ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2872/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. 654/COM/2005, reclamanta SC T.E. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 9.550.037.903 lei vechi, cu titlu de penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 3930 din data de 24 iulie 2007, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca nefondată și a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T.E.

SA, prin lichidatorul său, M. SPRL, obligând pârâta SC R. SA să plătească reclamantei suma de 924.625,46 lei, cu titlu de penalități de întârziere, respingând, ca nefondată, cererea experților de majorare a cuantumului onorariului cuvenit pentru contraexpertiză și obligând pârâta și la plata sumei de 8.561,20 lei, cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 282 din 19 decembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul comercial declarat de apelanta - pârâtă SC R. SA București, împotriva sentinței pronunțate de către prima instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: - Tribunalul Constanța este competent a soluționa acțiunea în pretenții formulată în cauza de față, având în vedere locul efectuării plății, respectiv, municipiul Constanța; - Obligațiile contractuale au fost îndeplinite de către reclamantă; - Creditorul are dreptul să invoce compensarea creanței sale cu aceea a debitorului în cazul în care, la data deschiderii procedurii de insolvență, obligațiile sunt certe și creanța este certă, lichidă și exigibilă, - Raportul de contraexpertiză stipulează că pârâta datorează reclamantei cu titlu de penalități de întârziere suma de 924.625,45 lei, în raport cu scadența fiecărei facturi și până la achitarea integrală a contravalorii lucrărilor executate; - Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale; - Cuantumul onorariului cuvenit experților contabili a fost corect stabilit în raport cu documentele justificative existente și cu solicitarea inițială a acestora; - Cheltuielile de judecată au fost în mod just acordate reclamantei, față de culpa procesuală a pârâtei.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat recurs, pârâta SC R. SA București, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, în raport cu valoarea pretențiilor deduse judecății și, având în vedere adresa sediului societății pârâte, respectiv, în municipiul București, competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, aparține Tribunalului București, și nu Tribunalului Constanța, cu referire la art. 2 pct. 1 lit. a), art. 5 și art. 7 C. proc. civ. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea conține motive contradictorii cu referire la decizia Curții de Apel Constanța nr. 34/COM/2006 prin care excepția autorității lucrului judecat a fost respinsă, cu motivarea lipsei triplei identități – de părți, obiect și temei de drept.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta a considerat că hotărârea dată în apel, în concordanță cu sentința pronunțată de instanța de fond, a ignorat neexecutarea obligațiilor contractuale de către însăși reclamanta, a nesocotit dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ. și a încălcat principiul de drept consacrat de art. 1169 C. civ. În continuare, recurenta, în susținerea menționatelor motive de recurs, a înțeles să facă trimitere la raportul de contraexpertiză, la facturi și contracte. Recurenta - pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinței pronunțate de prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul este nefondat. Criticile referitoare la necompetența teritorială nu pot constitui obiectul analizei în recurs din perspectiva cerințelor pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. pe care recurenta și-a întemeiat, în drept, acest prim motiv de recurs întrucât, precitatul text legal se referă la „hotărârea dată cu încălcarea competenței altei instanțe”, ce vizează, așadar, strict competența materială și nu cea teritorială, avută în vedere de către recurentă, iar cerințele art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. au fost respectate în cauză, față de valoarea pretențiilor deduse judecății prin cererea introductivă, în cuantum de 9.550.037.903 lei. În ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., astfel cum a fost dezvoltat de către recurentă, se constată a fi fără incidență asupra soluției date în apel, față de considerentele ce au stat la baza acesteia din urmă, având în vedere că instanța de apel nu s-a raportat la excepția autorității lucrului judecat, abordată drept critică în recurs. Nici critica hotărârii pronunțate în apel, prin prisma motivelor prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită, în lipsa explicitării concrete a incidenței textelor legale pretins a fi nesocotite ori greșit aplicate și, mai mult, prin raportare la probele administrate – raport de contraexpertiză, facturi - interpretarea acestora din urmă nemaiputând fi analizată în calea de atac a recursului, față de redactarea art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate. Depășind aceste aspecte, se constată că, în mod corect, instanța de apel a considerat îndeplinite obligațiile contractuale numai, de către reclamantă, pârâta datorând penalități de întârziere la plata lucrărilor efectuate de către partea potrivnică, în conformitate cu prevederile contractului – cadru de antrepriză încheiat la data de 17 februarie 2000. De asemenea, și din perspectiva pretinsei ignorări a art. 1143 și urm. C. civ. de către instanța de apel, se constată lipsa de incidență a menționatelor articole în pricina de față, întrucât art. 1143 C. civ. reglementează stingerea datoriilor reciproce dintre două persoane datoare una alteia, prin compensație, însă, cum, la data deschiderii procedurii insolvenței față de societatea debitoare SC T.E.

SA condițiile prevăzute de art. 1144 C. civ. privitoare la compensația legală nu erau îndeplinite, aceste critici nu pot conduce la modificarea deciziei recurate. Nici pretinsa încălcare a principiului consacrat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia persoana care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească nu poate fi reținută având în vedere că în dezvoltarea acestei critici recurenta se referă la modul în care instanța a apreciat probele administrate, aspect ce nu mai poate face obiectul verificării în recurs. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat în această cale de atac, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 282 din 19 decembrie 2007, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2008.