ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6338/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6338/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea din data de 21 august 2006,

înregistrată la Judecătoria sector 2 București, reclamantul S.E.D. a chemat în

judecată pe pârâta D.E. solicitând instanței ca, prin suplinirea

consimțământului pârâtei, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act

autentic de vânzare cumpărare pentru suprafața de 5500 mp teren situat în

București, sector 2.

În motivarea cererii s-a arătat că

la data de 31 martie 1999 reclamantul a încheiat cu pârâta un antecontract de

vânzare cumpărare autentic pentru 1/2 din suprafața totală de 11000 mp teren.

Conform art. 3 din antecontract părțile s-au obligat să obțină titlu de

proprietate și ca în termen de 30 zile de la obținerea titlului să încheie

actul de vânzare în formă autentică.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea

pe dispozițiile art. 1073 și art. 1075 C. civ., arătând că titlul de

proprietate a fost obținut la data de 03 august 1999 fiind reprezentat de

sentința civilă nr. 10291/1999 rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare,

iar pârâta refuză să își îndeplinească obligațiile asumate în calitate de

promitentă vânătoare.

La data de 18 octombrie 2006 pârâta D.E.

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și

excepția prescripției dreptului la acțiune și cerere reconvențională, prin care

a solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare

cumpărare pentru lipsa totală a consimțământului, fraudă la lege și inexistența

unui preț sincer și serios.

La data de 23 octombrie 2006

reclamantul S.E.D. și-a completat acțiunea principală arătând că suprafața de

teren reală din antecontract este de 5500 mp, evaluată la 1 milion dolari SUA, și

urmează a se împărții celor patru cumpărători în cote indivize după cum

urmează: S.D.E., C.C., P.L., în calitate de moștenitori ai defunctei P.M., o

suprafață egală, iar numitului P.C.I. o suprafață de 1000 mp.

La termenul din 23 octombrie 2006

numiții C.C., P.L.T. și P.C.I. au formulat cerere de intervenție în interes

propriu solicitând să se admită acțiunea și să se pronunțe o hotărâre are să

țină loc de act autentic de vânzare cumpărare inclusiv în ceea ce-i privește pe

intervenienți.

Prin sentința civilă nr. 8940 din 20

noiembrie 2006 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

sector 2 București și a fost declinată competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București.

După declinare cauza a fost

înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr.

2510/3/2007.

Prin încheierea de la termenul din

data de 07 martie 2007 Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenția

în interes propriu formulată de către intervenienții C.C., P.L.T. și P.C.I.

La data de 03 aprilie 2007 numita P.E.

a formulat la rândul ei cerere de intervenție în interesul pârâtei D.E.,

această cerere fiind admisă în principiu prin încheierea de la termenul din

data de 02 mai 2007.

Prin sentința civilă nr. 1394 din 31

octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și au fost respinse ca

prescrise cererea formulată de reclamantul S.E.D. în contradictoriu cu pârâta D.E.

și cererea de intervenție formulată de C.C., P.L.T. și P.C.I.

În motivarea sentinței s-a reținut

că executarea silită a obligației de a face asigurată prin acțiunea personală

având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare cumpărare este supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care în speță începe să curgă de la data 03

septembrie 1999 (după trecerea termenului de 30 de zile de la obținerea

titlului de proprietate).

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 februarie 2008 sub

nr. 2510/3/2007, pârâta-reclamantă D.E. a solicitat instanței să dispună

completarea sentinței civile nr. 1394 din 31 octombrie 2007, în sensul de a se

pronunța și asupra cererii reconvenționale formulată în contradictoriu cu

reclamanții pârâți S.E.D., C.C. și P.C.I.

Prin sentința civilă nr. 537 din 19

martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă

D.E., instanța reținând că, fiind vorba de un înscris sub semnătură privată, nu

era necesară exprimarea consimțământului într-o formă specială ca în cazul

actelor solemne, consimțământul părții la încheierea antecontractului rezultând

din celelalte clauze ale antecontractului, respectiv plata prețului, împrejurarea

că înscrisul a fost redactat la 31 martie 1999 și ulterior la 14 aprilie 1999 a fost atestată identitatea părților și conținutul înscrisului nu reprezintă o fraudă la lege.

Conform art. 968 C. civ., cauza este

nelicită când este prohibită de lege. în speță, se constată că părțile au

urmărit vânzarea, respectiv cumpărarea unui teren, împrejurare neinterzisă de

lege.

Referitor la prețul vânzării,

tribunalul a constatat că părțile au stabilit un preț de 1.000.000 dolari SUA,

care nu poate fi apreciat ca neserios și a apreciat că nu este disproporționat

în raport de valoarea terenului vândut, așa încât să nu poată constitui obiect

al obligației cumpărătorilor și o cauză suficientă a obligației vânzătorului de

a transmite dreptul de proprietate.

Împotriva sentințelor civile nr.

1394 din 31 octombrie 2007 și nr. 537 din 19 martie 2008 pronunțate de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosar nr. 2510/3/2007, au

declarat apel reclamantul pârât S.E.D., pârâta-reclamantă D.E. și

intervenienții C.C., P.C.I. și P.T.L.

Apelul reclamantului pârât S.E.D. și

apelul intervenienților C.C., P.C.I. și P.T.L. a vizat soluția de admitere a

excepției prescripției dreptului la acțiune dispusă prin sentința civilă nr. 1394

din 31 octombrie 2007.

Apelantul reclamant și apelanții

intervenienți au considerat legală și temeinică soluția de respingere ca

nefondată a cererii reconvențională dispusă prin sentința civilă nr. 537 din 19

martie 2008.

Apelul declarat de apelanta pârâtă

reclamantă D.E. a vizat soluția de respingere ca nefondată a cererii

reconvențională dispusă prin sentința civilă nr. 537 din 19 martie 2008.       Apelanta

D.E. a considerat legală și temeinică soluția dată acțiunii principale. În susținerea

apelului pârâta reclamantă invocă atât chestiuni de procedură cât și chestiuni

de fond.

În completarea motivelor de apel,

apelanta D.E. a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de

intervenție în interesul acesteia, formulată de intervenienta P.E., nici la

data de 31 octombrie 2007 când s-a pronunțat asupra cererii principale, și a

cererilor de intervenție în interes propriu, și nici la data de 19 martie 2008,

când s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale.

Intervenienții C.C., P.C.I. și P.T.L.,

au arătat în apelul formulat, că instanța de judecată a dat o interpretare

greșită a actului dedus judecății.

Prin decizia civilă nr. 164 din 5

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca

nefondate apelurile declarate.

Astfel, instanța a reținut că, fiind

vorba doar despre omisiunea de a se pronunța asupra cererii reconvenționale și

nu despre neadministrarea de probe pe cererea reconvențională, tribunalul a

procedat corect când, în limitele dispozițiilor art. 281

2

C. proc.

civ., a acordat cuvântul pe fondul cererii reconvenționale și nu pe probe,

întrucât, în cauză probele au fost încuviințate pentru toate părțile prin încheierea

de la termenul din data de 02 mai 2007.

Pârâta reclamantă a invocat lipsa

semnăturii numitei P.M. de pe un exemplar al antecontractului și susținea pe de

o parte că aceasta din urmă nu și-ar fi dat consimțământul, iar pe de altă

parte că semnătura acesteia de pe celelalte exemplare ale antecontractului este

falsă. Or, din moment ce moștenitorii numitei P.M. au recunoscut faptul că

autoarea lor s-a obligat prin antecontract, iar pârâta reclamantă își

recunoaște propria semnătură de pe antecontract, apare ca fiind neconcludentă

și lipsită de interes solicitarea de a se proceda la verificarea de scripte.

Constatarea omisiunii primei

instanțe de a se pronunța asupra cererii de intervenție accesorie nu constituie

motiv pentru admiterea apelului pârâtei reclamante, deoarece, pe de o parte,

intervenienta accesorie nu a declarat apel, iar pe de altă parte, în condițiile

în care cererea părții în favoarea căreia s-a intervenit a fost respinsă ca

nefondată, singura soluție care se putea pronunța pe intervenția accesorie era

de respingere.

Cu privire la prescripția dreptului

la acțiune, instanța de apel a reținut că, dreptul la acțiunea prin care se

solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare

cumpărare este un drept de creanță, prescriptibil în termenul de prescripție

prevăzut în art. 3 din Decretul 167/1958.

Susținerea apelanților intervenienți

conform cărora acțiunea ar fi o acțiune în constatare pozitivă nu a fost

primită, întrucât, prin suplinirea de către instanță a consimțământului

promitentului vânzător se transmite un drept real către promitentul cumpărător

(la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acțiunii ) –

acțiune în realizare.

S-a reținut că nu operează întreruperea

cursului prescripției, întrucât art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că

dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la

drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.

Or, acțiunea introductivă urmărește valorificare unui drept de creanță și nu a

unui drept real, astfel că dispozițiile decretului sunt pe deplin aplicabile.

Instanța de apel nu a primit critica

referitoare la nulitatea absolută a antecontractului invocată de către apelanta

pârâtă reclamantă pe motiv de inexistență a prețului, deoarece în

antecontractul încheiat în anul 1999 se preciza că prețul suprafeței de 5000 mp

este 1.000.000 dolari SUA, curtea respingând și critica ce viza nulitatea

absolută a antecontractului pe motiv de lipsă a consimțământului promitentei

vânzătoare sau pentru lipsa semnăturii unuia dintre promitenții cumpărători,

instanța de apel constatând pertinența considerațiilor primei instanțe relative

la aceste aspecte.

Împotriva deciziei civile nr. 164

din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au

declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta și intervenienții.

Recursul reclamantului nu a fost

timbrat suficient, deși prin încheierea din 8 octombrie 2009, instanța a dispus

citarea acestuia cu mențiunea achitării timbrajului în cuantum de 15.580 lei și

timbru judiciar de 5 lei, iar la termenul din 30 septembrie 2010, apărătorul

acestuia a solicitat „compensarea taxei de timbru datorată în recurs” cu sumele

plătite în plus în apel.

La termenul din 25 noiembrie 2010,

apărătorul reclamantului a depus o cerere precizatoare referitoare la cuantumul

taxei de timbru prin care a arătat că reclamantul a timbrat în faza apelului și

pentru celelalte părți, astfel că înțelege să solicite restituirea taxei de

timbru, întrucât ar reprezenta o plată nedatorată.

Recursul declarat de pârâta D.E.,

încadrat tot pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., conține critici referitoare la lipsa acordului de voință, prin

lipsa semnăturii promitenților cumpărători pe exemplarul original al actului,

lipsa acordului de voință a promitentei cumpărătoare P.M., reiterând aceleași

critici formulate în fața instanței de apel.

Recursul intervenienților încadrat

în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizează faptul că,

în mod greșit instanța de apel a reținut că prescripția dreptului la acțiune nu

a fost întreruptă, întrucât, susțin aceștia, în speță ar fi aplicabile

dispozițiile art. 16 din Decretul-lege nr. 176/1958, „prescripția se întrerupe

prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcuta de cel in folosul

căruia curge prescripția".

Potrivit dispozițiilor dreptului

civil, recunoașterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, dar

ea poate fi atât expresă cât și tacită (art. 1863 și urm. C. civ.)

Dacă instanța ar fi analizat

temeinic probatoriul administrat, respectiv: - notificarea nr. 923 din 21

septembrie 2004, emisă de BEJ T.G., prin care pârâta o somează pe P.M., să se

prezinte la biroul notarial în vederea încheierii în formă autentică a

contractului de vânzare-cumpărare, ar fi constatat că ne aflăm în situația întreruperii

termenului de prescripție prin fapte și acte ce pornesc chiar de la pârâta D.E.,

și care dovedesc recunoașterea de către aceasta atât a valabilității antecontractului,

dar și a conținutului acestuia și a obligațiilor asumate.

Intervenienții mai susțin că, în

speță, ne aflăm în fața unei acțiuni în constatare pozitive, imprescriptibilă, întrucât

se solicită recunoașterea unui drept asupra terenului ce formează obiectul

antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind astfel imprescriptibila.

Deși instanța recunoaște că, din

punct de vedere juridic este corect ce intervenienții au susținut, motivează că

nu s-a făcut dovada că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatare, deși temeiul

de drept prin care și-au întemeiat acțiunea este elocvent (art. 111 C. proc.

civ.).

Mai arată că au solicitat instanței

să constate existența antecontractului de vânzare-cumpărare, iar, deși s-a

plătit un preț, promitenta vânzătoare refuză să încheie actul în formă

autentică, iar în speță nu se cere restituirea unei sume de bani, ca sa poată

opera astfel, prescripția extinctiva, este vorba de o acțiune de a face.

Examinând recursurile declarate,

Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru considerentele ce

succed:

Cu privire la recursul reclamantului

S.E.D.:

Deși prin încheierea din 8 octombrie

2009, instanța a dispus citarea acestuia cu mențiunea achitării timbrajului în

cuantum de 15.580 lei și timbru judiciar de 5 lei, nici la termenul din 30

septembrie 2010 sau la ultimul termen din 25 noiembrie 2010, apărătorul

acestuia, deși prezent în instanță, nu s-a conformat acestei obligații legale,

la dosarul cauzei existând doar patru taxe de timbru a câte 10 lei fiecare.

Cererea reclamantului, prin avocat,

de compensare a sumelor plătite de acesta cu titlu de taxă de timbru și în

numele celorlalte părți, în faza apelului cu suma datorată în recurs, nu poate

fi primită, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997,

solicitarea „de restituire se adresează instanței judecătorești sau, după caz,

parchetului la care s-a introdus acțiunea sau

cererea”

. Or, în speța de față, cum în

recurs nu s-a achitat taxa de timbru datorată, reclamantul nu poate solicita

restituirea nici unei sume ce ar reprezenta plată nedatorată, acesta având la

îndemână posibilitatea de a solicita restituirea timbrajului achitat în apel în

fața respectivei instanțe.

În raport de dispozițiile legale

aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu

modificările și completările ulterioare, precum și art. 3 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele

judiciare de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat.

În condițiile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni

netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până

la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează

cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării

timbrului judiciar.

Cum în cauză, recurentul-reclamant

nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată a taxei judiciare de

timbru și a timbrului judiciar prevăzută de actele normative mai sus

menționate, recursul acestuia va fi anulat ca insuficient netimbrat.

Cu privire la recursul pârâtei D.E.:

Conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recurenta-pârâtă a susținut că trei

dintre promitenții-cumpărători nu și-au exteriorizat voința de a încheia

antecontractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată, în sensul că nu l-au

semnat și nici nu au adus la cunoștința acesteia că l-ar fi semnat ulterior,

iar instanța, în mod greșit a apreciat ansamblul probator administrat,

concluzionând că există acord de voință.

În raport de actuala structură a

recursului, prezenta instanță nu mai poate reevalua situația de fapt față de

dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză,

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, Înalta Curte nu mai poate

examina, în prezent, în ce măsură situația de fapt, astfel cum a fost reținută

de Curtea de Apel, privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare

pentru imobilul în litigiu, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din

probele administrate și în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect de

instanța de apel.

La situația de fapt reținută de

instanța anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce doar motive de

nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare

reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.

În ce privește al doilea motiv de

recurs, deși recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă

la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita

interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a

deciziei.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se

referă la cazurile în care instanța a schimbat natura actului sau înțelesul

lămurit al acestuia, în sensul că și-a întemeiat soluția pe un alt act juridic,

cu un alt conținut și nu la situația în care, din ansamblul probelor

administrate în cauză, instanța constată ca fiind îndeplinite condițiile de

valabilitate ale actului juridic dedus judecății, în speță, consimțământul

pârâtului.

Astfel, instanța de apel a reținut

că obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie o acțiune în realizare

– pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare

cumpărare, litigiu ce derivă din antecontractul intervenit între părți la data

de 31 martie 1999 și a apreciat ca fiind justificată soluția primei instanțe

prin care s-a respins ca prescrise cererile reclamantului și ale

intervenienților în interes propriu, cu motivarea că, hotărârea ce se pronunță

într-un astfel de proces are efect constitutiv de drepturi, proprietatea asupra

bunului ce face obiectul antecontractului transferându-se asupra promitentului-cumpărător

doar la momentul rămânerii definitive de admitere a acțiunii.

Așa fiind, actul juridic dedus

judecății reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, prin care părțile

și-au asumat reciproc obligația de a încheia între ele, în viitor un contract

de vânzare-cumpărare stabilind conținutul esențial al acestuia, respectiv bunul

cu privire la care urmează a se strămuta dreptul de proprietate, precum și

prețul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 C. civ.

Antecontractul de vânzare cumpărare

nu este supus nici unei condiții speciale de formă, având un caracter

consensual și nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un

contract valabil din care izvorăsc pentru părți obligații de „a face”

(îndatorirea de a îndeplini toate operațiile necesare pentru ca

vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii).

Neîndeplinirea culpabilă a

obligațiilor de „a face” asumate prin antecontract, îndreptățește cealaltă

parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a prestațiilor

primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă.

Recurenta-pârâtă nu a formulat

acțiune în rezoluțiune, ci o cerere reconvențională prin care a solicitat

instanței să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare

pentru lipsa consimțământului, fapt ce nu a fost dovedit.

Referitor la recursul

intervenienților:

Critica referitoare la greșita

interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel, în mod eronat

apreciind că în cauza de față operează dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958,

nu poate fi primită.

Astfel, susținerile intervenienților

referitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului a cărei

acțiune se prescrie nu au aplicabilitate, întrucât, dreptul la acțiunea prin care

se solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare

este un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de 3 ani.

Printre cauzele de întrerupere a

cursului prescripției, Decretul nr. 167/1958 stabileste la art. 16, alin. (1),

lit. a), recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în

folosul căruia curge prescripția.

Recunoașterea dreptului a cărui

acțiune se prescrie are efecte întreruptive nu numai în cazul manifestării

exprese de voință, ci și în cazul unei recunoașteri tacite, respectiv atunci

când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenței

dreptului a cărei acțiune se prescrie.

Pentru a produce efect întreruptiv,

recunoașterea trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative: să fie

voluntară, sa fie neîndoielnică și să fie pură și simplă.

Din examinarea coroborată a probelor

administrate în cursul soluționării cererii deduse judecății, instanta reține

că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, susținerile că prescripția

era întreruptă, întrucât terenul în speță este parte integrantă a parcului

Verdi și nu se află în posesia promitenților-cumpărători, sau cea referitoare

la demersurile părților de obținere a autorizației de construire, ori

recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, motivată de procura

autentificată de BEJ S.M.C. în 28 februarie 2002, nu fac dovada îndeplinirii

cumulative a celor trei condiții sus menționate.

Întrucât reclamantul a dobândit un

drept de creanță, rezultă faptul că trebuie apreciat cu privire la situația

juridică a dreptului transmis, întrucât nemo dat quod non habet.

Prin urmare, întrucât recunoașterea

dreptului nu a fost probată ca întrunind condițiile expuse mai sus, rezultă

faptul că efectul întreruptiv al prescripției nu s-a produs, astfel că, în mod

just s-a respins acțiunea introductivă, ca prescrisă.

Critica ce vizează aplicarea greșită

a legii de către instanța de apel, referitor la obiectul acțiunii, calificat de

intervenienți drept acțiune în constatare, nu poate avea un fine de primire,

pentru motivele deja arătate în considerentele expuse analizate din prisma

prescriptibilității acțiunii.

Mai mult, prin încheierea

antecontractului de vânzare-cumpărare, corelativ obligației vânzătorului,

prevăzută de art. 1073-1077 C. civ. și reglementată expres prin prevederile

art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în patrimoniul

cumpărătorului se naște un drept de creanță care stă la baza legitimării

procesuale active și care trebuie exercitat in interiorul dreptului de

prescripție. Având în vedere că acest drept de creanță este născut „ex

contractu”, rezultă că cererea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare are natura unei cereri personale,

care trebuie promovată în consecință cu respectarea termenului de prescripție

de 3 ani astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Față de considerentele arătate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte respinge, ca nefondate,

recursurile pârâtei și intervenienților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca insuficient timbrat recursul

declarat de reclamantul S.E.D. împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Respinge recursurile declarate de

pârâta D.E. și intervenienții C.C., P.L. și P.C.I. împotriva deciziei civile

nr. 164 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

noiembrie 2010.