ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2479/2009

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 142 din 11 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 911/289/2006 al Tribunalului Comercial Mureș s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva pârâtei S.C.M. Reghin, care a fost obligată la plata sumei de 160.500 lei cu titlu de pretenții și 17.432,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, reclamanta a solicitat transformarea daunelor cominatorii stabilite prin sentința civilă nr. 1614 din 25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, rămasă irevocabilă la data de 31 martie 2006, prin respingerea recursului, în daune compensatorii, cu motivarea că prin hotărârea menționată pârâta a fost obligată la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii nr. 1294 din 30 iunie 2004 și la plata sumei de 500 lei reprezentând daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la executarea acestor obligații. Dat fiind faptul că pârâta și-a îndeplinit obligația contractuală doar la data de 12 septembrie 2006, reclamanta apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru transformarea acestora în daune, interese având în vedere Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, tribunalul constatând că pârâta nu a negat susținerile reclamantei referitoare la executarea cu întârziere a obligațiilor asumate, a apreciat că se impune antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei care a pierdut contractele încheiate cu un partener extern ca urmare a imposibilității de a livra acestuia, la termen produsele ce trebuiau executate de pârâtă. Raportat la poziția procesuală a pârâtei, care a contestat doar întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, prima instanță, pe baza probelor administrate și în conformitate cu dispozițiile art. 1084 – art. 1086 C. civ., a apreciat că este justificată cererea reclamantei de a acoperi atât paguba efectivă în sumă de 2.854,76 lei recunoscută, de altfel de pârâtă cât și beneficiul nerealizat în sumă de 160.500 lei constând în diminuarea profitului ca urmare a scăderii vânzărilor către partenerul extern.

Sub acest aspect, argumentul avut în vedere a fost acela că, dacă pârâta și-ar fi îndeplinit întocmai obligația asumată, reclamanta putea să-și continue la același nivel raporturile contractuale cu partenerul extern, ceea ce i-ar fi adus profituri la nivelul celor încasate în anii anteriori. În privința cheltuielilor de judecată, tribunalul, a arătat că, în temeiul art. 274 alin. (1) – (3) C. proc.

civ., pârâta, fiind parte căzută în pretenții, urmează să suporte toate cheltuielile ocazionate de prezenta cauză, adică, pe lângă taxă judiciară de timbru în sumă de 2.426,5 lei respectiv 6 lei timbru judiciar, onorariul avocațial în cuantum de 3.000 lei, precum și suma de 12.000 lei achitată de reclamantă consilierului său juridic pentru reprezentarea în instanță, pentru că această sumă a fost achitată de reclamantă în baza unor acte adiționale încheiate în temeiul art. 969 C. civ., astfel că se include în categoria cheltuielilor avute în vedere de dispozițiile art. 274 C. civ.

Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia nr. 109 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Târgu – Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 83.500 lei cu titlu de daune - interese și 5.246,5 lei cheltuieli de judecată, au fost respinse restul pretențiilor, și s-a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 2.030,5 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată la fond. Totodată, intimata SC A.I. SA a fost obligată și la plata sumei de 6.099 lei cheltuieli de judecată către apelantă. Pentru a proceda în acest mod, instanța de apel a arătat, în sinteză, că deși tribunalul a reținut corect întinderea daunelor - interese în sensul că acestea trebuie să cuprindă atât paguba efectivă cât și beneficiul nerealizat și că prejudiciul este dovedit, totuși cuantumul acestora a fost greșit determinat.

În această privință, daunele cominatorii în limita cărora tribunalul trebuia să acorde daunele – interese, trebuiau calculate de la data de 31 martie 2006, data rămânerii definitive a sentinței nr. 1614 și nu de la data pronunțării acestei hotărâri, adică de la 25 octombrie 2005, și până la executarea obligației contractuale, respectiv 14 septembrie 2006. Prejudiciul determinat în acest mod, fiind în sumă de 83.500 lei, măsură în care a fost modificată hotărârea apelată. De asemenea, referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, s-a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, în sensul că, consilierul juridic își exercită mandatul în temeiul contractului de muncă, pentru care primește o indemnizație, iar actele adiționale nu-i conferă un mandat de reprezentare și nu sunt opozabile terților, astfel că onorariile respective nu pot fi avute în vedere la calculul cheltuielilor de judecată.

În consecință, raportat la cuantumul pretenții admise, hotărârea primei instanțe a fost modificată și în privința cheltuielilor de judecată, și în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus și darea în debit a reclamantei întrucât suma stabilită cu titlu de taxă judiciară de timbru a fost greșit calculată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Reclamanta SC A.I. SA, critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 8 și art. 274 C. proc. civ. În mod concret recurenta invocă faptul că instanța de apel ignorând prevederile art. 720 8 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate în materie comercială, sunt executorii de drept de la data pronunțării, a apreciat eronat că pentru transformarea daunelor cominatorii în daune – interese trebuie luată în considerare data pronunțării hotărârii de obligare a pârâtei la plata acestora, respectiv, data de 25 octombrie 2005 și nu 31 martie 2006, consecința fiind diminuarea nelegală a sumei datorate cu acest titlu. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei, pronunțată de un complet de judecată din compunerea căruia a făcut parte un judecător care a mai soluționat un litigiu între aceleași părți, și în care, de asemenea, nu au fost incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată sumele de bani achitate consilierului juridic, iar cererea de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., a fost greșit respinsă. În privința cheltuielilor de judecată, recurenta arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, în cuantumul acestora trebuiau incluse și onorariile acordate consilierului juridic prin actele adiționale încheiate în temeiul libertății contractuale, cu atât mai mult cu cât nicio dispoziție legală nu interzice încheierea acestora, iar reprezentarea părților în instanță se poate face potrivit art. 67 și 68 al.4 C. proc. civ. și prin mandatar. Pârâta S.C.M. invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea criticilor că, procedând la evaluarea judiciară a prejudiciului suferit de reclamantă, instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 1084 – art. 1086 C. civ.

apreciind eronat cuantumul acestuia. În concret, arată recurenta, singurul prejudiciu direct, și real, suferit de reclamantă ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor contractuale este de 2.854,76 lei, singurul efect direct al neexecutării la timp a obligației fiind lipsa din patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent nesemnificativ față de volumul de producție al societății reclamante. În privința beneficiului nerealizat, susține recurenta, acesta are un caracter eventual și imprevizibil, a cărui nerealizare, de asemenea nu îi poate fi imputată, în condițiile în care, contrar susținerilor reclamantei relațiile contractuale ale acesteia cu partenerul extern nu au fost afectate, ci dimpotrivă comenzile acestuia pentru produse de tipul celor executate cu întârziere au crescut.

Pe de altă parte, diminuarea vânzărilor reclamantei și eventualele pierderi suferite au fost cauzate de diferențele de curs valutar și dobânzile bancare plătite pentru creditele angajate, neavând niciun raport de cauzalitate cu conduita recurentei. O altă critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în privința determinării cuantumului cheltuielilor de judecată, care au fost greșit calculate deși apelul s-a admis.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, iar al pârâtei este întemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare: Astfel, se impune precizarea că ambele recurente, au criticat, din perspectivă proprie, întinderea daunelor - interese rezultate din transformarea daunelor cominatorii acordate prin sentința nr. 1614 din 25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, în daune – compensatorii, motiv pentru care și criticile vor fi analizate concomitent. Sub acest aspect, se va reține că daunele cominatorii, ca mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenței debitorului în executarea obligației stabilite în sarcina sa, au un caracter provizoriu, fiind acordate până în momentul în care acesta își va îndeplini obligația și totodată au un caracter nedeterminat în privința întinderii lor.

Prin urmare, tocmai în considerarea caracterului incert și nelichid al unei asemenea creanțe, posibilitatea transformării în daune – compensatorii este condiționată, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, de producerea dovezilor privind pierderea suferită și beneficiul nerealizat de reclamantă ca o consecință directă ți imediată a neexecutării obligației de către pârâtă. Analizând cauza din această perspectivă, instanțele au apreciat însă eronat că între prejudiciu suferit de reclamantă și evaluat la suma de 160.000 lei, și respectiv conduita pârâtei există un raport de cauzalitate, în condițiile în care aceasta și-a nesocotit obligația de a executa la termen 50 de bucăți produse de mobilier și în acest mod a afectat esențial și a contribuit la deteriorarea relațiilor comerciale ale reclamantei cu un partener extern cu care aceasta avea încheiat un contract în valoare de 2.500.000 EURO.

Cu alte cuvinte, lipsa din patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent nesemnificativ față de volumul de activitate al acesteia, nu poate avea drept efect cauzarea unui prejudiciu în cuantumul solicitat de aceasta, motiv pentru care, critica formulată sub acest aspect de pârâtă este întemeiată astfel încât aceasta, va putea fi obligată în limitele recunoașterii pretențiilor doar la plata sumei de 2.854,76 lei, cu titlu de prejudiciu cert și direct pentru celelalte sume nefiind îndeplinite cerințele art. 1085 – art. 1086 C. civ. Față de soluția preconizată, rezultă că este nefondată critica reclamantei în privința întinderii daunelor solicitate. Referitor la critica reclamantei privind modul de soluționare a cererii de recuzare pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., Curtea reține că aceasta în mod corect a fost respinsă, deoarece judecătorul împotriva căruia s-a formulat cererea nu și-a spus părerea în litigiul aflat pe rol ci a soluționat o problemă de drept asemănătoare într-un alt dosar. În privința aplicării art. 274 C. civ., instanța de apel, a apreciat corect că onorariile acordate de reclamantă consilierului său juridic în baza unor acte adiționale nu pot fi incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată, pentru că acesta își exercită atribuțiile în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu toate drepturile și obligațiile aferente, motiv pentru care și această critică a reclamantei va fi înlăturată.

În concluzie, pentru considerentele anterior menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtei va fi admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.854,76 lei cu titlu de daune și 734,34 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial și totodată reclamanta va fi obligată la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată, în apel, compuse din taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva deciziei nr. 109/ A din 17 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș. secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâta S.C.M. Reghin împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2.854,76 lei, cu titlu de daune și 734,34 lei cheltuieli de judecată, în fond. Obligă intimata – reclamantă SC A.I. SA Reghin să plătească apelantei - pârâte S.C.M. Reghin suma de 6.200 lei, cheltuieli de judecată în apel. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2009.