ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2479/2009

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 142 din 11

februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 911/289/2006 al Tribunalului Comercial

Mureș s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva

pârâtei S.C.M. Reghin, care a fost obligată la plata sumei de 160.500 lei cu titlu

de pretenții și 17.432,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență că, reclamanta a solicitat

transformarea daunelor cominatorii stabilite prin sentința civilă nr. 1614 din

25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, rămasă irevocabilă la data de 31

martie 2006, prin respingerea recursului, în daune compensatorii, cu motivarea

că prin hotărârea menționată pârâta a fost obligată la îndeplinirea

obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii nr. 1294 din 30 iunie

2004 și la plata sumei de 500 lei reprezentând daune cominatorii pentru fiecare

zi de întârziere până la executarea acestor obligații. Dat fiind faptul că

pârâta și-a îndeplinit obligația contractuală doar la data de 12 septembrie

2006, reclamanta apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru transformarea

acestora în daune, interese având în vedere Decizia XX din 12 decembrie 2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, tribunalul

constatând că pârâta nu a negat susținerile reclamantei referitoare la

executarea cu întârziere a obligațiilor asumate, a apreciat că se impune

antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat

reclamantei care a pierdut contractele încheiate cu un partener extern ca

urmare a imposibilității de a livra acestuia, la termen produsele ce trebuiau

executate de pârâtă.

Raportat la poziția

procesuală a pârâtei, care a contestat doar întinderea prejudiciului suferit de

reclamantă, prima instanță, pe baza probelor administrate și în conformitate cu

dispozițiile art. 1084 – art. 1086 C. civ., a apreciat că este justificată

cererea reclamantei de a acoperi atât paguba efectivă în sumă de 2.854,76 lei

recunoscută, de altfel de pârâtă cât și beneficiul nerealizat în sumă de

160.500 lei constând în diminuarea profitului ca urmare a scăderii vânzărilor

către partenerul extern. Sub acest aspect, argumentul avut în vedere a fost

acela că, dacă pârâta și-ar fi îndeplinit întocmai obligația asumată,

reclamanta putea să-și continue la același nivel raporturile contractuale cu

partenerul extern, ceea ce i-ar fi adus profituri la nivelul celor încasate în

anii anteriori.

În privința cheltuielilor de

judecată, tribunalul, a arătat că, în temeiul art. 274 alin. (1) – (3) C. proc.

civ., pârâta, fiind parte căzută în pretenții, urmează să suporte toate

cheltuielile ocazionate de prezenta cauză, adică, pe lângă taxă judiciară de

timbru în sumă de 2.426,5 lei respectiv 6 lei timbru judiciar, onorariul

avocațial în cuantum de 3.000 lei, precum și suma de 12.000 lei achitată de

reclamantă consilierului său juridic pentru reprezentarea în instanță, pentru

că această sumă a fost achitată de reclamantă în baza unor acte adiționale

încheiate în temeiul art. 969 C. civ., astfel că se include în categoria

cheltuielilor avute în vedere de dispozițiile art. 274 C. civ.

Apelul declarat de pârâtă a

fost admis prin decizia nr. 109 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Târgu –

Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința

modificării în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

83.500 lei cu titlu de daune - interese și 5.246,5 lei cheltuieli de judecată,

au fost respinse restul pretențiilor, și s-a dispus darea în debit a

reclamantei cu suma de 2.030,5 lei reprezentând taxă judiciară de timbru

datorată la fond. Totodată, intimata SC A.I. SA a fost obligată și la plata

sumei de 6.099 lei cheltuieli de judecată către apelantă.

Pentru a proceda în acest

mod, instanța de apel a arătat, în sinteză, că deși tribunalul a reținut corect

întinderea daunelor - interese în sensul că acestea trebuie să cuprindă atât

paguba efectivă cât și beneficiul nerealizat și că prejudiciul este dovedit,

totuși cuantumul acestora a fost greșit determinat.

În această privință, daunele

cominatorii în limita cărora tribunalul trebuia să acorde daunele – interese,

trebuiau calculate de la data de 31 martie 2006, data rămânerii definitive a

sentinței nr. 1614 și nu de la data pronunțării acestei hotărâri, adică de la

25 octombrie 2005, și până la executarea obligației contractuale, respectiv 14

septembrie 2006. Prejudiciul determinat în acest mod, fiind în sumă de 83.500

lei, măsură în care a fost modificată hotărârea apelată.

De asemenea, referitor la

cheltuielile de judecată acordate reclamantei, s-a reținut că în speță sunt

incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, în sensul că,

consilierul juridic își exercită mandatul în temeiul contractului de muncă,

pentru care primește o indemnizație, iar actele adiționale nu-i conferă un

mandat de reprezentare și nu sunt opozabile terților, astfel că onorariile

respective nu pot fi avute în vedere la calculul cheltuielilor de judecată.

În consecință, raportat la

cuantumul pretenții admise, hotărârea primei instanțe a fost modificată și în

privința cheltuielilor de judecată, și în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997 s-a dispus și darea în debit a reclamantei întrucât suma stabilită cu

titlu de taxă judiciară de timbru a fost greșit calculată.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta SC A.I. SA,

critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720

8

și art. 274 C. proc. civ.

În mod concret recurenta

invocă faptul că instanța de apel ignorând prevederile art. 720

8

C.

proc. civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate în materie comercială, sunt

executorii de drept de la data pronunțării, a apreciat eronat că pentru

transformarea daunelor cominatorii în daune – interese trebuie luată în

considerare data pronunțării hotărârii de obligare a pârâtei la plata acestora,

respectiv, data de 25 octombrie 2005 și nu 31 martie 2006, consecința fiind

diminuarea nelegală a sumei datorate cu acest titlu.

O altă critică vizează

nelegalitatea deciziei, pronunțată de un complet de judecată din compunerea

căruia a făcut parte un judecător care a mai soluționat un litigiu între

aceleași părți, și în care, de asemenea, nu au fost incluse în cuantumul

cheltuielilor de judecată sumele de bani achitate consilierului juridic, iar

cererea de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., a

fost greșit respinsă.

În privința cheltuielilor de

judecată, recurenta arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, în

cuantumul acestora trebuiau incluse și onorariile acordate consilierului

juridic prin actele adiționale încheiate în temeiul libertății contractuale, cu

atât mai mult cu cât nicio dispoziție legală nu interzice încheierea acestora,

iar reprezentarea părților în instanță se poate face potrivit art. 67 și 68

al.4 C. proc. civ. și prin mandatar.

Pârâta S.C.M. invocă

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

arătând în dezvoltarea criticilor că, procedând la evaluarea judiciară a

prejudiciului suferit de reclamantă, instanțele au aplicat greșit dispozițiile art.

1084 – art. 1086 C. civ. apreciind eronat cuantumul acestuia.

În concret, arată recurenta,

singurul prejudiciu direct, și real, suferit de reclamantă ca urmare a

executării cu întârziere a obligațiilor contractuale este de 2.854,76 lei,

singurul efect direct al neexecutării la timp a obligației fiind lipsa din

patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent

nesemnificativ față de volumul de producție al societății reclamante.

În privința beneficiului

nerealizat, susține recurenta, acesta are un caracter eventual și imprevizibil,

a cărui nerealizare, de asemenea nu îi poate fi imputată, în condițiile în

care, contrar susținerilor reclamantei relațiile contractuale ale acesteia cu

partenerul extern nu au fost afectate, ci dimpotrivă comenzile acestuia pentru

produse de tipul celor executate cu întârziere au crescut. Pe de altă parte,

diminuarea vânzărilor reclamantei și eventualele pierderi suferite au fost

cauzate de diferențele de curs valutar și dobânzile bancare plătite pentru

creditele angajate, neavând niciun raport de cauzalitate cu conduita

recurentei.

O altă critică vizează

încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în privința determinării

cuantumului cheltuielilor de judecată, care au fost greșit calculate deși

apelul s-a admis.

Analizând recursurile

formulate prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior

menționate, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, iar al

pârâtei este întemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în

continuare:

Astfel, se impune precizarea

că ambele recurente, au criticat, din perspectivă proprie, întinderea daunelor -

interese rezultate din transformarea daunelor cominatorii acordate prin

sentința nr. 1614 din 25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, în daune –

compensatorii, motiv pentru care și criticile vor fi analizate concomitent.

Sub acest aspect, se va

reține că daunele cominatorii, ca mijloc juridic subsidiar de înfrângere a

rezistenței debitorului în executarea obligației stabilite în sarcina sa, au un

caracter provizoriu, fiind acordate până în momentul în care acesta își va

îndeplini obligația și totodată au un caracter nedeterminat în privința

întinderii lor.

Prin urmare, tocmai în

considerarea caracterului incert și nelichid al unei asemenea creanțe,

posibilitatea transformării în daune – compensatorii este condiționată,

potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, de producerea

dovezilor privind pierderea suferită și beneficiul nerealizat de reclamantă ca

o consecință directă ți imediată a neexecutării obligației de către pârâtă.

Analizând cauza din această

perspectivă, instanțele au apreciat însă eronat că între prejudiciu suferit de

reclamantă și evaluat la suma de 160.000 lei, și respectiv conduita pârâtei

există un raport de cauzalitate, în condițiile în care aceasta și-a nesocotit

obligația de a executa la termen 50 de bucăți produse de mobilier și în acest

mod a afectat esențial și a contribuit la deteriorarea relațiilor comerciale

ale reclamantei cu un partener extern cu care aceasta avea încheiat un contract

în valoare de 2.500.000 EURO.

Cu alte cuvinte, lipsa din

patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent

nesemnificativ față de volumul de activitate al acesteia, nu poate avea drept

efect cauzarea unui prejudiciu în cuantumul solicitat de aceasta, motiv pentru

care, critica formulată sub acest aspect de pârâtă este întemeiată astfel încât

aceasta, va putea fi obligată în limitele recunoașterii pretențiilor doar la

plata sumei de 2.854,76 lei, cu titlu de prejudiciu cert și direct pentru

celelalte sume nefiind îndeplinite cerințele art. 1085 – art. 1086 C. civ.

Față de soluția preconizată,

rezultă că este nefondată critica reclamantei în privința întinderii daunelor

solicitate.

Referitor la critica

reclamantei privind modul de soluționare a cererii de recuzare pentru motivul

prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., Curtea reține că aceasta în mod

corect a fost respinsă, deoarece judecătorul împotriva căruia s-a formulat

cererea nu și-a spus părerea în litigiul aflat pe rol ci a soluționat o problemă

de drept asemănătoare într-un alt dosar.

În privința aplicării art. 274

C. civ., instanța de apel, a apreciat corect că onorariile acordate de

reclamantă consilierului său juridic în baza unor acte adiționale nu pot fi

incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată, pentru că acesta își exercită

atribuțiile în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind

organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu toate drepturile

și obligațiile aferente, motiv pentru care și această critică a reclamantei va

fi înlăturată.

În concluzie, pentru

considerentele anterior menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtei va fi

admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 2.854,76 lei cu titlu de daune și 734,34

lei reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial și totodată

reclamanta va fi obligată la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată,

în apel, compuse din taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial către

pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva deciziei nr. 109/ A din 17 decembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu – Mureș. secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de

pârâta S.C.M. Reghin împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte,

în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2.854,76 lei, cu

titlu de daune și 734,34 lei cheltuieli de judecată, în fond.

Obligă intimata – reclamantă

SC A.I. SA Reghin să plătească apelantei - pârâte S.C.M. Reghin suma de 6.200

lei, cheltuieli de judecată în apel.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

19 octombrie 2009.