ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Timiș la 13 aprilie 2006, reclamanții Municipiul Timișoara, prin

Primar, și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, au chemat în judecată

pârâții Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza notificărilor

depuse în baza Legii nr. 10/2001, R.H.L. și Spitalul Clinic de Urgență pentru

Copii L.Ț. și au solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. EN/8164 din 15

martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza

notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 și respingerea notificării pârâtei

R.H.L. pentru lipsa calității de persoană îndreptățită la restituirea

imobilului, iar în subsidiar au solicitat respingerea notificării pentru

restituirea în natură a imobilului revendicat și acordarea de despăgubiri

potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu consecința restabilirii

situației anterioare de carte funciară, prin reînscrierea ca proprietar a

Municipiului Timișoara, așa cum s-a stabilit prin H.G. nr. 977/2002 și O.G. nr.

70/2002, sau anularea parțială a deciziei contestate în ceea ce privește

restituirea extinderii secției de chirurgie, care este o construcție nouă,

edificată de stat în anii 1998-1999 și care nu a fost preluată de la foștii

proprietari.

Reclamanții au

solicitat anularea deciziei contestate și pentru necompetența pârâtului

Ministerul Sănătății de a se pronunța asupra notificării pârâtei R.H.L. și

trimiterea notificării spre competentă soluționare unității deținătoare, în

speță, Municipiul Timișoara.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că pârâta R.H.L. a formulat o cerere de

retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, care a fost înregistrată la Ministerul Sănătății

- Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legea nr. 10/2001,

privind restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, susținând că

acest imobil a fost proprietatea antecesorului ei.

Această notificare a

fost soluționată favorabil de Ministerul Sănătății prin Decizia nr. EN/8164 din

15 martie 2006, reclamanții susținând, însă, că aceasta este nelegală, în

condițiile în care imobilul din litigiu nu a fost proprietatea Ministerului

Sănătății, ci a Municipiului Timișoara, în urma încheierii Protocolului de

predare-primire din 31 ianuarie 2003, întocmit în baza O.G. nr. 70/2002, astfel

că unitatea deținătoare este Municipiul Timișoara încă din anul 2003.

În ceea ce privește

calitatea de persoană îndreptățită a revendicatoarei R.H.L., reclamanții au

susținut că nu a făcut această dovadă, ea nefiind de altfel singura

moștenitoare a fostului proprietar tabular, având în vedere că alte trei

persoane au formulat notificări cu privire la același imobil, respectiv M. și Ș.P.

precum și M.G.. În plus, reclamanții au mai arătat că pârâta R.H.L. nu

menționează niciun domiciliu și astfel, nu se poate stabili dacă mai este în

viață sau nu, după cum aceasta nu indică nici numărul de CF al imobilului

revendicat, iar decizia contestată a Ministerului Sănătății nu indică temeiul

de drept ce a stat la baza emiterii acesteia.

Reclamanții au mai

arătat că Ministerul Sănătății nu a respectat art. 11 și art. 19 din Legea nr. 10/2001,

care prevăd că în situația în care au fost adăugate pe verticală sau pe

orizontală corpuri noi de clădire, foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora li se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, iar în speță, clădirii originare i s-a mai adăugat o

clădire nouă, cu două săli de operație și 4 etaje, rezultând o suprafață

desfășurată de peste 500 mp, așa cum rezultă din contractele de executare a

lucrărilor de construcții și instalații din 1998. Potrivit Legii nr. 10/2001,

se pot restitui în această situație cel mult corpurile de clădire care au

existat la data naționalizării și nicidecum cele construite ulterior de Statul

Român.

În plus, decizia

Ministerului Sănătății nu respectă nici art. 16 din Legea nr. 10/2001, care

prevede că în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa nr. 2 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public - în speță, unitate sanitară de urgență

chirurgicală pentru copii - foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li

se restitui imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea

pe o perioadă de 5 ani, însă această mențiune nu a fost cuprinsă în

dispozitivul deciziei de retrocedare.

Prin sentința civilă nr.

1115 din 27 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324/1/30/2006, în

rejudecare după desființarea dispusă prin Decizia civilă nr. 14/A din 28

ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș a respins excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 866/2002.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Statul

Român, prin Consiliul Local Timișoara, împotriva pârâților Ministerul

Sănătății, R.H.L. și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț.

A anulat Decizia nr. EN/8164

din 15 martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătății.

A dispus acordarea în

favoarea pârâtei R.H. de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul înscris în C.F. Timișoara,

situat în Timișoara, teren si construcții

, în componenta avută la momentul

nationalizarii, potrivit concluziilor raportului de expertiza efectuat in

cauza, ce face parte integranta din hotarâre, coroborate cu cele ale

procesului-verbal

de constatare din 30 noiembrie 1950

, potrivit

cărora sanatoriul avea în componentă corpurile A și B și terenul

aferent.

A dispus

restabilirea situației anterioare de C.F., prin radierea dreptului de

proprietate inscris in favoarea paratei R.H. asupra imobilului, precum și

obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

menționatului imobil în favoarea reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 14/A din 28

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus desfiintarea

sentinței civile nr. 1287 din 04 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6324/30/2006

de Tribunalul Timiș, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare la prima

instanta pentru a se proceda la solutionarea pe fond a litigiului din

perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de către Înalta Curte

de Casație și Justiție, potrivit careia instanța învestită cu cenzurarea

deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură; în îndeplinirea atribuției de a

verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de

acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului,

judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă; ca

atare, s-a apreciat ca se impune compararea titlurilor partilor, cu observarea

eventualei incidențe a O.G. nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002, dar

raportat și la disp. art. 21 și 23 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme pârâta R.H.L.

a formulat o notificare și se pretinde a fi persoană îndreptățită, în calitate

de moștenitoare a unui asociat din cadrul persoanei juridice care a fost

proprietarul tabular al imobilului din litigiu anterior naționalizării.

Acestea fiind

limitele rejudecării, tribunalul a constatat că instanța de control judiciar nu

a procedat la înlăturarea modului de stabilire a situației de fapt de către

prima instanță și nici nu a infirmat modul de soluționare a excepțiilor

procesuale invocate în cauza, aceste statuări intrând astfel în puterea de

lucru judecat.

Totodată, nu a fost

infirmată nici soluția de desființare a deciziei de retrocedare în natură a

imobilului, emisă de pârâtul Ministerul Sănătății.

În ce

priveste latura revendicativa a acțiunii reclamanților, din perspectiva

faptului că atât reclamanții, dar și pârâta R.H.L. revendică și pretind

existența unui drept de proprietate asupra imobilului din litigiu, înscris în C.F.

Timișoara, compus din casă cu 1 etaj, curte de 1.353 mp, situat în Timișoara,

ce a fost proprietatea tabulară a S.A.I.C.O. din Timișoara, care a fost

naționalizat în anul 1956 în baza Decretului nr. 302/1948 și a fost dat în

folosința Ministerului Sănătății, tribunalul a constatat că potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului, in privința imobilelor ce

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și a bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, este condiționată de caracterul valabil al titlului

de preluare a bunului în patrimoniul statului, prin raportare la exigențele

Constituției, ale tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor

în vigoare la data preluării lor de către stat, cu mențiunea expresă prevăzută în

alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

În speță, Decretul nr.

302/1948, în baza căruia bunul in litigiu a fost preluat prin naționalizare în

anul 1956 din proprietatea tabulară a S.A.I.C.O. din Timișoara contravenea dispozițiilor

art. 36 din Constituția României din 1965, în vigoare la acea dată, care

prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.

Dreptul de

proprietate era garantat la data preluarii si de prevederile art. 17 din

Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, ratificată de Romania,

care stipulau în mod expres ca nimeni nu poate fi lipsit, in mod arbitrar, de

proprietatea sa.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. a din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se

înțeleg și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare, iar

potrivit art. 6 alin. (1), prin imobile, în sensul legii, se înțeleg

terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la

data preluării în mod abuziv.

Ca atare,

bunul putea face obiectul procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

O situație

cu totul particulară o prezintă corpul nou de clădire edificat de către Statul

Român ulterior naționalizării, potrivit mențiunilor extrasului de carte

funciara, documentației depuse și concluziilor lucrării de specialitate

efectuata in cauza.

Instanța

de apel nu a infirmat soluția din primul ciclu procesual de anulare a deciziei

emisa de Ministerul Sănătății în soluționarea notificării formulate de către

pârâta Reiber Henrietta Lydia, urmare a încălcării dispozițiilor imperative

edictate de legea speciala în ce privește persoana ori instituția competenta a soluționa

notificarea. Dimpotrivă, s-a reiterat caracterul mixt al demersului judiciar de

față, in revendicare si in constatare de nulitate.

Tribunalul a

constatat că în anul formulării notificarii a intrat în vigoare O.G. nr. 70/2002,

publicată în M. Of. nr. 648 din 31 august 2002, și potrivit art. 1 alin. (5)

din O.G. nr. 70/2002 terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea

spitale clinice și spitale universitare sunt parte integrantă a domeniului

public al județelor, municipiilor și sectoarelor mun. București și se dau în

administrarea unităților sanitare respective prin hotărâre a consiliului

județean, municipal sau de sector, după caz, iar consiliile județene,

municipale sau locale nu pot percepe taxe și chirii asupra terenurilor și

clădirilor în care își desfășoară activitatea spitalele clinice și cele

universitare. Ulterior, prin H.G. nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile

din domeniul privat al statului și din administrarea M.S.F., în domeniul public

al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale,

s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din terenuri și construcții în care își

desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa la această

hotărâre, din domeniul privat al statului și din administrarea M.S.F., în

domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea

consiliilor locale respective, imobilul din litigiu fiind menționat la poziția

2 din anexă.

Dată

fiind succesiunea actelor normative, se impunea ca Ministerul Sănătății să dispună

trimiterea notificării spre competenta soluționare Primarului Municipiului

Timișoara, în considerarea dispozițiilor imperative ale art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Parata R.H.L.

a susținut, pe cale de excepție invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/

2004, nelegalitatea acestui din urma act administrativ, excepție se impune a fi

respinsa în considerarea caracterului normativ al menționatei hotărâri de

guvern, în condițiile în care potrivit art. 4 alin. (1) pot face obiect al

cenzurii pe calea excepției de nelegalitate doar actele administrative cu

caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept determinate), în

vreme ce alineatul 4 exceptează în mod expres de la aceasta cale de control

judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control

judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanța de contencios

administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de legea

contenciosului administrativ.

La aceeași

concluzie se ajunge, a reținut tribunalul, si prin interpretarea literală și

logică a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213 din 1998, potrivit

cărora hotărârea de trecere a bunurilor dintr-un patrimoniu in altul poate fi

atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ

competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.

Tribunalul

a constatat că pârâta R.H.L. are calitatea de persoană îndreptățită la masuri

reparatorii, in considerarea, pe de o parte a calității de moștenitoare

testamentară a soției supraviețuitoare a unuia dintre asociații principali ai

societății naționalizate, iar pe de alta, a calității de moștenitoare legală a

fiului celor doi soți, notificarea formulată valorând acceptare expresă a

moștenirii in temeiul art. 4 din legea speciala de reparație.

În speță

își găsesc aplicarea prevederile art. 31 alin. (1) din legea de reparație, care

exclud măsura restituirii in natura a imobilelor in ipoteza particulară

prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), stipulând in mod expres că persoanele

arătate în norma de trimitere, respectiv persoanele fizice, asociați ai

persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data

preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în speță urmând a se proceda și la deducerea

valorii actualizate a despăgubirii primite la data naționalizării.

Situația

de excepție reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finala din aceeași lege,

potrivit căreia restituirea în natura ar fi admisibilă în cazul în care

persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate

erau membri ai aceleiași familii, nu se regăsește în speță, nefiind făcută

proba apartenenței tuturor asociaților la aceeași familie.

Astfel,

D.L.G. nu deținea decât o parte din acțiunile I.C.O., societate care era

proprietara imobilului înainte de naționalizare; în concret, dintr-un număr de

2.000 de acțiuni Dr. L.G., acționar principal, deținea doar 1.727 acțiuni,

evaluate potrivit procesului-verbal din data de 26 februarie 1951 la suma de

1.727.000 lei, iar în cauză nu s-a probat un transfer de acțiuni din partea celorlalți

acționari către acționarul principal.

Faptul că ulterior preluării

au fost dresate diverse acte în care se menționează exclusiv numele socrului

paratei, nu schimbă această concluzie, întrucât în mod constant in aceste

documente este prevăzută parte din valoarea imobilului cuvenita ca despăgubire

asociatului principal, desigur prin raportare la numărul de acțiuni deținute.

În plus,

potrivit art. 44 alin. (2) din Constituția României, cetățenii străini și

apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai

în condițiile rezultate din aderarea României la U.E. și din alte tratate

internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în

condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală (cu condiția

ca moștenirea să fi fost deschisă dupa revizuirea legii fundamentale, condiție în

mod evident neîndeplinită în speță).

Art. 3

din Titlul X al Legii nr. 247/2005 face trimitere, în aceasta privință, la

condițiile prevăzute de legea specială, față de a cărei tăcere, urmează a se

aplica dispozițiile constituționale evocate.

Deși i

s-a solicitat in mod expres pârâtei R.H.L. să facă dovada deținerii cetățeniei

române, aceasta nu a exhibat o probă în acest sens, motiv pentru care,

tribunalul a apreciat că notificării nu i se poate da curs decât în sensul acordării

de despăgubiri în condițiile Titltului VII din Legea nr. 247/2005.

Într-adevăr, potrivit

art. 19 alin. (1) din lege invocat de către reclamanți, în situația

imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor

prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau

verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată

însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin

altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri

reparatorii prin echivalent, aceasta nefiind însă situația de fapt a imobilului

ce face obiectul prezentului litigiu, potrivit concluziilor raportului de

expertiză efectuat in cauza (fila 393 dosar vol. I).

În ce privește

componența imobilului la data naționalizării, au fost avute în vedere

concluziile

raportului de expertiza tehnica întocmit în rejudecare (filele 186 si urm. si

391 și urm.) coroborate cu cele ale procesului-verbal

de

constatare din 30 noiembrie 1950 (fila 110

dosar, vol. II), potrivit cărora

sanatoriul avea in componenta corpurile A si B si terenul aferent.

Prin încheierea din

27 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Tribunalul Timiș a admis

cererea formulată de petentul Municipiul Timișoara, prin Primar, și a dispus

îndreptarea erorii materiale din considerentele și dispozitivul sentinței

civile nr. 1115 din 27 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006,

cu privire la identificarea imobilului în litigiu, astfel că în loc de imobilul

situat în Timișoara, s-a trecut „strada I.N.

Împotriva sentinței

civile nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș a declarat apel în

termen legal pârâta R.H.L.

În motivarea

apelului, pârâta a arătat, cu privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002,

că întrucât litigiul se află pe rolul instanțelor dinainte de intrarea în

vigoare a Noului C. proc. civ., în baza art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004

instanța de fond trebuia să sesizeze prin încheiere instanța de contencios administrativ

- fiscal, iar nu să soluționeze ea însăși excepția, nefiind aplicabilă Legea nr.

76/2012 și deci Noul C. proc. civ.

Pârâta apelantă a mai

susținut că H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Județului

Timiș nu este un act administrativ normativ, ci unul individual.

Pârâta apelantă a

arătat că prima instanță în mod greșit a constatat că prin Decizia de casare (nr.

14/A/2010 a Curții de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6324/1/30/2006) nu a fost

infirmată soluția de desființare a deciziei de retrocedare.

Susține că pentru

instanța de fond, în raport cu art. 315 C. proc. civ., erau obligatorii

concluziile și considerentele Deciziei civile nr. 3441/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care a confirmat irevocabil Decizia civilă nr. 229/2007 a

Curții de Apel București, prin care s-a constatat că decizia de retrocedare a

intrat deja în circuitul civil și a produs efecte.

A susținut că Decizia

nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, nu

se aplică în cauză, deoarece instanța nu a fost sesizată cu o contestație a

beneficiarului deciziei de retrocedare sau cu o acțiune pentru refuzul unității

deținătoare de a soluționa notificarea.

Pe fond, pârâta

apelantă a contestat titlul reclamanților și a susținut că H.G. nr. 977/2002 și

H.G. nr. 866/2002, acte administrative individuale, care atesta apartenența

imobilului în litigiu domeniului public al Județului Timiș, contravin Legii nr.

10/2001, act normativ cu forță juridică superioară.

În acest context, a

reiterat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și a H.G. nr. 866/2002 și

a solicitat sesizarea instanței de contencios administrativ și fiscal

competente.

Considerând că titlul

reclamanților este nelegal, nu se mai impune compararea titlurilor, a arătat

pârâta apelantă.

Titlul său emis în

baza Legii nr. 10/2001 derivă din calitatea sa de moștenitoare a unei persoane

căreia i s-a preluat imobilul fără titlu valabil și care își păstrează

calitatea de proprietar avută în momentul preluării.

În concluzie, a solicitat

admiterea apelului și, după rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii

reclamanților.

Reclamantul intimat

Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, a formulat întâmpinare, prin care

a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că deținătorul

imobilului este Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „L.T.”, iar dreptul de

proprietate îl deține Municipiul Timișoara, astfel încât Ministerul Sănătății

nu este și nu a fost în măsură să soluționeze cererea de revendicare.

Consideră întemeiată

soluția instanței de fond și cu privire la respingerea excepției de

nelegalitate, având în vedere art. 4 din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia pot

face obiect al cenzurii pe calea excepției de nelegalitate doar actele

administrative cu caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept

determinate), în vreme ce alin. (4) exceptează în mod expres de la această cale

de control judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror

control judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanța de

contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute

de legea contenciosului administrativ.

Pentru termenul din

16 octombrie 2013 au depus la dosar cerere de intervenție accesorie, în interesul

reclamanților, intervenienții G.M. și P.M. și au solicitat respingerea apelului

pârâtei R.H.L.

În susținerea

cererii, intervenienții au arătat că în baza Legii nr. 10/2001 au formulat

notificare cu privire la același imobil care face și obiectul prezentului

dosar. Au mai arătat că în mod greșit imobilul a fost restituit pârâtei R.H.L.,

care nu este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

În drept,

intervenienții au invocat art. 49 alin. (3) și art. 51 - 55 C. proc. civ.

Prin încheierea din

16 octombrie 2013 (fila 101), pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Curtea

de Apel Timișoara a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie

formulată în interesul reclamanților de intervenienții G.M. și P.M., reținând

aplicabilitatea art. 51 și 52 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr.

175/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

respins apelul declarat de pârâta

R.H.L. și a admis

cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții G.M. și P.M.

Pentru a

pronunțat această decizie, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002, prima instanță nu a soluționat pe

fond această excepție, cum susține pârâta apelantă, ci a respins cererea de

sesizare a instanței de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că H.G.

nr. 977/2002 are caracter normativ și, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

nu poate fi cenzurată pe calea excepției de nelegalitate, ci doar printr-o

acțiune în anulare (adresată instanței de contencios administrativ în

condițiile Legii nr. 554/2004).

Pentru aceleași

considerente a fost respinsă, prin încheierea din 13 noiembrie 2013, cererea

pârâtei apelante de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și H.G. nr. 866/2002 care, fiind acte

administrative cu caracter normativ, sunt exceptate prin art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 554/2004 de la controlul legalității pe calea excepției de

nelegalitate.

S-a considerat că prima

instanță nu a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prin raportare la Decizia

nr. 3441 din 29 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat

în mod irevocabil că litigiul este unul de drept comun, deși se contestă o

decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce îi conferă un caracter mixt,

întrucât reclamanții sunt terți față de decizia contestată.

S-a reținut că

instanța supremă nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, reținând doar că

reclamanții contestă titlul pârâtei

R.H.L., invocând

nulitatea acestuia și propriul titlu.

Tribunalul

Timiș, prin sentința civilă nr. 1287 din 4 mai 2009, a respins excepția lipsei

calității procesuale a reclamanților Municipiul Timișoara prin Primar și Statul

Român, prin Consiliul Local Timișoara, a admis în parte acțiunea și a anulat Decizia

nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății, respingând celelalte

capete de cerere.

Apelul

declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă

nr. 14 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, care a desființat

hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Fără a se

infirma soluția primei instanțe de anulare a deciziei Ministerului Sănătății,

de retrocedare a imobilului, s-a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se obligația pentru instanță

de a se pronunța asupra temeiniciei cererii pârâtei, de restituire în natură a

imobilului, prin compararea titlurilor părților.

Examinând comparativ

hotărârea primei instanțe pronunțată în rejudecare cu dispozițiile obligatorii

ale hotărârilor menționate, Curtea de Apel Timișoara a apreciat că Tribunalul

Timiș a respectat îndrumările instanței de control judiciar, analizând pe fond

cererea pârâtei

R.H.L. de restituire în natură a

imobilului și reținând în mod corect că, deși aceasta are autoritatea de

persoană îndreptățită conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu-i poate

fi restituit în natură, întrucât antecesorul său nu a fost asociat unic al

Institutului de Chirurgie Ortopedie, iar pârâta nu a făcut dovada cetățeniei

române.

Prin

urmare, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că pârâta R.H.L.

are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 245/2005 și a obligat-o să lase reclamanților imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie.

Împotriva

deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta R.H.L.,

criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 3 C.

proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii

acțiunii.

Dezvoltând

motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nemotivarea

hotărârii, susținând că instanța de apel nu a cercetat aspectele relevante în

apărarea sa, respectiv titlul de proprietate al reclamanților, titlul său, în

calitate de proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a cercetat

temeiurile juridice privind înlăturarea de la aplicare, de către dispozițiile

Legii nr. 10/2001 ca lege specială, a Legii nr. 64/1995 și a Legii nr. 213/1998,

în temeiul cărora au fost emise H.G. nr. 866/2002 și H.G. nr. 977/2002. De

asemenea, s-a învederat că nu au fost verificate condițiile de restituire în

natură prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cea de a doua critică,

întemeiată pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., formulată de recurenta pârâtă a

vizat încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, în condițiile

în care, în apărare cu privire la titlul invocat de reclamantă, a solicitat ca,

pe cale de excepție, să se constate nelegalitatea H.G. nr. 977/2002, astfel că

instanța ar fi trebuit, conform art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, să

sesizeze prin încheiere motivată tribunalul administrativ - fiscal competent,

iar nu să soluționeze ea însăși excepția. În acest sens, s-a susținut că, prin

invocarea unei excepții de nelegalitate nu se declanșează un litigiu în

condițiile art. 192 din Noul C. proc. civ., care să fie supus dispozițiilor

legale în vigoare la data declanșării sale, ci se rezolvă doar un incident

procedural care, numai în procesele pornite după 15 februarie 2012, poate fi

soluționat de către instanța care soluționează litigiul principal în cadrul

căruia se invocă excepția.

S-a menționat că, în

cauză, actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată are caracter

unilateral, iar nu normativ, iar admisibilitatea invocării excepției de

nelegalitate a fost statuată de Înalta Curte printr-o jurisprudență constantă.

Pe fondul cauzei,

recurenta pârâtă a reiterat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și a H.G.

nr. 866/2002, solicitând, conform art. 10 pct. 2 din Legea nr. 554/2002, să fie

sesizată prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ - fiscal

competentă și să se suspende prezenta cauză.

În acest context,

recurenta a susținut că cele două acte menționate sunt acte administrative

individuale nelegale întrucât contravin unui act normativ cu forță juridică

superioară - Legea nr. 10/2001. S-a arătat că, prin Normele metodologice de

aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, textul art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 a fost interpretat în sensul că statuează

indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege, cu

privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul

respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii.

Ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri,

prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu completările

ulterioare (art. 21 pct. 1).

S-a arătat că, mai

mult, textul actului administrativ atacat este inaplicabil întrucât imobilul nu

se afla în proprietatea privată a statului sau unității administrativ

teritoriale, ci în administrarea Ministerului Sănătății.

După soluționarea

excepției, dacă se constată nelegalitatea H.G. nr. 977/2002 și a H.G. nr. 866/2002,

recurenta a solicitat să se constate că titlul reclamantului nu este valabil,

iar conform jurisprudenței în materie de revendicare, nu se mai impune

compararea titlurilor.

În măsura în care se

va respinge excepția de nelegalitate și se va trece la compararea titlurilor

părților, recurenta a solicitat să se constate că titlul său prevalează, prin

vechime și proveniență, rezultând din calitatea de moștenitor al unei persoane

al cărei imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil și care, ca atare,

își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

În cadrul aceluiași

motiv de recurs, pârâta recurentă a invocat încălcarea, prin soluțiile

pronunțate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Omului și a Libertăților Fundamentale, text de lege ce garantează protecția

proprietății private.

Intimații Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț., G.M., Statul Român prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, precum și intimatul

P.M. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului pârâtei ca

nefondat.

Intimatul G.M. a

invocat, totodată, prin întâmpinare excepția nulității recursului pârâtei

R.H.L. pentru neîndeplinirea exigențelor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., în sensul nedezvoltării celor două motive de

nelegalitate, respectiv art. 304 pct. 7 și 3 C. proc. civ.

Examinând cu

prioritate cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu

privire la excepția de nelegalitate ce vizează H.G. nr. 866/2002 și H.G. nr. 977/2002,

Curtea urmează să o respingă pentru considerentele ce succed:

Prevederile art. 4

din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 se

referă expres la situațiile în care „de actul administrativ cu caracter

individual depinde soluționarea litigiului pe fond, ori, în speță, soluționarea

litigiului nu depinde de H.G. nr. 977/2002, deoarece, pe de o parte, Legea nr. 10/2001

și Normele metodologice pentru aplicarea acestuia (H.G. nr. 250/2007) se referă

la entitatea deținătoare, (ca entitate cu personalitate juridică ce exercită în

numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un

bun ce face obiectul legii), iar, pe de altă parte, O.G. nr. 70/2002 stipulează

că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea spitalele sunt

parte integrantă a domeniului public al județelor, municipiilor, în

administrarea unităților sanitare respective.

De altfel, H.G. nr. 977/2002

și H.G. nr. 866/2002 au fost cenzurate de Înalta Curte, secția contencios administrativ

și fiscal, care a respins excepția de nelegalitate cu privire la cele două acte

administrative (prin Decizia nr. 5915 din 18 decembrie 2009, nr. 3607 din 26

iunie 2009 și respectiv 1519 din 19 martie 2009).

Totodată, Curtea va

reține că excepția de nelegalitate vizează acte administrative emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, aceasta putând privi doar acte

administrative cu caracter individual și nu normativ.

Alin. (4) al art. 4

din Legea nr. 554/2004 exceptează în mod expres de la această cale de control

judiciar, actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control

poate fi exercitat exclusiv de instanța de contencios administrativ în cadrul

acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de Legea contenciosului

administrativ.

Aceeași concluzie

rezultă și din interpretarea literală a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, potrivit cărora hotărârea de trecere dintr-un patrimoniu în altul

poate fi atacată, în condițiile legii la instanța de contencios administrativ

competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.

Examinând cu

prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității

recursului invocată prin întâmpinarea intimatului intervenient G.M., Curtea va

constata că aceasta este nefondată, având în vedere că motivele de recurs

formulate de pârâta

R.H.L. se circumscriu în parte

dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora

recursul urmează a fi examinat.

Pentru

aceleași considerente, expuse în analiza cererii de sesizare a instanței de

contencios administrativ, Curtea va constata că este nefondat motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de pârâtă, în ceea ce

privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a

celei de contencios administrativ.

Instanța de fond, a

cărei hotărâre a fost confirmată în apel a analizat excepția de nelegalitate

din perspectiva art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012.

Mai mult, Curtea va

reține că acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. nu poate fi primit, în condițiile în care nu s-a invocat

necompetența Curții de Apel Timișoara ca instanță de apel, ci soluționarea

excepției de nelegalitate cu încălcarea art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004,

care obligau la suspendarea cauzei, această critică fiind examinată.

Nici critica

formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu este fondată.

Recurenta s-a limitat

la invocarea necercetării de către instanța de apel a unor aspecte relevante pe

care și-ar fi întemeiat apărarea.

În realitate, chiar

dacă sintetic, decizia recurată a răspuns tuturor motivelor de critică

formulate în apel.

Condițiile

procedurale privind motivarea hotărârii, condiții prevăzute de art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., sunt întrunite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui

argument invocat de părți, fiind suficient ca din considerentele hotărârii, în

integralitatea lor, să rezulte că s-a răspuns implicit, prin raționamente

logice tuturor argumentelor părților.

Criticile referitoare

la fondul cauzei vizând prevalența titlului pârâtului, ca fiind mai

caracterizat, ca vechime și proveniență în raport cu titlul reclamantei, nu

sunt întemeiate.

Cu privire la

imobilul în litigiu s-au formulat mai multe notificări, transmise Ministerului

Sănătății.

Acesta din urmă a

soluționat doar cererea formulată de

R.H.L., deși

s-au formulat solicitări similare de către P.Ș. și P.M., care au solicitat cote

de ½ din moștenirea defunctei G.E., precum și de către G.M. și Ș.F.D.C.L.,

care au invocat de asemenea calitatea de succesibili ai foștilor acționari ai S.A.I.C.O.

din Timișoara.

Potrivit

deciziei de casare, Tribunalul Timiș trebuia să soluționeze litigiul în fond,

din perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție, să compare titlurile părților și să verifice incidența O.G.

nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002 raportat la art. 21 și 23 din Legea nr.

10/2001.

Cu

respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., potrivit

cărora în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de fond

corect a reținut că se impune desființarea deciziei de restituire în natură,

având în vedere că în speță își găsesc aplicarea dispozițiile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, care exclud această modalitate de reparație (restituire

în natură) în ipoteza particulară prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b),

stipulând în mod expres că persoanele menționate în norma de trimitere,

respectiv persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau

imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod

abuziv, au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Situația

de excepție reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finală din legea specială,

potrivit căreia restituirea în natură ar fi admisibilă în cazul în care

persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate

erau membrii aceleiași familii nu se regăsește în speță, nefiind făcută proba

apartenenței tuturor asociaților la aceeași familie.

Mai mult, s-au

solicitat despăgubiri bănești în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul înscris

în C.F. de către Ș.F.D.C.L. și B.L.M. (prin notificarea din 29 octombrie 2001)

și pentru celelalte active deținute de S.I.C.O. Timișoara, dosarul notificării

fiind transmis spre soluționare de Ministerul Sănătății către Consiliul Local

al Municipiului Timișoara prin Primar.

Prin urmare, chiar

emitentul actului contestat, Ministerul Sănătății a recunoscut implicit, prin

declinarea competenței soluționării notificării menționate, că nu avea

competența de a se pronunța asupra cererii de restituire (prin Decizia EN/8164

din 15 martie 2006).

Totodată, Curtea va

reține că așa cum rezultă din copia Statutului I.C.O.S.A. Timișoara, depusă la

dosar, capitalul social al acesteia era de 2.000.000 lei, împărțit în 2.000 de

acțiuni (câte 1.000 de lei/acțiune).

Din încheierea

pronunțată în Camera de consiliu din 25 august 1948, în Dosarul nr. 7875/1948,

unde s-a dezbătut succesiunea defunctului D.L.G., decedat la 27 aprilie 1948,

rezultă că acesta avea doar 1.727 de acțiuni, actul menționând și restul

acționarilor, conform procesului verbal încheiat la 16 iunie 1926.

Ca atare, instanța de

apel a reținut corect că, la momentul naționalizării imobilului, autorul

pârâtei, D.L.G., nu era singurul asociat al persoanei juridice foste

proprietare tabulare, S.A.I.C.O. din Timișoara.

Pârâta

R.H.L. însăși a declarat că socrul său, D.L.G., era proprietarul

a 97% din acțiunile spitalului.

Mai mult, nu este

lipsită de relevanță împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 12343 din 13

noiembrie 1996 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă și irevocabilă,

s-a reținut cu putere de lucru judecat că de pe urma defunctei G.E. au rămas ca

moștenitori legali numiții P.Ș. și P.M.

Pârâta

R.H.L. are calitatea de legatar cu titlu particular după G.E.,

decedată, soția supraviețuitoare a defunctului G.L., calitate ce a fost

constatată în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 2240 din 17 februarie

2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în litigiul având ca obiect petiția de

ereditate, în care a figurat ca parte și intervenientul accesoriu G.M.

În aceste condiții,

emitentul deciziei, Ministerul Sănătății, în cazul în care ar fi fost competent

material să soluționeze notificarea, trebuia să facă aplicarea prevederilor art.

18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pârâtei putând să i se acorde doar

despăgubiri, situație justificată de faptul că acționarii sau asociații persoanei

juridice foste proprietare a imobilului aveau un drept de creanță asupra

societății.

Mai mult, așa cum s-a

menționat anterior, atâta timp cât prin O.G. nr. 70/2002 și H.G. nr. 866/2002

s-a hotărât transmiterea imobilului în cauză de la Ministerul Sănătății în

domeniul public al Municipiului Timișoara, Ministerul Sănătății nu se putea

pronunța asupra notificării pârâtei

R.H.L.

La

momentul soluționării notificării era încheiat Protocolul de predare - primire nr.

636 din 31 ianuarie 2003, între Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „L.Ț.”

Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, unde la poziția 4 din anexa 1

figurează clădirile ce se află pe terenul restituit, garaj, anexe gospodărești,

clădiri vechi chirurgie, clădire nouă chirurgie și sediul administrației

spitalului.

Susținerea

pârâtei recurente în sensul că imobilul ar fi fost preluat de la G.L. în

calitate de proprietar, iar nu de la societatea pe acțiuni nu poate fi primită,

fiind infirmată de consemnările cărții funciare, conform Decretului nr. 115/1938,

cu efect constitutiv de drepturi reale conform art. 17.

Deși s-a invocat

faptul că S.A.I.C.O. ar fi cedat proprietatea imobilului către L.G., nu s-a

adus nicio dovadă în acest sens, neexistând nicio transmitere a dreptului

înscrisă în C.F. în perioada de la cumpărare (1924) și până la preluare, în

1956.

Prin urmare,

instanțele de fond și apel au reținut corect că pârâta

R.H.L.

avea dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 și au obligat-o pe aceasta să lase imobilul

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul pârâtei

R.H.L. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu privire la

excepția de nelegalitate cu vizează H.G. nr. 866/2002 și nr. 977/2002.

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimatul-intervenient G.M.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.H.L. împotriva Deciziei nr. 175/A

din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 10 iunie 2014.