ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5915/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5915/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată pe calea contenciosului

administrativ, reclamanta Direcția pentru Tineret a Județului Timiș a

solicitat, invocând excepția de nelegalitate într-o cauză aflată pe rolul

Judecătoriei Timișoara, constatarea nelegalității dispoziției din anexa nr. 2

poz. 398 a H.G. nr. 977/2002, privind atestarea domeniului public al județului

Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș.

Motivându-și cererea,

reclamanta a arătat că, anterior anului 2002, imobilul în litigiu afectat

Grupului Școlar Industrial E.U. din Timișoara, s-a aflat în proprietatea

Statului Român și în administrarea Inspectoratului Școlar Județean Timiș.

î

n anul 1995, în baza H.G. nr. 491 din 05

iulie 1995, s-a emis dispoziția nr. 211 din 30 octombrie 1995, prin care

Inspectoratul Școlar Județean Timiș a transferat dreptul de folosință gratuită

asupra parterului imobilului menționat, de la Grupul Școlar Industrial E.U. la Administrația Permanentă a Taberelor Școlare Timiș - Administrația Taberelor

Școlare Timișoara.

În O.U.G. nr. 206/2000,

pentru modificarea și completarea Legii învățământului nr. 84/1995, s-a

prevăzut că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea

unitățile de învățământ preuniversitar de stat trec în administrarea

inspectoratelor școlare județene, respectiv a Inspectoratului Școlar al

Municipiului București. În baza ordonanței de urgență menționate a fost

adoptată H.G. nr. 977/2002, prin care clădirea grupului școlar amintit trece

din domeniul public al statului în domeniul public al municipiului Timișoara,

fără a se face vreo referire asupra dreptului de folosință și administrare

transferat Administrației Permanente a Taberelor Școlare Timiș - Agenția

Taberelor Școlare Timișoara, devenită Agenția Taberelor și Turismului Școlar

Timiș.

Municipiul Timișoara, prin

Consiliul Local,a invocat că reclamanta nu mai este titulara acestui drept,

solicitând evacuarea din imobil.

Reclamanta consideră că H.G.

nr. 977/2002 este nelegală, contravenind unui act normativ cu forță juridică

superioară - O.G. nr. 206/200 și nu cuprinde avizul conform al M.E.C. De

asemenea, apreciază reclamanta, hotărârea atacată este nemotivată și neconformă

scopului legii.

Prin sentința civilă nr. 292

din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect excepția

de nelegalitate invocată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că susținerea privind nelegalitatea H.G. nr.

977/2002 ar fi determinată de faptul că aceasta nu face nicio referire la

dreptul de administrare al reclamantei, este nejustificată, având în vedere că

darea în administrare al unui bun aflat în proprietatea publică a unei unități

administrativ teritoriale se dispune prin hotărâre a consiliului județean sau a

consiliului local.

Instanța fondului a mai

reținut că este neîntemeiată și trimiterea la dispozițiile O.U.G. nr. 206/2000,

prin hotărâre făcându-se doar o atestare a dreptului de proprietate publică, potrivit

Legii nr. 213/1998, iar nu o conferire a unui drept de administrare.

S-a mai reținut că nu era

necesară emiterea unui aviz conform al M.E.C., întrucât acest aviz era prevăzut

a se solicita la schimbarea destinației bazei materiale a instituțiilor de

învățământ și totodată a fost combătută susținerea reclamantei că H.G. nr. 977/2002

nu a fost motivată și a fost apreciată ca neîntemeiată susținerea reclamantei

privind neconformitatea hotărârii de guvern cu scopul legii întrucât hotărârea

a fost emisă în aplicarea Legii nr. 213/1998, precum și a Legii învățământului nr.

84/1995.

î

mpotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta Direcția

pentru Tineret a Județului Timiș, criticând-o pentru nelegalitate în conformitate

cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv instanța a pronunțat

hotărârea cu aplicarea greșită a legii, în care sens se precizează:

- În speță nu are

aplicabilitate

art. 166 alin. 4

1

din Legea nr. 84/1995 a

învățământului, așa cum a reținut

instanța de judecată în motivarea hotărârii atacate,

întrucât acest text de lege se

referă la

imobilele în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ și

care

fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, iar

Direcția Pentru Tineret a județului Timiș nu este o unitate de

învățământ și nu este în subordinea M.E., ci în

subordinea

M.T.S.

- Hotărârea de Guvern în

discuție nu cuprinde nici o motivare în cuprinsul ei cu privire la trecerea

întregului imobil în

domeniul public al

mun. Timișoara și păstrarea dreptului de folosință al

recurentei asupra

parterului imobilului.

- În mod greșit prima

instanță a apreciat că H.G. nr. 977/2002 este legală pentru că nu a încălcat

dreptul de folosință al

recurentei,

trecându-se în proprietatea municipiului Timișoara numai nuda

proprietate

a imobilului, nu și dreptul de folosință.

- Hotărârea de Guvern nr. 977/2002

nu este conformă cu interesul public, în condițiile în care statul, prin

intermediul Guvernului, și-a exercitat dreptul de proprietate publică în mod

abuziv, transmițând în domeniul public al municipiului Timișoara întregul

imobil, fără însă a reglementa sau a face vreo precizare cu privire la situația

juridică a spațiului de la parterul imobilului spațiu absolut necesar pentru

desfășurarea activității și exercitarea atribuțiilor impuse de Legea nr. 69/2000

a educației fizice și sportului.

Intimații Grupul Școlar

Industrial E.U., Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara au solicitat respingerea recursului ca nefondat și

menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.

Analizând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, a dispozițiilor legale incidente, ce vizează

examinarea prin excepția de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004,

a unui act administrativ, emis anterior intrării în vigoare a legii

contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanta-recurentă

Direcția

pentru Tineret a județului Timiș a invocat excepția de

nelegalitate parțială a H.G. nr. 977/2002

prin care a fost atestat domeniul public al orașului Timișoara, precum și a

orașelor și comunelor din județul Timiș.

Această hotărâre,

a cărei nelegalitate a fost

invocată pe cale de excepție de

către

reclamantă în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată și

completată,

reprezintă un act administrativ individual deoarece are ca obiect atestarea

domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și

comunelor din județul Timiș, delimitând astfel domeniul public al unităților

administrative-teritoariale prin individualizarea fiecăruia dintre imobilele

prevăzute în anexe.

Acest act administrativ

unilateral cu caracter individual a fost publicat în M. Of. nr. 699 din 24

septembrie 2002, deci anterior datei de 07 ianuarie 2005, la care a intrat

în vigoare Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004.

Potrivit art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007,

legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Excepția de nelegalitate

este reglementată așadar, ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat

în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o

formă de control judecătoresc al legalității actului administrativ diferită de

acțiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea

actului emis de o autoritate publică.

Sentința este criticabilă

din perspectiva aplicării în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu privire la

un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că prin mai

multe decizii, dintre care amintim Deciziile nr. 404, 425 și 426/2008, Curtea

Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din

Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007,

considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității

raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția

României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală și

din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin.

(1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii

și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care

garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului

administrativ.

Fără a ignora sau nega

consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional, Înalta Curte

nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este chemat în mod

direct și nemijlocit să facă efective drepturile și libertățile consacrate de Convenția

pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, așa cum au fost

interpretate în jurisprudența C.E.D.O., aceasta constituind o garanție a

aplicării blocului de convenționalitate în dreptul intern, atât în privința

calității legii naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia.

Cu privire la raportul

dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2) din

Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict

între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele internaționale

la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a

tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul

existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr.

554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate pe care o

reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale anterioare

intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securității

raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată

în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor

părți și în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în

fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumarescu c. României, hotărârea din

30 septembrie 1999, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 414 din 31

august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999,

hotărârea din

25 iulie 2002, cauza Prodan c.

României, hotărâre din 11 decembrie 2008.

Deși se referă la repunerea

în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile,

argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute și în cazul actului

administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost

atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, actul administrativ

unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă

caracter obligatoriu și executoriu din oficiu.

Este adevărat că admiterea

excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci

doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, dar

beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu

se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de

fundamentul dreptului afirmat.

De aceea, Înalta Curte

constată că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei

excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și

mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar

cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră

în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a

preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din

Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, interpretat

în lumina preambulului Convenției.

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O., precum și jurisprudența

C.E.D.O., Înalta Curte constată că excepția de nelegalitate invocată de

recurentă cu privire la H.G. nr. 977/2002, se impune a fi respinsă.

În consecință, prin

substituirea motivării, urmează ca recursul să fie respins conform art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția pentru Tineret a Județului Timiș împotriva sentinței civile nr. 292

din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 decembrie 2009.