ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de față, din actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 523 din 15 martie 2010 pronunțată

de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de D.G.F.P. Vâlcea și Administrația

Finanțelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâții

SC M. SRL și C.V.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

constatat că D.G.F.P. Vâlcea și Administrația Finanțelor Publice 2 Municipiului

Râmnicu Vâlcea (AFP) au solicitat revocarea actului de înstrăinare și a

facturii fiscale seria VL VDU nr. 7190400 din 12 martie 2007 prin care SC M.

SRL a vândut autoturismul Renault Megane lui C.V., sub motiv că acest act a

fost făcut în dauna reclamantelor, creditoare a sumei de 16.790 lei față de

prima pârâtă debitoarea provocându-și astfel starea de insolvabilitate.

Tribunalul a mai reținut că pârâții au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea cererii pentru lipsa de interes și pe fond

pentru lipsa elementelor acțiuni pauliene.

De asemenea, tribunalul a reținut că în soluționarea

conflictului negativ de competență dintre Tribunalul Vâlcea și Judecătoria

Râmnicu Vâlcea, Curtea de Apel Pitești a decis că primul este competent.

S-a mai reținut că reclamantele se pretind creditoare

ale pârâtei SC M. SRL pentru suma de 16.790 lei, stabilită prin decizia de

impunere nr. 399 din 17 iunie 2005 însă, într-un alt litigiu, de aceeași natură

prin care reclamantele au chemat în judecată pe debitoarea din prezenta cauză

solicitând revocare unui alt act de vânzare-cumpărare considerat a fi, de

asemenea, încheiat în frauda lor, în care s-a invocat aceeași creanță de 16.790

lei, stabilită prin aceeași decizie de impunere Tribunalul Vâlcea a decis că

această creanță a fost stinsă prin plata tăcută la 20 iunie 2007 - sentința nr.

1521 din 10 decembrie 200, iar prin decizia nr. 28/A/C din 25 martie 2009 a

Curții de Apel Pitești (menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție) s-a reținut că debitoarea a plătit creanța, Administrația Finanțelor

Publice remițând notificarea de stingere a datoriei, emisă la 2 august 2007, în

care este consemnată suma arătată și decizia de impune nr. 399 din 17 iunie

2005.

Împotriva sentinței tribunalului D.G.F.P. Vâlcea a

declarat apel criticând-o sub aspectul competenței de soluționare a cauzei pe

fond, care potrivit apelantei este Judecătoria Râmnicu-Vâlcea având în vedere

și decizia dată în interesul legii nr. XXXII /2008 și în mod greșit a stabilit

prima instanță că a fost efectuată plata creanței.

Prin decizia nr. 62/A-C din 28 iulie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea.

S-a reținut în considerente că decizia în interesul

Legii nr. 32 a fost publicată în decembrie 2008, iar prin Hotărârea nr. 28/F-CC

din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel Pitești prin care a fost soluționat

conflictul negativ de competență, a fost stabilită competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Această hotărâre a fost menținută de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin respingerea recursului (f.194 și

217-218).

Mai mult, așa cum a arătat și apelanta, în cursul

judecății la prima instanță aceasta și-a majorat creanța la o valoare de peste

100.000 lei, ca urmare, s-a respins această critică ca nefondată, având în

vedere că prin hotărârea irevocabilă a fost decisă competența soluționării

litigiului.

Curtea a mai reținut că prin decizia nr. 28/A-C/2008,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a stabilit că suma de 16.790 lei rezultată din creanțele fiscale

datorate de SC M. SRL din anul 2005 au fost plătite.

Curtea a reținut că, având în vedere că apelanta a

invocat în cererea de chemare în judecată creanță de 16.790 lei născută în anul

2005, dar stinsă ulterior, rezultă că relativ la acea creanță apelanta nu mai

poate invoca acțiunea pauliană pentru că ea nu mai este creditoare în raport cu

această creanță.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, D.G.F.P. și

Administrația Finanțelor Publice au formulat recurs criticând-o pentru aspecte

de netemeinicie în ceea ce privește stingerea creanței pe care o pretind

reclamantele, fără a motiva în fapt și în drept. Indică ca temei de drept art.

304

1

C. proc. civ.

Înalta Curte examinând cuprinsul cererii de recurs

apreciază că nu sunt critici propriu-zise la adresa deciziei care face obiectul

recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate

prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în

fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul

cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în așa fel

încât să se poată reține măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi

încadrată în cazurile de modificare ori de casare evocată de recurenți art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul

judiciar în recurs, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În cauză criticile formulate sunt raportate la

aspecte ce țin de netemeinicia deciziei recurate, neputând fi calificate ca

motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ în sensul art. 304 pct. 1

- 9 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte urmează să se aplice sancțiunea

nulității cererii de recurs, conform art. 302

alin.

(1)

lit. c) C. proc. civ.

Având în vedere că apărătorul intimatului - pârât

C.V. a solicitat cheltuieli de judecată dovedite cu acte justificative depuse

la dosarul cauzei, Înalta Curte urmează să oblige recurenta la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 lei conform chitanței depuse la dosar

la fila 17 către acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de

recurs formulată de recurentele-

reclamante

D.G.F.P.

VÂLCEA și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR

PUBLICE A MUNICIPIULUI RM.VÂLCEA

împotriva deciziei

nr. 62/A-C din 28

iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, se

cția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, în temeiul

art. 302

1

alin.

(1)

lit. c) C.

proc. civ.

Obligă

recurentele să plătească intimatului-pârât C.V.

suma de 5000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 ianuarie 2011.