ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 14094 din 18 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a constatat că prin decizia comercială nr. 1459 din 11 aprilie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat sentința comercială nr. 365/C din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și decizia nr. 101/A-C din 3 octombrie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și a trimis spre rejudecare în fond litigiul declanșat între reclamanta SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea și pârâții A.V.A.S.

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, având ca obiect plata sumei de 263.337 Euro reprezentând valoarea imobilului teren în suprafață de 1.439 mp situat în Rm.Vâlcea, întrucât competența de soluționare aparține Tribunalului București. Soluționând cauza Tribunalul București a respins excepția prematurității, excepția prescripției și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. Pe fond a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea, obligând-o pe pârâta A.V.A.S. București să plătească reclamantei suma de 263.337 Euro reprezentând valoarea imobilului teren în suprafață de 1.439 mp situat în Rm.Vâlcea și 1.700 lei cheltuieli de judecată.

A respins acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a apreciat că reclamanta a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă existând un refuz clar al autorității implicată în numele statului în procedura de privatizare de a plăti despăgubirile, statul cunoscând intenția reclamantei de a solicita despăgubiri pentru imobilul retrocedat foștilor proprietari și că dispozițiile art. 51 pct. 22 din H.G. nr. 450/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 88/1997 nu pot impune condiții suplimentare față de dispozițiile cu putere de lege, respingând astfel ca neîntemeiată excepția prematurității invocată de pârâtul Statul Român.

De asemenea a respins ca neîntemeiată excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta A.V.A.S. București reținând că termenul curge de la data nașterii dreptului la despăgubiri care este cel al rămânerii irevocabile a sentinței prin care imobilul a fost retrocedat foștilor proprietari, termen care nu s-a împlinit anterior sesizării primei instanțe la 3 august 2006. Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român întrucât dispozițiile art. 324 alin. (6) din Legea nr. 99/1999 nu fac decât să reitereze cu titlu de principiu obligațiile ce revin statului conform art. 1, art. 135 și art. 136 din Constituție iar prezența în cauză a autorității implicată în numele statului, în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii și față de acesta.

Ca urmare a admiterii excepției a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu Statul Român ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate. Pe fondul litigiului instanța de fond a reținut că societatea reclamantă a fost privatizată în cursul anului 1999 conform contractului de vânzare-cumpărare VL/8/1999, la acea dată existând în patrimoniul său imobilul teren în suprafață de 1439 mp situat în Rm.Vâlcea, inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria VL nr. 0008 din 23 noiembrie 1993, motiv pentru care aceasta a figurat ca pârâtă în litigiul declanșat cu foștii proprietari, litigiul fiind finalizat prin sentința civilă, irevocabilă, nr. 15 din 20 februarie 2001 a Tribunalului Vâlcea potrivit căreia foștii proprietari au obținut recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului.

În împrejurarea dată, în conformitate cu dispozițiile art. 324 alin. (1) și (2) din Legea nr. 99/1999 a admis acțiunea, motivând că această formă specială de despăgubire a fost prevăzută în mod expres de legiuitor în favoarea societății privatizate al cărui patrimoniu a fost redus prin retrocedarea imobilului către foștii proprietari și nu în favoarea cumpărătorului acțiunilor, nefiind grevată pe obligația de garanție pentru evicțiune specifică vânzătorului conform art. 1337 C. civ., astfel că valoarea despăgubirilor cuvenite a fost stabilită conform regulilor generale în funcție de valoarea de circulație a imobilului de care a fost lipsită reclamanta și nu de valoarea înscrisă în contabilitate care nu are nicio relevanță.

Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței mai sus menționată a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 304 din 28 iunie 2010 conform căreia apelanta a fost obligată și la cheltuieli de judecată cu suma de 14.000 lei. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a analizat cele patru motive invocate de pârâta A.V.A.S. București, reținând că excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată la valoarea pretențiilor solicitate nu este întemeiată deoarece la data formulării cererii reclamanta se afla în procedura de faliment și conform art. 77 din Legea nr. 85/2006 acțiunile introduse de administratorul judiciar sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor care a făcut obiectul celui de al doilea motiv de apel instanța de apel a reținut că art. 32 4 alin. (2) din Legea nr. 99/1999 nu face nicio distincție sub aspectul cuantumului despăgubirilor care nu poate fi limitat la valoarea contabilă a imobilului, o astfel de interpretare având semnificația unei adăugiri la lege, motiv pentru care se aplică regulile generale potrivit cărora despăgubirea trebuie să fie integrală și efectivă, neputând fi reținută aprecierea recurentei pârâte cu privire la îmbogățirea fără justă cauză întrucât ieșirea din patrimoniu a imobilului cauzează o pagubă egală cu valoarea de circulație a acestuia, luând exemplul faptului că dacă ar fi fost vândut prețul obținut de societate pentru acest imobil ar fi fost echivalat cu valoarea de piață.

Instanța de apel a respins și motivul privind despăgubirea proporțională cu procentul de 88,92% al A.V.A.S. București în capitalul social, raportat la acțiunile vândute prin contractul de vânzare-cumpărare VL/8/1999 reținând că obligația de despăgubire instituită de art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 nu este fondată pe obligația vânzătorului pentru evicțiune așa cum este reglementat de art. 1337 și urm. C. civ. ci, aceasta este o prevedere specială care nu limitează în niciun fel cuantumul despăgubirilor pe care trebuie să le suporte instituția publică implicată în privatizare, cea care este îndreptățită la despăgubiri fiind societatea comercială privatizată și nu acționarul care a cumpărat acțiunile pentru a se aplica principiul proporționalității despăgubirii raportat la acțiunile care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Analizând ultimul motiv de apel instanța a constatat că dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 conform cărora despăgubirile nu pot depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de către cumpărător, nu sunt aplicate în speță întrucât contractul de vânzare-cumpărare VL/8/1999 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi astfel că rămân aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare. La data de 16 august 2010 pârâta A.V.A.S. București a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel solicitând în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de A.V.A.S.

București, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei. Odată cu cererea de recurs recurenta a solicitat suspendarea executării sentinței instanței de fond, cerere respinsă prin încheierea din ședința din camera de consiliu din 28 octombrie 2010. În susținerea recursului recurenta a apreciat că în mod nelegal au fost înlăturate susținerile sale referitoare la valoarea prejudiciului deoarece nu există nicio mențiune în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor deoarece valoarea din contabilitate s-a regăsit și în capitalul social la data privatizării, astfel că societatea ce urmează a fi despăgubită se îmbogățește fără justă cauză și că din valoarea contabilă a imobilului s-ar cuveni restituit despăgubiri în cuantum de 88,92% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni VL/8/1999 pârâta A.V.A.S.

București a vândut acțiuni reprezentând 88,90% din capitalul social al SC I.C. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Vâlcea, diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății, învederând că instanța de apel a interpretat greșit art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 întrucât acesta se referă la acoperirea unui prejudiciu cert și real și nu la o cale de îmbogățire fără justă cauză pentru societate, cuantumul acordării despăgubirilor fiind stabilit incorect de instanța de fond. Mai mult invocând dispozițiile art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 așa cum a fost modificată de Legea nr. 99/1999, instanța de fond în mod nelegal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de D.G.F.P.

Vâlcea. La data de 6 ianuarie 2011 intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, analizând toate motivele de recurs. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Analizând motivele de recurs se constată că recurenta a invocat încălcarea art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor raportat pe de-o parte la valoarea imobilului din contabilitate, pe de altă parte la numărul acțiunilor vândute conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni VL/8/1999.

Art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 88/1997 stabilește obligația instituțiilor publice implicate de a plăti societăților comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foștii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituțiile publice implicate, de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. Se constată că dispozițiile art. 32 4 alin. (1) și (3) din O.U.G.

nr. 88/1997 nu limitează reparația, astfel că în mod corect s-a stabilit că aceasta trebuie făcută conform normelor generale pe măsura prejudiciului suferit, răspunderea pârâtei având izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun reglementat și prin legea specială, chiar legiuitorul făcând o distincție între despăgubiri și contravaloarea imobilului, atunci când s-a referit la despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului și că beneficiara despăgubirilor este societatea, nu acționarul, context în care nu poate fi aplicat principiul proporționalității despăgubirilor. Referitor la pretinsa îmbogățire fără just temei raportată de către recurentă la interpretarea greșită art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 se constată că această teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem verso , respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt. Ca urmare Curtea constată că despăgubirile solicitate de intimată au fost corect stabilite în temeiul dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 raportate la contractul de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește alin. (6) al art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 cu privire la care recurenta a apreciat că a fost aplicat greșit în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, Curtea constată că acesta nu a constituit motiv de apel, împrejurare față de care aplicând principiul omisso medio va respinge și acest motiv. Pentru considerentele de mai sus în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Având în vedere că intimata a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 14.000 lei reprezentând onorariul de avocat, depunând la dosarul cauzei chitanța nr. 3 din 4 ianuarie 2011 și față de împrejurarea că se constată că onorariul este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, Curtea va admite cererea privind cheltuielile de judecată numai pentru suma de 4.000 lei, obligând-o pe recurentă să-i plătească intimatei suma mai sus menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 304 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei SC I.M. SRL prin lichidator judiciar SC V.C. S.P.R.L. Râmnicu Valcea suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 ianuarie 2011.