ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2844/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2844/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual.

Reclamanții M.R. și M.I.

au ridicat, în contradictoriu cu pârâții C.L.F.F. a municipiului

Cluj-Napoca, C.J.C.S.D.P.P.T., SC L. SA și Ministerul Economiei, în dosarul

civil nr. 493/4/2009 al Judecătoriei Cluj - Napoca, excepția de

nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria M03 nr. 0334 din 15 iulie 1993 emis în favoarea SC L. SA, în

ce privește suprafața de 1900 m.p. teren inițial înscris în C.F.

Baciu în favoarea antecesorului acestora M.A.

În motivarea excepției,

reclamanții au arătat că la emiterea actului administrativ

atacat nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv

terenul nu a fost în patrimoniul societății comerciale și nu a

fost necesar desfășurării activității acesteia.

Terenul în litigiu a fost

cooperativizat, iar ulterior C.B. a aprobat ca acest teren să fie cedat Întreprinderii

L., contra cost și cu întocmirea formelor legale.

Au arătat reclamanții

că nu au fost întocmite formele legale, nu a operat o expropriere, nu s-a

executat nicio construcție pe acest teren de către SC L. SA,

îngrădirea făcându-se în mod abuziv, în condițiile în care nici

în prezent nu este utilizat de către această societate.

Prin încheierea din 26 octombrie

2009, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea de Apel Cluj cu

soluționarea excepției de nelegalitate, suspendând judecarea cauzei.

Prin Sentința Civilă nr. 82/2010

din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția

inadmisibilității și respinsă în consecință

excepția de nelegalitate invocată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că deși art. 4 din Legea

nr. 554/2004 prevede posibilitatea invocării excepției de

nelegalitate oricând, deci fără limită de timp, trebuie observat

dacă termenul în care o parte poate să invoce această

excepție nu a fost modificat prin raportare la art. 20 alin. (2) și art.

148 alin. (2) din Constituția României, care se referă la aplicarea

cu prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului

și la necesitatea ca normele de drept intern sa fie compatibile și

concordante cu normele și jurisprudențele comunitare.

S-a mai reținut că urmare

efectului direct al dreptului comunitar, judecătorul național este

ținut să nu aplice prevederile din dreptul intern care ar contraveni

aplicării normelor comunitare, iar prevederile comunitare și

jurisprudența C.J.C.E. sunt în sensul că excepția de

nelegalitate poate fi invocată în termenul în care poate fi introdusă

și o acțiune directă în anulare.

A mai reținut judecătorul

primei instanțe că Sentința nr. 6403/1999 a Judecătoriei

Cluj-Napoca a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamanții,

astfel încât aceștia cunoșteau, cel puțin de la acea dată, despre

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în

favoarea SC L. SA.

Chiar și în ipoteza în care

prevederile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 29/1990, nu permiteau

atacarea cu succes a certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

acest lucru s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004,

or, a constatat prima instanță, de la data intrării în vigoare a

legii și până la data de 21 octombrie 2009, când s-a invocat

excepția de nelegalitate, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 a fost depășit.

excepției de nelegalitate

Împotriva sentinței Curții

de apel au formulat recurs M.R. și M.I., formulând critici pe care le-au

încadrat în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De asemenea, recurenții au solicitat și examinarea

hotărârii atacate prin prisma dispozițiilor art. 304

1

C.

proc. civ.

Recurenții combat

hotărârea atacată, în esență, sub următoarele aspecte:

3.1 Instanța a ignorat

jurisprudența în materie a Curții Constituționale și a

acordat prevalență în mod greșit principiului securității

juridice, în detrimentul dreptului de proprietate și dreptului la un proces

echitabil.

Dezvoltând motivul enunțat,

recurenții au arătat că prin mai multe decizii, între care și

Decizia nr. 426/2008, Curtea Constituțională a constatat concordanța

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu Constituția

României, dar și cu legislația comunitară și cu C.E.D.O.,

iar instanțele de judecată ar trebui să dea întâietate acestui

punct de vedere.

Pe de altă parte,

recurenții au expus ideea potrivit căreia nu există nicio

rațiune pentru valorificarea cu prioritate a principiului securității

raporturilor juridice, în condițiile în care ocrotirea dreptului de

proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și dreptul la un proces

echitabil, garantat prin art. 6 § 1 din Convenție ar trebui să

conducă la examinarea pe „fondul” său a excepției de

nelegalitate invocate.

3.2 Soluția adoptată

conduce la concluzia că recurenții nu au la dispoziție nicio

posibilitate legală de contestare a actului administrativ vizat de excepție.

Recurenții susțin că

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt clare iar aplicarea lor

nu este previzibilă. În concret, recurenta M.R. reclamă împrejurarea

că, neputând dovedi vătămarea unui drept în anul 1999 nu a putut

formula o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 29/1990.

În ceea ce îl privește pe

celalalt recurent, M.I., acesta arată că la data introducerii acțiunii,

în luna iulie 2009, era în termen să conteste și pe cale directă

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în contextul art. 11 din Legea

nr. 554/2004.

3.3. Actul administrativ atacat cu

excepția de nelegalitate a fost emis cu încălcarea prevederilor

legale.

În esență, recurenții

susțin că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, intimata SC L. SA nu avea în patrimoniu, în mod legal, terenul înscris

în C.F. Baciu.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma recursului declarat, cât și potrivit art. 304

1

C.

proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că nu

există motive de modificare sau casare a acesteia.

relevante

Excepția de nelegalitate

invocată de recurenții-reclamanți într-un proces civil având ca

obiect plângerea formulată în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991

a fondului funciar, vizează certificatul de atestare a dreptului de

proprietate seria M 03 nr. 0334 eliberat de Ministerul Industriilor în favoarea

intimatei pârâte SC L. SA, în ceea ce privește suprafața de 1.900 mp.

Necontestat, actul supus controlului

de legalitate pe calea procedurală a excepției de nelegalitate este

un act administrativ individual.

Judecătorul de la Curtea de apel, pentru considerentele expuse la pct. I.2 din decizie, a reținut că

excepția de nelegalitate poate fi invocată în termenul în care poate

fi introdusă și acțiunea directă în anularea actului

respectiv și a respins-o, apreciind că părțile nu mai sunt

în termen să formuleze o atare acțiune.

Înalta Curte constată însă

că, deși prima instanță a pornit de la o premisă greșită,

a concluzionat corect în sensul că legalitatea actului administrativ nu

poate fi examinată oricând, pentru că s-ar ajunge la încălcarea unor

principii fundamentale ale dreptului.

Răspunzând punctual criticilor

formulate de recurenți prin motivele de recurs, Înalta Curte reține

următoarele:

1.1. Este adevărat că prin

decizia nr. 874 din 10 iulie 2008, Curtea Constituțională a respins

excepția de neconstituționalitate a art. 4 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 554/2004 și a art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007,

făcând trimitere la mai multe decizii anterioare, cu nr. 404, 425 și

354/2008, prin care a reținut că textele de lege criticate sunt în

acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care,

deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din

prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală și din preambulul

C.A.D.O.L.F., cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art.

16 alin. (1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea

cetățenilor în fața legii și a autorităților

publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care garantează

controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.

Fără a ignora sau nega

consistența argumentelor reținute în contenciosul

constituțional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că

judecătorul național este chemat în mod direct și nemijlocit

să facă efective drepturile și libertățile consacrate

de C.A..D.L.F., așa cum au fost interpretate în jurisprudența C.E.D.O.,

aceasta constituind o garanție a aplicării blocului de

convenționalitate în dreptul intern, atât în privința

calității legii naționale, cât și în interpretarea și

aplicarea acesteia.

Cu privire la raportul dintre

dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din

Constituția României instituie, pentru situația în care există

un conflict între legile naționale și normele cuprinse în pactele

și tratatele internaționale la care România este parte, regula

aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale,

regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor

dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4

din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate

pe care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor

administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar

contraveni principiului securității raporturilor juridice, element

fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul

Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor

părți și în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un

proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești [(cauza

B.c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999 (M. Of., nr. 414/31.08.2000),

cauza S.H. c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din

25 iulie 2002, cauza P. c. României, hotărâre din 11

decembrie 2008)].

Deși se referă la

repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei

hotărâri judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute și în cazul actului administrativ unilateral individual

intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și

condițiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind

emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă

caracter obligatoriu și executoriu din oficiu.

Este adevărat că admiterea

excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ,

ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată

excepția, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau

constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața

instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta Curte constată

că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei

excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost

invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării

excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative

unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul

securității raporturilor juridice, componentă a preeminentei

dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din C.A.D.O.L.F.,

interpretat în lumina preambulului Convenției.

Cât privește afirmația

recurenților referitoare la ignorarea dreptului lor de proprietate

și, prin aceasta, la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, Înalta Curte consideră că este complet

lipsită de suport.

Recurenții nu au un „bun” în sensul

conturat de jurisprudența C.E.D.O. Simpla depunere a unei cereri de reconstituire

a dreptului de proprietate nu poate reprezenta o „speranță

legitimă la restabilirea proprietății” în sensul pe care Curtea

de la Strasbourg l-a conferit acestei sintagme, „revenind în primul rând

instanțelor naționale competența de a tranșa această

chestiune, Curtea neputând specula asupra modului în care se va încheia procedura”

(cauza L.H. c. României, hotărârea din 3 decembrie 2002, § 43).

1.2. Rezolvarea dată

excepției de nelegalitate nu aduce atingere dreptului recurenților la

un proces echitabil, privit din perspectiva poziției lor procesuale,

pentru că ei aveau la îndemână alte remedii procesuale.

Contrar celor reținute de prima

instanță, Înalta Curte observă că, cel puțin de lege

lata, în reglementarea națională nu există nicio

condiționare, între acțiunea în anulare și excepția de

nelegalitate a actului administrativ individual, în privința termenelor în

care acestea pot fi formulate.

Singurul reper temporal, în

privința excepției, îl reprezintă momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004, pentru argumentele deja expuse în analiza primului

motiv de recurs.

Ca atare, nu exista niciun

impediment legal pentru ca recurenții-reclamanți să formuleze acțiune

în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în termenele

și cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 7 alin. (3)

și (7) și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În orice caz, după cum însuși

recurentul M.I. subliniază în memoriul de recurs, el nu a fost parte în

dosarul nr. 21/1999 al Judecătoriei Cluj-Napoca și, prin urmare, a

luat cunoștință despre existența certificatului de atestare

a dreptului de proprietate în discuție abia în momentul comunicării

Hotărârii nr. 741 din 24 iunie 2009 a Comisiei Județene Cluj pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Ca atare, la data formulării

excepției de nelegalitate, el era în termen să conteste pe cale directă

actul administrativ individual.

Concluzionând, Înalta Curte

reține că nu există temei pentru a accepta teza recurenților

în sensul că nu au avut acces la un tribunal, ori că procedura în

fața acestuia nu a fost echitabilă.

În raport de considerentele expuse,

Înalta Curte observă că examinarea celui de-al treilea motiv de recurs,

nu mai este posibilă.

Pentru considerentele expuse la pct.

II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art.

4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.R.

și M.I. împotriva sentinței civile nr. 82/2010 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat, Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 mai 2010.