ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3198/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3198/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 aprilie

2008 reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, în calitate de reprezentant legal al

creditoarei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea,

cheamă în judecată pe pârâții SC M. SRL Râmnicu Vâlcea și N.R.C. solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună revocarea actului de

înstrăinare, respectiv a facturii fiscale seria A cu nr. 1 din 1 aprilie 2007,

făcută în dauna intereselor reclamantei de creditor al pârâtei, cu consecința

revenirii în patrimoniul acesteia a bunului mobil marca Daewoo Matiz, serie

șasiu 32274, serie motor 024994.

Prin sentința nr. 1521 din 10 decembrie

2008 Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal,

respinge cererea reclamantei, apreciind creanța privilegiată a creditoarei

reclamante ca o clauză de preferință recunoscută de lege unor creditori

chirografari, cărora le conferă prioritate față de alții, și reținând că, față

de faptul că reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea calității de creditor

pentru suma de 16.790 lei titlul de creanță constând în Decizia de impunere nr.

399 din 17 iunie 2005, în baza căreia s-au emis și titlurile executorii nr. 17535-17544

și, respectiv 18068, 18065, menționate de reclamantă, pârâta a făcut dovada

achitării sumei din litigiu la 20 iulie 2007, anterior datei introducerii

acțiunii, fiind notificată de stingere a creanțelor prin adresa Administrației

Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 1789 din 2 august 2007,

creanțe printre care se numără și sumele menționate în procesul verbal de

sechestru nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, reclamanta nefiind, deci, titulara

unui drept de creanță, astfel că una dintre condițiile exercitării acțiunii

revocatorii prevăzute de art. 975 C. civ. nu este îndeplinită.

Apelul declarat de apelanta reclamantă

împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia nr. 28/A-C

din 25 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, care reține, în acest sens, că, așa cum judicios a

stabilit și prima instanță, creditoarea nu justifică existența creanței

pretinse asupra debitoarei, pentru a fi îndreptățită să formuleze acțiunea

revocatorie în privința actului de înstrăinare în discuție, precum și că, atâta

vreme cât una dintre condițiile esențiale pentru declanșarea acțiunii

revocatorii nu este îndeplinită, în mod justificat instanța fondului nu a mai

examinat celelalte apărări, fără ca prin aceasta să se fi încălcat dreptul

creditoarei la un proces echitabil, prima instanță neexaminând, de asemenea

justificat, nici actele de înstrăinare a bunurilor de către debitoare, care nu

au legătură cu obiectul sesizării instanței.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta

declară recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 299 C. proc. civ.,

admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, în principal trimiterea

cauzei spre rejudecare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, iar în subsidiar,

modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii sale astfel cum a fost

formulată, cu constatarea nulității facturii fiscale nr. 1 din 1 aprilie 2007

și dispunerea revenirii bunului înstrăinat în patrimoniul debitoarei intimate.

În susținerea recursului său recurenta

reclamantă critică instanța de apel pentru a fi pronunțat decizia atacată cu

nesocotirea competenței altei instanțe, respectiv a Judecătoriei Râmnicu

Vâlcea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

dar fiind încălcate și normele procedurale de ordine publică privitoare la

competența materială prevăzute de art. 159 pct. 2 coroborate cu art. 1 pct. 1

și art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de soluția reținută prin Decizia

nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, în recurs în interesul legii, dispoziții în raport de care, față de

prețul de vânzare, necontestat, stipulat în factura de vânzare, competența

materială ar fi revenit judecătoriei menționate.

Recurenta critică decizia atacată și

pentru a fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 975 C. civ., ale

art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 82/1991,

ale art. 166 C. proc. civ. și ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, nr. V din 15 ianuarie 2007, instanța de apel reținând greșit că

recurenta nu este titulara unui drept de creanță, nesocotind și hotărârile

judecătorești irevocabile invocate în cauză, ca și dovada înscrierii la Arhiva

Electronică de Garanții Reale Mobiliare, hotărâri care atestă că intimata nu a

achitat sumele cuprinse în decizia de impunere nr. 399/2008.

Recurenta reproșează instanței de apel și

nemotivarea hotărârii date, față de neanalizarea tuturor susținerilor și

probelor administrate, de natură a fi dovedit îndeplinirea cerințelor art. 975 C.

civ., precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 7/1996,

ca și neanalizarea criticilor vizând neseriozitatea prețului de vânzare, aspect

de natură să probeze fraudarea creditorului, realizată, de altfel, de către

pârâta intimată și prin înstrăinarea tuturor bunurilor sale mobile și imobile

asupra cărora reclamanta avea intabulate procese verbale de sechestru în Cartea

Funciară, operații prin care și-a creat voit starea de insolvabilitate, actele

de înstrăinare fiind, însă, lovite de nulitate absolută potrivit art. 129 alin.

(8) și (9) C. proc. fisc.

Recurenta cere constatarea nulității

facturii fiscale ce face obiectul acțiunii sale întrucât aceasta nu cuprinde

toate elementele de identificare potrivit deciziei nr. 5 din 15 ianuarie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă solicită respingerea recursului recurentei reclamante ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu precizarea că nu poate fi examinată

cererea recurentei de a se pronunța instanța asupra nulității facturii fiscale

ce face obiectul acțiunii sale, aceasta fiind o cerere nouă formulată prima

dată în recurs.

Examinând recursul recurentei reclamante

prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., motive în care – potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. – se pot

încadra dezvoltările recurentei, care și-a întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 299 C. proc. civ., fără a indica expres motive de nelegalitate prevăzute

de art. 304, se constată că acesta nu este fondat.

Cât privește critica recurentei

referitoare la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea competenței altei

instanțe, aceasta nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, decizia nr. 32/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a fost publicată în

Monitorul Oficial al României ulterior promovării acțiunii de către reclamanta

recurentă, dispozițiile acesteia fiind obligatorii pentru instanțe, dar

neretroactivând, iar, pe de altă parte, acțiunea revocatorie cu care a fost

investită instanța de către reclamanta recurentă vizează doar efectul

inopozabilității contractului considerat fraudulos față de creditorul

debitoarei, astfel că judecata în prima instanță revine potrivit art. 2 alin. (1)

lit. a) C. proc. civ. tribunalului, instanță competentă material, corect

investită și în cauza de față.

Nici criticile vizând greșita aplicare a

legii de către instanța de apel nu pot fi reținute întrucât, pe de o parte,

dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) indicate de recurentă, nu au relevanță

în cauză, nefiind valorificate în criticile sale de către reclamanta recurentă,

ca și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 7/1996, deoarece în pricina de față

recurenta are în vedere revocarea unui contract de vânzare cumpărare a unui bun

mobil pus sub sechestru și nu a unui bun imobil, ca și dispozițiile art. 129

alin. (8) și (9) C. proc. fisc. referitoare tot la bunuri imobile, iar art. 145

alin. (8) lit. a) și b) nu există în corpul Legii nr. 82/1991, iar pe de altă

parte, hotărârile judecătorești invocate nu au fost dovedite ca îndeplinind

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se putea reține că instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 166 C. proc. civ., așa cum neîntemeiat

susține reclamanta.

În fine se constată, din actele dosarului

că instanța de apel, ca și instanța de fond, de altfel, a făcut o corectă

aplicare și a dispozițiilor art. 975 C. civ., reținând judicios că o acțiune

revocatorie poate fi promovată numai de creditorul care probează a avea, asupra

celui care a înstrăinat un bun din patrimoniul său cu viclenie, o creanță,

condiție pe care reclamanta recurentă nu o mai îndeplinea la momentul

introducerii acțiunii, întrucât creanța de 16.790 lei, menționată în Decizia de

imputare nr. 399 din 17 iunie 2005 - titlul executoriu invocat în cauză (filele

127 și 259 dosar de fond), a fost achitată de intimata pârâtă anterior

introducerii acțiunii, așa cum rezultă din chitanțele depuse la dosar, dar și,

între altele, din Notificarea privind stingerea creanțelor nr. 1789 din 2

august 2007, comunicată intimatei pârâte de către A.N.A.F. (fila 139 dosar de

fond). Se adaugă acestei constatări, făcute de instanța de fond și confirmată

de instanța de apel, faptul că procesul verbal de sechestru pentru bunuri

mobile nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, care vizează și bunul mobil din litigiu,

este calificat de chiar reclamanta recurentă, prin adresa nr. 8333 din 20

noiembrie 2007 (fila 146 dosar de fond), ca fiind nelegal întocmit și

contravenind dispozițiilor art. 152 alin. (2) și (3) C. proc. fisc., astfel că

nici vânzarea autoturismului în cauză de către pârâta intimată la 1 aprilie

2007 nu poate fi calificată ca act încheiat cu viclenie, în prejudiciul

drepturilor recurentei, care nu a probat nici că intimata s-ar afla în stare de

insolvență.

Față de constatarea ca neîndeplinită de

către reclamanta recurentă a condiției esențiale cerută de art. 975 C. civ.

pentru promovarea acțiunii revocatorii, în mod întemeiat instanța de apel nu a

mai analizat celelalte critici ale reclamantei, între care și cele vizând

neîndeplinirea de către factura fiscală în litigiu a cerințelor legii spre a fi

valabilă, acestea nemaiavând relevanță.

Cât privește solicitarea recurentei de a

se constata nulitatea absolută a facturii fiscale seria A nr. 1 din 1 aprilie

2007, aceasta fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs, urmează a nu fi

examinată față de dispozițiile art. 316 cu raportare la art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.

Față de cele de mai sus, constatându-se

că decizia recurată a fost pronunțată de o instanță competentă, cu corecta

aplicare a legii, fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamantă

împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat, cu aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Deși intimata pârâtă a solicitat

cheltuieli de judecată, cererea urmează a fi respinsă ca nedovedită, la dosar

neexistând probe administrate de intimată în acest sens.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 28/A-C din 25 martie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei pârâte SC M. SRL

Rm. Vâlcea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 3 decembrie 2009.