ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4/2010

Asupra recursului civil de

față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 110

din 18 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins excepția autorității de lucru judecat ca nefondată. S-a respins

acțiunea formulată de reclamantele T.E.G., M.E., împotriva pârâților C.O.R.,

S.M., R.E., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, prin decizia civilă nr. 747/2003 s-a constatat

în mod irevocabil, că titlul pârâților este valabil fiind încheiat cu

bună-credință, aceștia fiind în posesia bunului, bunul fiind definit ca atare

și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

S-a mai reținut că titlul

reclamantelor nu a fost contestat, beneficiind de anterioritate, iar titlul

pârâților a fost confirmat prim hotărâre judecătorească.

Prin urmare, titlul

pârâților a fost apreciat ca fiind mai bine caracterizat întrucât a făcut

obiectul analizei sub aspectul valabilității sale, fiind constatat ca valabil

printr-o hotărâre judecătorească.

Prin decizia civilă nr. 689

din 24 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți M.E. și T.E.G.,

împotriva sentinței civile nr. 110 din 18 ianuarie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-pârâți C.O.R., S.M. și R.E.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că, instanța de fond în mod corect a constatat că

titlul pârâților este mai bine caracterizat, deoarece acesta a fost confirmat

pe cale judecătorească, iar hotărârea a fost opozabilă reclamantelor.

S-a mai reținut, ca fiind

nerelevantă invocarea pe calea dreptului comun a dispozițiilor art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al acțiunii îl constituie art.

480 C. civ., acțiune în cadrul căreia s-a procedat la compararea titlului

părților, iar instanța de fond corect a statuat că titlul pârâților este mai

caracterizat comparativ cu titlul deținut de reclamanți.

Împotriva deciziei civile

mai sus menționată au declarat recurs reclamantele M.E. și T.E.G., criticând-o

ca fiind netemeinică și nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru următoarele motive:

- Hotărârea pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, ignorându-se dreptul de proprietate

dovedit cu actele anexate acțiunii. Imobilul în litigiu a fost cumpărat de

reclamante, la data de 10 august 1938, de la adevărații proprietari, care au

edificat imobilul respectiv. Dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu nu a fost niciodată pierdut în mod legal iar actul de vânzare-cumpărare

nu a fost anulat prin Decretul nr. 92/1950 de naționalizare.

- Contractele de

vânzare-cumpărare ale intimaților R.E. și S.M. au fost validate numai pe

principiul bunei-credințe. Preferabilitatea acordată de instanțe titlurilor

pârâților este nelegală.

- De vreme ce prin procedura

Legii nr. 10/2001 nu s-a putut obține restituirea în natură a imobilului în

litigiu, și nici o compensare bănească nu s-a primit, s-a impus să fie sesizate

instanțele judecătorești pentru obținerea drepturilor ce se cuveneau cu privire

la imobilul litigios.

Recursul declarat de

reclamantele M.E. și T.E.G. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este nefondat pentru cele ce preced:

Reclamantele M.E. și T.E.G.

au chemat în judecată pe pârâții C.O.R., S.M. și R.E., în condițiile art. 480

C. civ., pentru ca pârâții să le lase în deplină posesie și proprietate,

apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent, după cum urmează:

pârâtul C.O.R., apartamentul nr. 1; pârâtul S.M., apartamentul nr. 2, iar

pârâta R.E., apartamentul nr. 3, toate situate în imobilul din București.

Reclamanta T.G.E. a făcut

dovada că este moștenitoarea defunctei U.E., certificat de moștenitor nr. 11

din 27 martie 2003, care, împreună cu M.E., au fost proprietarele imobilelor

mai sus menționate.

De asemenea, s-a mai făcut

dovada că autoarea reclamantei a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu M.E.

În acest sens, stă dovadă actul de vânzare-cumpărare nr. 12182 din 10 augusta

1939.

Pârâtul C.O.R. a dobândit

apartamentul nr. 1 din imobilul menționat mai sus în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2427 din 23ianuarie 1997, pârâtul S.M. a dobândit

proprietatea asupra apartamentului nr. 2 din imobilul precizat în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 3551 din 18 august 1997, pârâta R.E. a

dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. 3 din imobil în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 3595 din 8 septembrie 1997, contracte

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Reclamantele au formulat

acțiunea în revendicare imobiliară împotriva pârâților, la data de 16 februarie

2007, după apariția Legii nr. 10/2001, fără ca reclamantele să solicite

restituirea imobilului în baza legii speciale de restituire.

Față de cele reținute, se

constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamante are la bază ipoteza

în care atât reclamantele cât și pârâții dețin titlu de proprietate asupra

imobilului litigios, existența acestor două titluri presupune compararea lor,

în cauză titlurile de proprietate provin de la autori diferiți.

Instanțele de fond și apel

în mod corect au procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de

către pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1939,

prin care E. și E.P. au dobândit proprietatea imobilului din București, B-dul.

Pache Protopopescu și contractele de vânzare-cumpărare nr. 2427/1997 al

pârâtului C.O.R., nr. 3551/1997 al pârâtului S.M. și nr. 3595/1997 al pârâtei

R.E.

Corect a statuat instanța de

apel, că titlul reclamantelor nu este mai bine caracterizat decât titlul

pârâților, deoarece prin decizia civilă nr. 747/2003 a Curții de Apel București

s-a constatat în mod irevocabil că titlul pârâților este valabil, fiind

încheiat cu bună-credință și că aceștia din urmă dispun de bun, bunul fiind

definit ca atare de art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Prin urmare, judicios s-a

apreciat că prin compararea titlurilor, titlul pârâților este mai bine

caracterizat, deoarece acesta a fost confirmat prin hotărâre judecătorească

care este opozabilă reclamantelor, care au fost părți în acel dosar.

Este adevărat faptul că

actul de vânzare-cumpărare din 10 august 1938 nu a fost desființat, însă, în

raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 precum și a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, se impunea ca pentru restituirea imobilului naționalizat să

se procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor legii speciale de

restituire, care este Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, este fără

relevanță juridică, invocarea pe calea dreptului comun a dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al acțiunii este art.

480 C. civ., acțiune în cadrul căreia, s-a procedat la compararea titlurilor

părților.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se

circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

și, în consecință, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantele M.E. și T.E.G. împotriva deciziei nr. 689 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2010.