ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3198/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 aprilie 2008 reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, în calitate de reprezentant legal al creditoarei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea, cheamă în judecată pe pârâții SC M. SRL Râmnicu Vâlcea și N.R.C.

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună revocarea actului de înstrăinare, respectiv a facturii fiscale seria A cu nr. 1 din 1 aprilie 2007, făcută în dauna intereselor reclamantei de creditor al pârâtei, cu consecința revenirii în patrimoniul acesteia a bunului mobil marca Daewoo Matiz, serie șasiu 32274, serie motor 024994. Prin sentința nr. 1521 din 10 decembrie 2008 Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal, respinge cererea reclamantei, apreciind creanța privilegiată a creditoarei reclamante ca o clauză de preferință recunoscută de lege unor creditori chirografari, cărora le conferă prioritate față de alții, și reținând că, față de faptul că reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea calității de creditor pentru suma de 16.790 lei titlul de creanță constând în Decizia de impunere nr. 399 din 17 iunie 2005, în baza căreia s-au emis și titlurile executorii nr. 17535-17544 și, respectiv 18068, 18065, menționate de reclamantă, pârâta a făcut dovada achitării sumei din litigiu la 20 iulie 2007, anterior datei introducerii acțiunii, fiind notificată de stingere a creanțelor prin adresa Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 1789 din 2 august 2007, creanțe printre care se numără și sumele menționate în procesul verbal de sechestru nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, reclamanta nefiind, deci,

titulara unui drept de creanță, astfel că una dintre condițiile exercitării acțiunii revocatorii prevăzute de art. 975 C. civ. nu este îndeplinită.

Apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia nr. 28/A-C din 25 martie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, care reține, în acest sens, că, așa cum judicios a stabilit și prima instanță, creditoarea nu justifică existența creanței pretinse asupra debitoarei, pentru a fi îndreptățită să formuleze acțiunea revocatorie în privința actului de înstrăinare în discuție, precum și că, atâta vreme cât una dintre condițiile esențiale pentru declanșarea acțiunii revocatorii nu este îndeplinită, în mod justificat instanța fondului nu a mai examinat celelalte apărări, fără ca prin aceasta să se fi încălcat dreptul creditoarei la un proces echitabil, prima instanță neexaminând, de asemenea justificat, nici actele de înstrăinare a bunurilor de către debitoare, care nu au legătură cu obiectul sesizării instanței.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulată, cu constatarea nulității facturii fiscale nr. 1 din 1 aprilie 2007 și dispunerea revenirii bunului înstrăinat în patrimoniul debitoarei intimate. În susținerea recursului său recurenta reclamantă critică instanța de apel pentru a fi pronunțat decizia atacată cu nesocotirea competenței altei instanțe, respectiv a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., dar fiind încălcate și normele procedurale de ordine publică privitoare la competența materială prevăzute de art. 159 pct. 2 coroborate cu art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., față de soluția reținută prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, dispoziții în raport de care, față de prețul de vânzare, necontestat, stipulat în factura de vânzare, competența materială ar fi revenit judecătoriei menționate. Recurenta critică decizia atacată și pentru a fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 975 C. civ., ale art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 82/1991, ale art. 166 C. proc.

civ. și ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nr. V din 15 ianuarie 2007, instanța de apel reținând greșit că recurenta nu este titulara unui drept de creanță, nesocotind și hotărârile judecătorești irevocabile invocate în cauză, ca și dovada înscrierii la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, hotărâri care atestă că intimata nu a achitat sumele cuprinse în decizia de impunere nr. 399/2008.

Recurenta reproșează instanței de apel și nemotivarea hotărârii date, față de neanalizarea tuturor susținerilor și probelor administrate, de natură a fi dovedit îndeplinirea cerințelor art. 975 C. civ., precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 7/1996, ca și neanalizarea criticilor vizând neseriozitatea prețului de vânzare, aspect de natură să probeze fraudarea creditorului, realizată, de altfel, de către pârâta intimată și prin înstrăinarea tuturor bunurilor sale mobile și imobile asupra cărora reclamanta avea intabulate procese verbale de sechestru în Cartea Funciară, operații prin care și-a creat voit starea de insolvabilitate, actele de înstrăinare fiind, însă, lovite de nulitate absolută potrivit art. 129 alin. (8) și (9) C. proc.

fisc. Recurenta cere constatarea nulității facturii fiscale ce face obiectul acțiunii sale întrucât aceasta nu cuprinde toate elementele de identificare potrivit deciziei nr. 5 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului recurentei reclamante ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu precizarea că nu poate fi examinată cererea recurentei de a se pronunța instanța asupra nulității facturii fiscale ce face obiectul acțiunii sale, aceasta fiind o cerere nouă formulată prima dată în recurs. Examinând recursul recurentei reclamante prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., motive în care – potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. – se pot încadra dezvoltările recurentei, care și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ., fără a indica expres motive de nelegalitate prevăzute de art. 304, se constată că acesta nu este fondat.

Cât privește critica recurentei referitoare la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea competenței altei instanțe, aceasta nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a fost publicată în Monitorul Oficial al României ulterior promovării acțiunii de către reclamanta recurentă, dispozițiile acesteia fiind obligatorii pentru instanțe, dar neretroactivând, iar, pe de altă parte, acțiunea revocatorie cu care a fost investită instanța de către reclamanta recurentă vizează doar efectul inopozabilității contractului considerat fraudulos față de creditorul debitoarei, astfel că judecata în prima instanță revine potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. tribunalului, instanță competentă material, corect investită și în cauza de față. Nici criticile vizând greșita aplicare a legii de către instanța de apel nu pot fi reținute întrucât, pe de o parte, dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) indicate de recurentă, nu au relevanță în cauză, nefiind valorificate în criticile sale de către reclamanta recurentă, ca și dispozițiile art. 22 din Legea nr. 7/1996, deoarece în pricina de față recurenta are în vedere revocarea unui contract de vânzare cumpărare a unui bun mobil pus sub sechestru și nu a unui bun imobil, ca și dispozițiile art. 129 alin. (8) și (9) C. proc. fisc. referitoare tot la bunuri imobile, iar art. 145 alin. (8) lit. a) și b) nu există în corpul Legii nr. 82/1991, iar pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate nu au fost dovedite ca îndeplinind condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

pentru a se putea reține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 166 C. proc. civ., așa cum neîntemeiat susține reclamanta.

În fine se constată, din actele dosarului că instanța de apel, ca și instanța de fond, de altfel, a făcut o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 975 C. civ., reținând judicios că o acțiune revocatorie poate fi promovată numai de creditorul care probează a avea, asupra celui care a înstrăinat un bun din patrimoniul său cu viclenie, o creanță, condiție pe care reclamanta recurentă nu o mai îndeplinea la momentul introducerii acțiunii, întrucât creanța de 16.790 lei, menționată în Decizia de imputare nr. 399 din 17 iunie 2005 - titlul executoriu invocat în cauză (filele 127 și 259 dosar de fond), a fost achitată de intimata pârâtă anterior introducerii acțiunii, așa cum rezultă din chitanțele depuse la dosar, dar și, între altele, din Notificarea privind stingerea creanțelor nr. 1789 din 2 august 2007, comunicată intimatei pârâte de către A.N.A.F.

(fila 139 dosar de fond). Se adaugă acestei constatări, făcute de instanța de fond și confirmată de instanța de apel, faptul că procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, care vizează și bunul mobil din litigiu, este calificat de chiar reclamanta recurentă, prin adresa nr. 8333 din 20 noiembrie 2007 (fila 146 dosar de fond), ca fiind nelegal întocmit și contravenind dispozițiilor art. 152 alin. (2) și (3) C. proc. fisc., astfel că nici vânzarea autoturismului în cauză de către pârâta intimată la 1 aprilie 2007 nu poate fi calificată ca act încheiat cu viclenie, în prejudiciul drepturilor recurentei, care nu a probat nici că intimata s-ar afla în stare de insolvență.

Față de constatarea ca neîndeplinită de către reclamanta recurentă a condiției esențiale cerută de art. 975 C. civ. pentru promovarea acțiunii revocatorii, în mod întemeiat instanța de apel nu a mai analizat celelalte critici ale reclamantei, între care și cele vizând neîndeplinirea de către factura fiscală în litigiu a cerințelor legii spre a fi valabilă, acestea nemaiavând relevanță. Cât privește solicitarea recurentei de a se constata nulitatea absolută a facturii fiscale seria A nr. 1 din 1 aprilie 2007, aceasta fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs, urmează a nu fi examinată față de dispozițiile art. 316 cu raportare la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Față de cele de mai sus, constatându-se că decizia recurată a fost pronunțată de o instanță competentă, cu corecta aplicare a legii, fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamantă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Deși intimata pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, cererea urmează a fi respinsă ca nedovedită, la dosar neexistând probe administrate de intimată în acest sens.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 28/A-C din 25 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea intimatei pârâte SC M. SRL Rm. Vâlcea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2009.