ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2872/2008

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța

sub nr. 654/COM/2005, reclamanta SC T.E. SA a solicitat ca, în contradictoriu

cu pârâta SC R. SA, instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 9.550.037.903 lei vechi, cu titlu

de penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanța, prin

sentința nr. 3930 din data de 24 iulie 2007, a respins excepția autorității de

lucru judecat, ca nefondată și a admis, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta SC T.E. SA, prin lichidatorul său, M. SPRL, obligând

pârâta SC R. SA să plătească reclamantei suma de 924.625,46 lei, cu titlu de

penalități de întârziere, respingând, ca nefondată, cererea experților de

majorare a cuantumului onorariului cuvenit pentru contraexpertiză și obligând

pârâta și la plata sumei de 8.561,20 lei, cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Constanța,

prin decizia nr. 282 din 19 decembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul

comercial declarat de apelanta - pârâtă SC R. SA București, împotriva sentinței

pronunțate de către prima instanță.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

- Tribunalul Constanța este

competent a soluționa acțiunea în pretenții formulată în cauza de față, având

în vedere locul efectuării plății, respectiv, municipiul Constanța;

- Obligațiile contractuale

au fost îndeplinite de către reclamantă;

- Creditorul are dreptul să

invoce compensarea creanței sale cu aceea a debitorului în cazul în care, la

data deschiderii procedurii de insolvență, obligațiile sunt certe și creanța

este certă, lichidă și exigibilă,

- Raportul de

contraexpertiză stipulează că pârâta datorează reclamantei cu titlu de

penalități de întârziere suma de 924.625,45 lei, în raport cu scadența fiecărei

facturi și până la achitarea integrală a contravalorii lucrărilor executate;

- Pârâta nu și-a îndeplinit

obligațiile contractuale;

- Cuantumul onorariului

cuvenit experților contabili a fost corect stabilit în raport cu documentele

justificative existente și cu solicitarea inițială a acestora;

- Cheltuielile de judecată

au fost în mod just acordate reclamantei, față de culpa procesuală a pârâtei.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel a formulat recurs, pârâta SC R. SA București, invocând

motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, în

raport cu valoarea pretențiilor deduse judecății și, având în vedere adresa

sediului societății pârâte, respectiv, în municipiul București, competența de

soluționare a cauzei, în primă instanță, aparține Tribunalului București, și nu

Tribunalului Constanța, cu referire la art. 2 pct. 1 lit. a), art. 5 și art. 7 C.

proc. civ.

Cât privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că

hotărârea conține motive contradictorii cu referire la decizia Curții de Apel

Constanța nr. 34/COM/2006 prin care excepția autorității lucrului judecat a

fost respinsă, cu motivarea lipsei triplei identități – de părți, obiect și

temei de drept.

Referitor la motivele de

recurs prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta a

considerat că hotărârea dată în apel, în concordanță cu sentința pronunțată de

instanța de fond, a ignorat neexecutarea obligațiilor contractuale de către

însăși reclamanta, a nesocotit dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ. și a

încălcat principiul de drept consacrat de art. 1169 C. civ.

În continuare, recurenta, în

susținerea menționatelor motive de recurs, a înțeles să facă trimitere la

raportul de contraexpertiză, la facturi și contracte.

Recurenta - pârâtă a

solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, iar, în

subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea

apelului, schimbarea, în tot, a sentinței pronunțate de prima instanță în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul este nefondat.

Criticile referitoare la

necompetența teritorială nu pot constitui obiectul analizei în recurs din perspectiva

cerințelor pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. pe care recurenta și-a întemeiat,

în drept, acest prim motiv de recurs întrucât, precitatul text legal se referă

la „hotărârea dată cu încălcarea competenței altei instanțe”, ce vizează,

așadar, strict competența materială și nu cea teritorială, avută în vedere de

către recurentă, iar cerințele art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. au fost

respectate în cauză, față de valoarea pretențiilor deduse judecății prin

cererea introductivă, în cuantum de 9.550.037.903 lei.

În ce privește motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de către

recurentă, se constată a fi fără incidență asupra soluției date în apel, față

de considerentele ce au stat la baza acesteia din urmă, având în vedere că

instanța de apel nu s-a raportat la excepția autorității lucrului judecat, abordată

drept critică în recurs.

Nici critica hotărârii

pronunțate în apel, prin prisma motivelor prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304

C. proc. civ., nu poate fi primită, în lipsa explicitării concrete a incidenței

textelor legale pretins a fi nesocotite ori greșit aplicate și, mai mult, prin

raportare la probele administrate – raport de contraexpertiză, facturi -

interpretarea acestora din urmă nemaiputând fi analizată în calea de atac a

recursului, față de redactarea art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., în vigoare la

data pronunțării deciziei atacate.

Depășind aceste aspecte, se

constată că, în mod corect, instanța de apel a considerat îndeplinite

obligațiile contractuale numai, de către reclamantă, pârâta datorând penalități

de întârziere la plata lucrărilor efectuate de către partea potrivnică, în

conformitate cu prevederile contractului – cadru de antrepriză încheiat la data

de 17 februarie 2000.

De asemenea, și din

perspectiva pretinsei ignorări a art. 1143 și urm. C. civ. de către instanța de

apel, se constată lipsa de incidență a menționatelor articole în pricina de

față, întrucât art. 1143 C. civ. reglementează stingerea datoriilor reciproce

dintre două persoane datoare una alteia, prin compensație, însă, cum, la data

deschiderii procedurii insolvenței față de societatea debitoare SC T.E. SA

condițiile prevăzute de art. 1144 C. civ. privitoare la compensația legală nu

erau îndeplinite, aceste critici nu pot conduce la modificarea deciziei

recurate.

Nici pretinsa încălcare a

principiului consacrat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia persoana care face

o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească nu poate fi reținută

având în vedere că în dezvoltarea acestei critici recurenta se referă la modul

în care instanța a apreciat probele administrate, aspect ce nu mai poate face

obiectul verificării în recurs.

În consecință, pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, iar, în conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală,

să plătească intimatei cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat

în această cale de atac, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC R. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 282

din 19 decembrie 2007, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 octombrie 2008.