ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6338/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 21 august 2006, înregistrată la Judecătoria sector 2 București, reclamantul S.E.D. a chemat în judecată pe pârâta D.E. solicitând instanței ca, prin suplinirea consimțământului pârâtei, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru suprafața de 5500 mp teren situat în București, sector 2. În motivarea cererii s-a arătat că la data de 31 martie 1999 reclamantul a încheiat cu pârâta un antecontract de vânzare cumpărare autentic pentru 1/2 din suprafața totală de 11000 mp teren. Conform art. 3 din antecontract părțile s-au obligat să obțină titlu de proprietate și ca în termen de 30 zile de la obținerea titlului să încheie actul de vânzare în formă autentică.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1073 și art. 1075 C. civ., arătând că titlul de proprietate a fost obținut la data de 03 august 1999 fiind reprezentat de sentința civilă nr. 10291/1999 rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, iar pârâta refuză să își îndeplinească obligațiile asumate în calitate de promitentă vânătoare. La data de 18 octombrie 2006 pârâta D.E. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului la acțiune și cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare cumpărare pentru lipsa totală a consimțământului, fraudă la lege și inexistența unui preț sincer și serios.

La data de 23 octombrie 2006 reclamantul S.E.D. și-a completat acțiunea principală arătând că suprafața de teren reală din antecontract este de 5500 mp, evaluată la 1 milion dolari SUA, și urmează a se împărții celor patru cumpărători în cote indivize după cum urmează: S.D.E., C.C., P.L., în calitate de moștenitori ai defunctei P.M., o suprafață egală, iar numitului P.C.I. o suprafață de 1000 mp. La termenul din 23 octombrie 2006 numiții C.C., P.L.T. și P.C.I. au formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând să se admită acțiunea și să se pronunțe o hotărâre are să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare inclusiv în ceea ce-i privește pe intervenienți. Prin sentința civilă nr. 8940 din 20 noiembrie 2006 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 2 București și a fost declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

După declinare cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 2510/3/2007. Prin încheierea de la termenul din data de 07 martie 2007 Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenția în interes propriu formulată de către intervenienții C.C., P.L.T. și P.C.I. La data de 03 aprilie 2007 numita P.E. a formulat la rândul ei cerere de intervenție în interesul pârâtei D.E., această cerere fiind admisă în principiu prin încheierea de la termenul din data de 02 mai 2007. Prin sentința civilă nr. 1394 din 31 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și au fost respinse ca prescrise cererea formulată de reclamantul S.E.D.

în contradictoriu cu pârâta D.E. și cererea de intervenție formulată de C.C., P.L.T. și P.C.I. În motivarea sentinței s-a reținut că executarea silită a obligației de a face asigurată prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare este supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care în speță începe să curgă de la data 03 septembrie 1999 (după trecerea termenului de 30 de zile de la obținerea titlului de proprietate). Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 februarie 2008 sub nr. 2510/3/2007, pârâta-reclamantă D.E. a solicitat instanței să dispună completarea sentinței civile nr. 1394 din 31 octombrie 2007, în sensul de a se pronunța și asupra cererii reconvenționale formulată în contradictoriu cu reclamanții pârâți S.E.D., C.C.

și P.C.I. Prin sentința civilă nr. 537 din 19 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă D.E., instanța reținând că, fiind vorba de un înscris sub semnătură privată, nu era necesară exprimarea consimțământului într-o formă specială ca în cazul actelor solemne, consimțământul părții la încheierea antecontractului rezultând din celelalte clauze ale antecontractului, respectiv plata prețului, împrejurarea că înscrisul a fost redactat la 31 martie 1999 și ulterior la 14 aprilie 1999 a fost atestată identitatea părților și conținutul înscrisului nu reprezintă o fraudă la lege. Conform art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de lege.

în speță, se constată că părțile au urmărit vânzarea, respectiv cumpărarea unui teren, împrejurare neinterzisă de lege. Referitor la prețul vânzării, tribunalul a constatat că părțile au stabilit un preț de 1.000.000 dolari SUA, care nu poate fi apreciat ca neserios și a apreciat că nu este disproporționat în raport de valoarea terenului vândut, așa încât să nu poată constitui obiect al obligației cumpărătorilor și o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate. Împotriva sentințelor civile nr. 1394 din 31 octombrie 2007 și nr. 537 din 19 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosar nr. 2510/3/2007, au declarat apel reclamantul pârât S.E.D., pârâta-reclamantă D.E.

și intervenienții C.C., P.C.I. și P.T.L. Apelul reclamantului pârât S.E.D. și apelul intervenienților C.C., P.C.I. și P.T.L. a vizat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune dispusă prin sentința civilă nr. 1394 din 31 octombrie 2007. Apelantul reclamant și apelanții intervenienți au considerat legală și temeinică soluția de respingere ca nefondată a cererii reconvențională dispusă prin sentința civilă nr. 537 din 19 martie 2008. Apelul declarat de apelanta pârâtă reclamantă D.E. a vizat soluția de respingere ca nefondată a cererii reconvențională dispusă prin sentința civilă nr. 537 din 19 martie 2008. Apelanta D.E. a considerat legală și temeinică soluția dată acțiunii principale.

În susținerea apelului pârâta reclamantă invocă atât chestiuni de procedură cât și chestiuni de fond. În completarea motivelor de apel, apelanta D.E. a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție în interesul acesteia, formulată de intervenienta P.E., nici la data de 31 octombrie 2007 când s-a pronunțat asupra cererii principale, și a cererilor de intervenție în interes propriu, și nici la data de 19 martie 2008, când s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale. Intervenienții C.C., P.C.I. și P.T.L., au arătat în apelul formulat, că instanța de judecată a dat o interpretare greșită a actului dedus judecății. Prin decizia civilă nr. 164 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate.

Astfel, instanța a reținut că, fiind vorba doar despre omisiunea de a se pronunța asupra cererii reconvenționale și nu despre neadministrarea de probe pe cererea reconvențională, tribunalul a procedat corect când, în limitele dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., a acordat cuvântul pe fondul cererii reconvenționale și nu pe probe, întrucât, în cauză probele au fost încuviințate pentru toate părțile prin încheierea de la termenul din data de 02 mai 2007. Pârâta reclamantă a invocat lipsa semnăturii numitei P.M. de pe un exemplar al antecontractului și susținea pe de o parte că aceasta din urmă nu și-ar fi dat consimțământul, iar pe de altă parte că semnătura acesteia de pe celelalte exemplare ale antecontractului este falsă.

Or, din moment ce moștenitorii numitei P.M. au recunoscut faptul că autoarea lor s-a obligat prin antecontract, iar pârâta reclamantă își recunoaște propria semnătură de pe antecontract, apare ca fiind neconcludentă și lipsită de interes solicitarea de a se proceda la verificarea de scripte. Constatarea omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de intervenție accesorie nu constituie motiv pentru admiterea apelului pârâtei reclamante, deoarece, pe de o parte, intervenienta accesorie nu a declarat apel, iar pe de altă parte, în condițiile în care cererea părții în favoarea căreia s-a intervenit a fost respinsă ca nefondată, singura soluție care se putea pronunța pe intervenția accesorie era de respingere.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, instanța de apel a reținut că, dreptul la acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare cumpărare este un drept de creanță, prescriptibil în termenul de prescripție prevăzut în art. 3 din Decretul 167/1958. Susținerea apelanților intervenienți conform cărora acțiunea ar fi o acțiune în constatare pozitivă nu a fost primită, întrucât, prin suplinirea de către instanță a consimțământului promitentului vânzător se transmite un drept real către promitentul cumpărător (la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acțiunii ) – acțiune în realizare. S-a reținut că nu operează întreruperea cursului prescripției, întrucât art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.

Or, acțiunea introductivă urmărește valorificare unui drept de creanță și nu a unui drept real, astfel că dispozițiile decretului sunt pe deplin aplicabile. Instanța de apel nu a primit critica referitoare la nulitatea absolută a antecontractului invocată de către apelanta pârâtă reclamantă pe motiv de inexistență a prețului, deoarece în antecontractul încheiat în anul 1999 se preciza că prețul suprafeței de 5000 mp este 1.000.000 dolari SUA, curtea respingând și critica ce viza nulitatea absolută a antecontractului pe motiv de lipsă a consimțământului promitentei vânzătoare sau pentru lipsa semnăturii unuia dintre promitenții cumpărători, instanța de apel constatând pertinența considerațiilor primei instanțe relative la aceste aspecte.

Împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta și intervenienții. Recursul reclamantului nu a fost timbrat suficient, deși prin încheierea din 8 octombrie 2009, instanța a dispus citarea acestuia cu mențiunea achitării timbrajului în cuantum de 15.580 lei și timbru judiciar de 5 lei, iar la termenul din 30 septembrie 2010, apărătorul acestuia a solicitat „compensarea taxei de timbru datorată în recurs” cu sumele plătite în plus în apel. La termenul din 25 noiembrie 2010, apărătorul reclamantului a depus o cerere precizatoare referitoare la cuantumul taxei de timbru prin care a arătat că reclamantul a timbrat în faza apelului și pentru celelalte părți, astfel că înțelege să solicite restituirea taxei de timbru, întrucât ar reprezenta o plată nedatorată.

Recursul declarat de pârâta D.E., încadrat tot pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., conține critici referitoare la lipsa acordului de voință, prin lipsa semnăturii promitenților cumpărători pe exemplarul original al actului, lipsa acordului de voință a promitentei cumpărătoare P.M., reiterând aceleași critici formulate în fața instanței de apel. Recursul intervenienților încadrat în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., vizează faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut că prescripția dreptului la acțiune nu a fost întreruptă, întrucât, susțin aceștia, în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 16 din Decretul-lege nr. 176/1958, „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția". Potrivit dispozițiilor dreptului civil, recunoașterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică, dar ea poate fi atât expresă cât și tacită (art. 1863 și urm. C. civ.) Dacă instanța ar fi analizat temeinic probatoriul administrat, respectiv: - notificarea nr. 923 din 21 septembrie 2004, emisă de BEJ T.G., prin care pârâta o somează pe P.M., să se prezinte la biroul notarial în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, ar fi constatat că ne aflăm în situația întreruperii termenului de prescripție prin fapte și acte ce pornesc chiar de la pârâta D.E., și care dovedesc recunoașterea de către aceasta atât a valabilității antecontractului, dar și a conținutului acestuia și a obligațiilor asumate.

Intervenienții mai susțin că, în speță, ne aflăm în fața unei acțiuni în constatare pozitive, imprescriptibilă, întrucât se solicită recunoașterea unui drept asupra terenului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind astfel imprescriptibila. Deși instanța recunoaște că, din punct de vedere juridic este corect ce intervenienții au susținut, motivează că nu s-a făcut dovada că ne aflăm în fața unei acțiuni în constatare, deși temeiul de drept prin care și-au întemeiat acțiunea este elocvent (art. 111 C. proc. civ.). Mai arată că au solicitat instanței să constate existența antecontractului de vânzare-cumpărare, iar, deși s-a plătit un preț, promitenta vânzătoare refuză să încheie actul în formă autentică, iar în speță nu se cere restituirea unei sume de bani, ca sa poată opera astfel, prescripția extinctiva, este vorba de o acțiune de a face.

Examinând recursurile declarate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru considerentele ce succed: Cu privire la recursul reclamantului S.E.D.: Deși prin încheierea din 8 octombrie 2009, instanța a dispus citarea acestuia cu mențiunea achitării timbrajului în cuantum de 15.580 lei și timbru judiciar de 5 lei, nici la termenul din 30 septembrie 2010 sau la ultimul termen din 25 noiembrie 2010, apărătorul acestuia, deși prezent în instanță, nu s-a conformat acestei obligații legale, la dosarul cauzei existând doar patru taxe de timbru a câte 10 lei fiecare.

Cererea reclamantului, prin avocat, de compensare a sumelor plătite de acesta cu titlu de taxă de timbru și în numele celorlalte părți, în faza apelului cu suma datorată în recurs, nu poate fi primită, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, solicitarea „de restituire se adresează instanței judecătorești sau, după caz, parchetului la care s-a introdus acțiunea sau cererea” . Or, în speța de față, cum în recurs nu s-a achitat taxa de timbru datorată, reclamantul nu poate solicita restituirea nici unei sume ce ar reprezenta plată nedatorată, acesta având la îndemână posibilitatea de a solicita restituirea timbrajului achitat în apel în fața respectivei instanțe.

În raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 3 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat. În condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.

Cum în cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar prevăzută de actele normative mai sus menționate, recursul acestuia va fi anulat ca insuficient netimbrat. Cu privire la recursul pârâtei D.E.: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recurenta-pârâtă a susținut că trei dintre promitenții-cumpărători nu și-au exteriorizat voința de a încheia antecontractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată, în sensul că nu l-au semnat și nici nu au adus la cunoștința acesteia că l-ar fi semnat ulterior, iar instanța, în mod greșit a apreciat ansamblul probator administrat, concluzionând că există acord de voință.

În raport de actuala structură a recursului, prezenta instanță nu mai poate reevalua situația de fapt față de dovezile administrate, motivul de casare care permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, Înalta Curte nu mai poate examina, în prezent, în ce măsură situația de fapt, astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel, privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, este conformă sau nu cu realitatea rezultată din probele administrate și în ce măsură aceasta a fost stabilită în mod corect de instanța de apel. La situația de fapt reținută de instanța anterioară, recurenta avea posibilitatea să invoce doar motive de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau modificare reglementate în art. 304, sens în care, însă, nu a procedat.

În ce privește al doilea motiv de recurs, deși recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la cazurile în care instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, în sensul că și-a întemeiat soluția pe un alt act juridic, cu un alt conținut și nu la situația în care, din ansamblul probelor administrate în cauză, instanța constată ca fiind îndeplinite condițiile de valabilitate ale actului juridic dedus judecății, în speță, consimțământul pârâtului.

Astfel, instanța de apel a reținut că obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie o acțiune în realizare – pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, litigiu ce derivă din antecontractul intervenit între părți la data de 31 martie 1999 și a apreciat ca fiind justificată soluția primei instanțe prin care s-a respins ca prescrise cererile reclamantului și ale intervenienților în interes propriu, cu motivarea că, hotărârea ce se pronunță într-un astfel de proces are efect constitutiv de drepturi, proprietatea asupra bunului ce face obiectul antecontractului transferându-se asupra promitentului-cumpărător doar la momentul rămânerii definitive de admitere a acțiunii.

Așa fiind, actul juridic dedus judecății reprezintă un antecontract de vânzare cumpărare, prin care părțile și-au asumat reciproc obligația de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare stabilind conținutul esențial al acestuia, respectiv bunul cu privire la care urmează a se strămuta dreptul de proprietate, precum și prețul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1295 C. civ. Antecontractul de vânzare cumpărare nu este supus nici unei condiții speciale de formă, având un caracter consensual și nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părți obligații de „a face” (îndatorirea de a îndeplini toate operațiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii).

Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de „a face” asumate prin antecontract, îndreptățește cealaltă parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a prestațiilor primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă. Recurenta-pârâtă nu a formulat acțiune în rezoluțiune, ci o cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare pentru lipsa consimțământului, fapt ce nu a fost dovedit. Referitor la recursul intervenienților: Critica referitoare la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel, în mod eronat apreciind că în cauza de față operează dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită.

Astfel, susținerile intervenienților referitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie nu au aplicabilitate, întrucât, dreptul la acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare este un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de 3 ani. Printre cauzele de întrerupere a cursului prescripției, Decretul nr. 167/1958 stabileste la art. 16, alin. (1), lit. a), recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie are efecte întreruptive nu numai în cazul manifestării exprese de voință, ci și în cazul unei recunoașteri tacite, respectiv atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărei acțiune se prescrie.

Pentru a produce efect întreruptiv, recunoașterea trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative: să fie voluntară, sa fie neîndoielnică și să fie pură și simplă. Din examinarea coroborată a probelor administrate în cursul soluționării cererii deduse judecății, instanta reține că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Astfel, susținerile că prescripția era întreruptă, întrucât terenul în speță este parte integrantă a parcului Verdi și nu se află în posesia promitenților-cumpărători, sau cea referitoare la demersurile părților de obținere a autorizației de construire, ori recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, motivată de procura autentificată de BEJ S.M.C. în 28 februarie 2002, nu fac dovada îndeplinirii cumulative a celor trei condiții sus menționate.

Întrucât reclamantul a dobândit un drept de creanță, rezultă faptul că trebuie apreciat cu privire la situația juridică a dreptului transmis, întrucât nemo dat quod non habet. Prin urmare, întrucât recunoașterea dreptului nu a fost probată ca întrunind condițiile expuse mai sus, rezultă faptul că efectul întreruptiv al prescripției nu s-a produs, astfel că, în mod just s-a respins acțiunea introductivă, ca prescrisă. Critica ce vizează aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, referitor la obiectul acțiunii, calificat de intervenienți drept acțiune în constatare, nu poate avea un fine de primire, pentru motivele deja arătate în considerentele expuse analizate din prisma prescriptibilității acțiunii.

Mai mult, prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, corelativ obligației vânzătorului, prevăzută de art. 1073-1077 C. civ. și reglementată expres prin prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în patrimoniul cumpărătorului se naște un drept de creanță care stă la baza legitimării procesuale active și care trebuie exercitat in interiorul dreptului de prescripție. Având în vedere că acest drept de creanță este născut „ex contractu”, rezultă că cererea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare are natura unei cereri personale, care trebuie promovată în consecință cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Față de considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile pârâtei și intervenienților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de reclamantul S.E.D. împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Respinge recursurile declarate de pârâta D.E. și intervenienții C.C., P.L. și P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 164 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.