valoarea și acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituției competente în condițiile legii. Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Prin decizia nr. 408 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 3033/2001 formulată de D.V.G.L.A. și D.O.D.G. întrucât petenții nu au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată și nici acte privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat, conform art. 2 din lege.

Urmare atacării deciziei în instanță, la judecarea apelului, instanța a reținut faptul că este valabilă comunicarea actelor către A.V.A.S. care a avut loc la 4 martie 2004, termen în cauza ce se purta între aceleași părți, având ca obiect obligarea la emiterea unui răspuns la notificarea adresată și de care s-a luat act în încheiere. Se reține însă că instanța de apel, în afară de constatarea valabilității comunicării către A.V.A.S. a actelor, nu a analizat sub nici un aspect înscrisurile în dovedirea calității de persoane îndreptățite ale reclamanților precum și a dreptului de proprietate al autorului acestora asupra imobilului în litigiu, pentru a combate astfel reținerile instanței de fond privitoare la acestea.

Astfel, instanța de apel nu a făcut referiri la certificatul de calitate nr. 99 din 25 septembrie 2001 (fila 26 dosar apel), potrivit căruia moștenitorii lui D.A. sunt reclamanții D.V.G.L.A. și D.O.D.G., primul fiind, conform certificatului de calitate nr.111 din 29 octombrie 2001, moștenitorul lui D.G.J.H., care apare în foaia matricolă ca fiind plătitorul impozitului pe clădiri între anii 1955 – 1957 și în contractul de vânzare încheiat în 1937. Totodată se reține că la fila 35 a dosarului de apel există o declarație de notorietate potrivit căreia numele de D.G.J.H. și D.G.J.H., forma folosită în general fiind D.G.J. aparțin uneia și aceleiași persoane. Se reține, de asemenea, că este greșită obligarea pârâtei A.V.A.S., de către instanța de apel, la plata despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Astfel, prin Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură. Din analiza respectivelor dispoziții legale reiese că pârâta A.V.A.S. nu are competența de a stabili valoarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent ci numai de a propune instituției competente, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, acordarea despăgubirilor. Pentru cele de mai sus, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza la aceeași instanță pentru judecarea apelului, urmând a se analiza, sub formă de apărări și celelalte susțineri din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 194 din 12 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.