ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș la 13 aprilie 2006, reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, au chemat în judecată pârâții Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, R.H.L. și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. și au solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 și respingerea notificării pârâtei R.H.L.

pentru lipsa calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, iar în subsidiar au solicitat respingerea notificării pentru restituirea în natură a imobilului revendicat și acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară, prin reînscrierea ca proprietar a Municipiului Timișoara, așa cum s-a stabilit prin H.G. nr. 977/2002 și O.G. nr. 70/2002, sau anularea parțială a deciziei contestate în ceea ce privește restituirea extinderii secției de chirurgie, care este o construcție nouă, edificată de stat în anii 1998-1999 și care nu a fost preluată de la foștii proprietari. Reclamanții au solicitat anularea deciziei contestate și pentru necompetența pârâtului Ministerul Sănătății de a se pronunța asupra notificării pârâtei R.H.L.

și trimiterea notificării spre competentă soluționare unității deținătoare, în speță, Municipiul Timișoara. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pârâta R.H.L. a formulat o cerere de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, care a fost înregistrată la Ministerul Sănătății - Comisia internă pentru analiza notificărilor depuse în baza Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, susținând că acest imobil a fost proprietatea antecesorului ei. Această notificare a fost soluționată favorabil de Ministerul Sănătății prin Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006, reclamanții susținând, însă, că aceasta este nelegală, în condițiile în care imobilul din litigiu nu a fost proprietatea Ministerului Sănătății, ci a Municipiului Timișoara, în urma încheierii Protocolului de predare-primire din 31 ianuarie 2003, întocmit în baza O.G.

nr. 70/2002, astfel că unitatea deținătoare este Municipiul Timișoara încă din anul 2003. În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a revendicatoarei R.H.L., reclamanții au susținut că nu a făcut această dovadă, ea nefiind de altfel singura moștenitoare a fostului proprietar tabular, având în vedere că alte trei persoane au formulat notificări cu privire la același imobil, respectiv M. și Ș.P. precum și M.G.. În plus, reclamanții au mai arătat că pârâta R.H.L. nu menționează niciun domiciliu și astfel, nu se poate stabili dacă mai este în viață sau nu, după cum aceasta nu indică nici numărul de CF al imobilului revendicat, iar decizia contestată a Ministerului Sănătății nu indică temeiul de drept ce a stat la baza emiterii acesteia.

Reclamanții au mai arătat că Ministerul Sănătății nu a respectat art. 11 și art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în situația în care au fost adăugate pe verticală sau pe orizontală corpuri noi de clădire, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar în speță, clădirii originare i s-a mai adăugat o clădire nouă, cu două săli de operație și 4 etaje, rezultând o suprafață desfășurată de peste 500 mp, așa cum rezultă din contractele de executare a lucrărilor de construcții și instalații din 1998. Potrivit Legii nr. 10/2001, se pot restitui în această situație cel mult corpurile de clădire care au existat la data naționalizării și nicidecum cele construite ulterior de Statul Român.

În plus, decizia Ministerului Sănătății nu respectă nici art. 16 din Legea nr. 10/2001, care prevede că în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa nr. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public - în speță, unitate sanitară de urgență chirurgicală pentru copii - foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se restitui imobilul în proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 5 ani, însă această mențiune nu a fost cuprinsă în dispozitivul deciziei de retrocedare. Prin sentința civilă nr. 1115 din 27 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324/1/30/2006, în rejudecare după desființarea dispusă prin Decizia civilă nr. 14/A din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș a respins excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 866/2002. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, împotriva pârâților Ministerul Sănătății, R.H.L. și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. A anulat Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a pârâtului Ministerul Sănătății. A dispus acordarea în favoarea pârâtei R.H. de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul înscris în C.F. Timișoara, situat în Timișoara, teren si construcții , în componenta avută la momentul nationalizarii, potrivit concluziilor raportului de expertiza efectuat in cauza, ce face parte integranta din hotarâre, coroborate cu cele ale procesului-verbal de constatare din 30 noiembrie 1950 , potrivit cărora sanatoriul avea în componentă corpurile A și B și terenul aferent.

A dispus restabilirea situației anterioare de C.F., prin radierea dreptului de proprietate inscris in favoarea paratei R.H. asupra imobilului, precum și obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a menționatului imobil în favoarea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 14/A din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus desfiintarea sentinței civile nr. 1287 din 04 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6324/30/2006 de Tribunalul Timiș, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanta pentru a se proceda la solutionarea pe fond a litigiului din perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit careia instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură; în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă; ca atare, s-a apreciat ca se impune compararea titlurilor partilor, cu observarea eventualei incidențe a O.G.

nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002, dar raportat și la disp. art. 21 și 23 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme pârâta R.H.L. a formulat o notificare și se pretinde a fi persoană îndreptățită, în calitate de moștenitoare a unui asociat din cadrul persoanei juridice care a fost proprietarul tabular al imobilului din litigiu anterior naționalizării. Acestea fiind limitele rejudecării, tribunalul a constatat că instanța de control judiciar nu a procedat la înlăturarea modului de stabilire a situației de fapt de către prima instanță și nici nu a infirmat modul de soluționare a excepțiilor procesuale invocate în cauza, aceste statuări intrând astfel în puterea de lucru judecat. Totodată, nu a fost infirmată nici soluția de desființare a deciziei de retrocedare în natură a imobilului, emisă de pârâtul Ministerul Sănătății.

În ce priveste latura revendicativa a acțiunii reclamanților, din perspectiva faptului că atât reclamanții, dar și pârâta R.H.L. revendică și pretind existența unui drept de proprietate asupra imobilului din litigiu, înscris în C.F. Timișoara, compus din casă cu 1 etaj, curte de 1.353 mp, situat în Timișoara, ce a fost proprietatea tabulară a S.A.I.C.O.

din Timișoara, care a fost naționalizat în anul 1956 în baza Decretului nr. 302/1948 și a fost dat în folosința Ministerului Sănătății, tribunalul a constatat că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului, in privința imobilelor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și a bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este condiționată de caracterul valabil al titlului de preluare a bunului în patrimoniul statului, prin raportare la exigențele Constituției, ale tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, cu mențiunea expresă prevăzută în alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În speță, Decretul nr. 302/1948, în baza căruia bunul in litigiu a fost preluat prin naționalizare în anul 1956 din proprietatea tabulară a S.A.I.C.O. din Timișoara contravenea dispozițiilor art. 36 din Constituția României din 1965, în vigoare la acea dată, care prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Dreptul de proprietate era garantat la data preluarii si de prevederile art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, ratificată de Romania, care stipulau în mod expres ca nimeni nu poate fi lipsit, in mod arbitrar, de proprietatea sa.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare, iar potrivit art. 6 alin. (1), prin imobile, în sensul legii, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv. Ca atare, bunul putea face obiectul procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001. O situație cu totul particulară o prezintă corpul nou de clădire edificat de către Statul Român ulterior naționalizării, potrivit mențiunilor extrasului de carte funciara, documentației depuse și concluziilor lucrării de specialitate efectuata in cauza.

Instanța de apel nu a infirmat soluția din primul ciclu procesual de anulare a deciziei emisa de Ministerul Sănătății în soluționarea notificării formulate de către pârâta Reiber Henrietta Lydia, urmare a încălcării dispozițiilor imperative edictate de legea speciala în ce privește persoana ori instituția competenta a soluționa notificarea. Dimpotrivă, s-a reiterat caracterul mixt al demersului judiciar de față, in revendicare si in constatare de nulitate. Tribunalul a constatat că în anul formulării notificarii a intrat în vigoare O.G. nr. 70/2002, publicată în M. Of. nr. 648 din 31 august 2002, și potrivit art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 70/2002 terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea spitale clinice și spitale universitare sunt parte integrantă a domeniului public al județelor, municipiilor și sectoarelor mun.

București și se dau în administrarea unităților sanitare respective prin hotărâre a consiliului județean, municipal sau de sector, după caz, iar consiliile județene, municipale sau locale nu pot percepe taxe și chirii asupra terenurilor și clădirilor în care își desfășoară activitatea spitalele clinice și cele universitare. Ulterior, prin H.G. nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea M.S.F., în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din terenuri și construcții în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa la această hotărâre, din domeniul privat al statului și din administrarea M.S.F., în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale respective, imobilul din litigiu fiind menționat la poziția 2 din anexă.

Dată fiind succesiunea actelor normative, se impunea ca Ministerul Sănătății să dispună trimiterea notificării spre competenta soluționare Primarului Municipiului Timișoara, în considerarea dispozițiilor imperative ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Parata R.H.L.

a susținut, pe cale de excepție invocată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/ 2004, nelegalitatea acestui din urma act administrativ, excepție se impune a fi respinsa în considerarea caracterului normativ al menționatei hotărâri de guvern, în condițiile în care potrivit art. 4 alin. (1) pot face obiect al cenzurii pe calea excepției de nelegalitate doar actele administrative cu caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept determinate), în vreme ce alineatul 4 exceptează în mod expres de la aceasta cale de control judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de legea contenciosului administrativ.

La aceeași concluzie se ajunge, a reținut tribunalul, si prin interpretarea literală și logică a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213 din 1998, potrivit cărora hotărârea de trecere a bunurilor dintr-un patrimoniu in altul poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. Tribunalul a constatat că pârâta R.H.L. are calitatea de persoană îndreptățită la masuri reparatorii, in considerarea, pe de o parte a calității de moștenitoare testamentară a soției supraviețuitoare a unuia dintre asociații principali ai societății naționalizate, iar pe de alta, a calității de moștenitoare legală a fiului celor doi soți, notificarea formulată valorând acceptare expresă a moștenirii in temeiul art. 4 din legea speciala de reparație.

În speță își găsesc aplicarea prevederile art. 31 alin. (1) din legea de reparație, care exclud măsura restituirii in natura a imobilelor in ipoteza particulară prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), stipulând in mod expres că persoanele arătate în norma de trimitere, respectiv persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în speță urmând a se proceda și la deducerea valorii actualizate a despăgubirii primite la data naționalizării.

Situația de excepție reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finala din aceeași lege, potrivit căreia restituirea în natura ar fi admisibilă în cazul în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii, nu se regăsește în speță, nefiind făcută proba apartenenței tuturor asociaților la aceeași familie. Astfel, D.L.G. nu deținea decât o parte din acțiunile I.C.O., societate care era proprietara imobilului înainte de naționalizare; în concret, dintr-un număr de 2.000 de acțiuni Dr. L.G., acționar principal, deținea doar 1.727 acțiuni, evaluate potrivit procesului-verbal din data de 26 februarie 1951 la suma de 1.727.000 lei, iar în cauză nu s-a probat un transfer de acțiuni din partea celorlalți acționari către acționarul principal.

Faptul că ulterior preluării au fost dresate diverse acte în care se menționează exclusiv numele socrului paratei, nu schimbă această concluzie, întrucât în mod constant in aceste documente este prevăzută parte din valoarea imobilului cuvenita ca despăgubire asociatului principal, desigur prin raportare la numărul de acțiuni deținute. În plus, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituția României, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la U.E. și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală (cu condiția ca moștenirea să fi fost deschisă dupa revizuirea legii fundamentale, condiție în mod evident neîndeplinită în speță).

Art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 face trimitere, în aceasta privință, la condițiile prevăzute de legea specială, față de a cărei tăcere, urmează a se aplica dispozițiile constituționale evocate. Deși i s-a solicitat in mod expres pârâtei R.H.L. să facă dovada deținerii cetățeniei române, aceasta nu a exhibat o probă în acest sens, motiv pentru care, tribunalul a apreciat că notificării nu i se poate da curs decât în sensul acordării de despăgubiri în condițiile Titltului VII din Legea nr. 247/2005.

Într-adevăr, potrivit art. 19 alin. (1) din lege invocat de către reclamanți, în situația imobilelor-construcții care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent, aceasta nefiind însă situația de fapt a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat in cauza (fila 393 dosar vol. I). În ce privește componența imobilului la data naționalizării, au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiza tehnica întocmit în rejudecare (filele 186 si urm. si 391 și urm.) coroborate cu cele ale procesului-verbal de constatare din 30 noiembrie 1950 (fila 110 dosar, vol. II), potrivit cărora sanatoriul avea in componenta corpurile A si B si terenul aferent.

Prin încheierea din 27 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de petentul Municipiul Timișoara, prin Primar, și a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 1115 din 27 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, cu privire la identificarea imobilului în litigiu, astfel că în loc de imobilul situat în Timișoara, s-a trecut „strada I.N. Împotriva sentinței civile nr. 1115 din 27 martie 2013 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termen legal pârâta R.H.L. În motivarea apelului, pârâta a arătat, cu privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002, că întrucât litigiul se află pe rolul instanțelor dinainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc.

civ., în baza art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004 instanța de fond trebuia să sesizeze prin încheiere instanța de contencios administrativ - fiscal, iar nu să soluționeze ea însăși excepția, nefiind aplicabilă Legea nr. 76/2012 și deci Noul C. proc. civ. Pârâta apelantă a mai susținut că H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Timiș nu este un act administrativ normativ, ci unul individual. Pârâta apelantă a arătat că prima instanță în mod greșit a constatat că prin Decizia de casare (nr. 14/A/2010 a Curții de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6324/1/30/2006) nu a fost infirmată soluția de desființare a deciziei de retrocedare. Susține că pentru instanța de fond, în raport cu art. 315 C. proc.

civ., erau obligatorii concluziile și considerentele Deciziei civile nr. 3441/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat irevocabil Decizia civilă nr. 229/2007 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat că decizia de retrocedare a intrat deja în circuitul civil și a produs efecte. A susținut că Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece instanța nu a fost sesizată cu o contestație a beneficiarului deciziei de retrocedare sau cu o acțiune pentru refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea. Pe fond, pârâta apelantă a contestat titlul reclamanților și a susținut că H.G. nr. 977/2002 și H.G.

nr. 866/2002, acte administrative individuale, care atesta apartenența imobilului în litigiu domeniului public al Județului Timiș, contravin Legii nr. 10/2001, act normativ cu forță juridică superioară. În acest context, a reiterat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și a H.G. nr. 866/2002 și a solicitat sesizarea instanței de contencios administrativ și fiscal competente. Considerând că titlul reclamanților este nelegal, nu se mai impune compararea titlurilor, a arătat pârâta apelantă. Titlul său emis în baza Legii nr. 10/2001 derivă din calitatea sa de moștenitoare a unei persoane căreia i s-a preluat imobilul fără titlu valabil și care își păstrează calitatea de proprietar avută în momentul preluării.

În concluzie, a solicitat admiterea apelului și, după rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii reclamanților. Reclamantul intimat Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că deținătorul imobilului este Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „L.T.”, iar dreptul de proprietate îl deține Municipiul Timișoara, astfel încât Ministerul Sănătății nu este și nu a fost în măsură să soluționeze cererea de revendicare.

Consideră întemeiată soluția instanței de fond și cu privire la respingerea excepției de nelegalitate, având în vedere art. 4 din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia pot face obiect al cenzurii pe calea excepției de nelegalitate doar actele administrative cu caracter individual (care se adresează unor subiecte de drept determinate), în vreme ce alin. (4) exceptează în mod expres de la această cale de control judiciar actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control judecătoresc urmează a fi exercitat exclusiv de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de legea contenciosului administrativ. Pentru termenul din 16 octombrie 2013 au depus la dosar cerere de intervenție accesorie, în interesul reclamanților, intervenienții G.M.

și P.M. și au solicitat respingerea apelului pârâtei R.H.L. În susținerea cererii, intervenienții au arătat că în baza Legii nr. 10/2001 au formulat notificare cu privire la același imobil care face și obiectul prezentului dosar. Au mai arătat că în mod greșit imobilul a fost restituit pârâtei R.H.L., care nu este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001. În drept, intervenienții au invocat art. 49 alin. (3) și art. 51 - 55 C. proc. civ. Prin încheierea din 16 octombrie 2013 (fila 101), pronunțată în Dosarul nr. 6324.1/30/2006, Curtea de Apel Timișoara a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamanților de intervenienții G.M.

și P.M., reținând aplicabilitatea art. 51 și 52 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 175/A din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâta R.H.L. și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții G.M. și P.M. Pentru a pronunțat această decizie, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002, prima instanță nu a soluționat pe fond această excepție, cum susține pârâta apelantă, ci a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că H.G. nr. 977/2002 are caracter normativ și, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi cenzurată pe calea excepției de nelegalitate, ci doar printr-o acțiune în anulare (adresată instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004).

Pentru aceleași considerente a fost respinsă, prin încheierea din 13 noiembrie 2013, cererea pârâtei apelante de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și H.G. nr. 866/2002 care, fiind acte administrative cu caracter normativ, sunt exceptate prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 de la controlul legalității pe calea excepției de nelegalitate. S-a considerat că prima instanță nu a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 3441 din 29 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat în mod irevocabil că litigiul este unul de drept comun, deși se contestă o decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce îi conferă un caracter mixt, întrucât reclamanții sunt terți față de decizia contestată.

S-a reținut că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, reținând doar că reclamanții contestă titlul pârâtei R.H.L., invocând nulitatea acestuia și propriul titlu. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1287 din 4 mai 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamanților Municipiul Timișoara prin Primar și Statul Român, prin Consiliul Local Timișoara, a admis în parte acțiunea și a anulat Decizia nr. EN/8164 din 15 martie 2006 a Ministerului Sănătății, respingând celelalte capete de cerere. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 14 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, care a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Fără a se infirma soluția primei instanțe de anulare a deciziei Ministerului Sănătății, de retrocedare a imobilului, s-a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se obligația pentru instanță de a se pronunța asupra temeiniciei cererii pârâtei, de restituire în natură a imobilului, prin compararea titlurilor părților. Examinând comparativ hotărârea primei instanțe pronunțată în rejudecare cu dispozițiile obligatorii ale hotărârilor menționate, Curtea de Apel Timișoara a apreciat că Tribunalul Timiș a respectat îndrumările instanței de control judiciar, analizând pe fond cererea pârâtei R.H.L.

de restituire în natură a imobilului și reținând în mod corect că, deși aceasta are autoritatea de persoană îndreptățită conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, imobilul nu-i poate fi restituit în natură, întrucât antecesorul său nu a fost asociat unic al Institutului de Chirurgie Ortopedie, iar pârâta nu a făcut dovada cetățeniei române. Prin urmare, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că pârâta R.H.L. are dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 245/2005 și a obligat-o să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta R.H.L., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 3 C. proc.

civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nemotivarea hotărârii, susținând că instanța de apel nu a cercetat aspectele relevante în apărarea sa, respectiv titlul de proprietate al reclamanților, titlul său, în calitate de proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a cercetat temeiurile juridice privind înlăturarea de la aplicare, de către dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială, a Legii nr. 64/1995 și a Legii nr. 213/1998, în temeiul cărora au fost emise H.G. nr. 866/2002 și H.G. nr. 977/2002. De asemenea, s-a învederat că nu au fost verificate condițiile de restituire în natură prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cea de a doua critică, întemeiată pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., formulată de recurenta pârâtă a vizat încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, în condițiile în care, în apărare cu privire la titlul invocat de reclamantă, a solicitat ca, pe cale de excepție, să se constate nelegalitatea H.G. nr. 977/2002, astfel că instanța ar fi trebuit, conform art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, să sesizeze prin încheiere motivată tribunalul administrativ - fiscal competent, iar nu să soluționeze ea însăși excepția. În acest sens, s-a susținut că, prin invocarea unei excepții de nelegalitate nu se declanșează un litigiu în condițiile art. 192 din Noul C. proc. civ., care să fie supus dispozițiilor legale în vigoare la data declanșării sale, ci se rezolvă doar un incident procedural care, numai în procesele pornite după 15 februarie 2012, poate fi soluționat de către instanța care soluționează litigiul principal în cadrul căruia se invocă excepția.

S-a menționat că, în cauză, actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată are caracter unilateral, iar nu normativ, iar admisibilitatea invocării excepției de nelegalitate a fost statuată de Înalta Curte printr-o jurisprudență constantă. Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă a reiterat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 977/2002 și a H.G. nr. 866/2002, solicitând, conform art. 10 pct. 2 din Legea nr. 554/2002, să fie sesizată prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ - fiscal competentă și să se suspende prezenta cauză. În acest context, recurenta a susținut că cele două acte menționate sunt acte administrative individuale nelegale întrucât contravin unui act normativ cu forță juridică superioară - Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că, prin Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost interpretat în sensul că statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii. Ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri, prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare (art. 21 pct. 1). S-a arătat că, mai mult, textul actului administrativ atacat este inaplicabil întrucât imobilul nu se afla în proprietatea privată a statului sau unității administrativ teritoriale, ci în administrarea Ministerului Sănătății.

După soluționarea excepției, dacă se constată nelegalitatea H.G. nr. 977/2002 și a H.G. nr. 866/2002, recurenta a solicitat să se constate că titlul reclamantului nu este valabil, iar conform jurisprudenței în materie de revendicare, nu se mai impune compararea titlurilor. În măsura în care se va respinge excepția de nelegalitate și se va trece la compararea titlurilor părților, recurenta a solicitat să se constate că titlul său prevalează, prin vechime și proveniență, rezultând din calitatea de moștenitor al unei persoane al cărei imobil a fost preluat de stat fără titlu valabil și care, ca atare, își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării. În cadrul aceluiași motiv de recurs, pârâta recurentă a invocat încălcarea, prin soluțiile pronunțate a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Omului și a Libertăților Fundamentale, text de lege ce garantează protecția proprietății private.

Intimații Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț., G.M., Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, precum și intimatul P.M. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat. Intimatul G.M. a invocat, totodată, prin întâmpinare excepția nulității recursului pârâtei R.H.L. pentru neîndeplinirea exigențelor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., în sensul nedezvoltării celor două motive de nelegalitate, respectiv art. 304 pct. 7 și 3 C. proc. civ. Examinând cu prioritate cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu privire la excepția de nelegalitate ce vizează H.G. nr. 866/2002 și H.G.

nr. 977/2002, Curtea urmează să o respingă pentru considerentele ce succed: Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 se referă expres la situațiile în care „de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, ori, în speță, soluționarea litigiului nu depinde de H.G. nr. 977/2002, deoarece, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice pentru aplicarea acestuia (H.G. nr. 250/2007) se referă la entitatea deținătoare, (ca entitate cu personalitate juridică ce exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii), iar, pe de altă parte, O.G.

nr. 70/2002 stipulează că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea spitalele sunt parte integrantă a domeniului public al județelor, municipiilor, în administrarea unităților sanitare respective. De altfel, H.G. nr. 977/2002 și H.G. nr. 866/2002 au fost cenzurate de Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal, care a respins excepția de nelegalitate cu privire la cele două acte administrative (prin Decizia nr. 5915 din 18 decembrie 2009, nr. 3607 din 26 iunie 2009 și respectiv 1519 din 19 martie 2009). Totodată, Curtea va reține că excepția de nelegalitate vizează acte administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, aceasta putând privi doar acte administrative cu caracter individual și nu normativ.

Alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 exceptează în mod expres de la această cale de control judiciar, actele administrative cu caracter normativ, acte al căror control poate fi exercitat exclusiv de instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ. Aceeași concluzie rezultă și din interpretarea literală a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora hotărârea de trecere dintr-un patrimoniu în altul poate fi atacată, în condițiile legii la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul. Examinând cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinarea intimatului intervenient G.M., Curtea va constata că aceasta este nefondată, având în vedere că motivele de recurs formulate de pârâta R.H.L. se circumscriu în parte dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora recursul urmează a fi examinat. Pentru aceleași considerente, expuse în analiza cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ, Curtea va constata că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. invocat de pârâtă, în ceea ce privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a celei de contencios administrativ. Instanța de fond, a cărei hotărâre a fost confirmată în apel a analizat excepția de nelegalitate din perspectiva art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012.

Mai mult, Curtea va reține că acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primit, în condițiile în care nu s-a invocat necompetența Curții de Apel Timișoara ca instanță de apel, ci soluționarea excepției de nelegalitate cu încălcarea art. 10 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, care obligau la suspendarea cauzei, această critică fiind examinată. Nici critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondată. Recurenta s-a limitat la invocarea necercetării de către instanța de apel a unor aspecte relevante pe care și-ar fi întemeiat apărarea. În realitate, chiar dacă sintetic, decizia recurată a răspuns tuturor motivelor de critică formulate în apel.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii, condiții prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt întrunite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din considerentele hotărârii, în integralitatea lor, să rezulte că s-a răspuns implicit, prin raționamente logice tuturor argumentelor părților. Criticile referitoare la fondul cauzei vizând prevalența titlului pârâtului, ca fiind mai caracterizat, ca vechime și proveniență în raport cu titlul reclamantei, nu sunt întemeiate. Cu privire la imobilul în litigiu s-au formulat mai multe notificări, transmise Ministerului Sănătății. Acesta din urmă a soluționat doar cererea formulată de R.H.L., deși s-au formulat solicitări similare de către P.Ș.

și P.M., care au solicitat cote de ½ din moștenirea defunctei G.E., precum și de către G.M. și Ș.F.D.C.L., care au invocat de asemenea calitatea de succesibili ai foștilor acționari ai S.A.I.C.O. din Timișoara. Potrivit deciziei de casare, Tribunalul Timiș trebuia să soluționeze litigiul în fond, din perspectiva Deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, să compare titlurile părților și să verifice incidența O.G. nr. 70/2002, alături de H.G. nr. 866/2002 raportat la art. 21 și 23 din Legea nr. 10/2001. Cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța de fond corect a reținut că se impune desființarea deciziei de restituire în natură, având în vedere că în speță își găsesc aplicarea dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud această modalitate de reparație (restituire în natură) în ipoteza particulară prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b), stipulând în mod expres că persoanele menționate în norma de trimitere, respectiv persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Situația de excepție reglementată de art. 18 lit. a) ipoteza finală din legea specială, potrivit căreia restituirea în natură ar fi admisibilă în cazul în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii aceleiași familii nu se regăsește în speță, nefiind făcută proba apartenenței tuturor asociaților la aceeași familie. Mai mult, s-au solicitat despăgubiri bănești în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul înscris în C.F. de către Ș.F.D.C.L. și B.L.M. (prin notificarea din 29 octombrie 2001) și pentru celelalte active deținute de S.I.C.O. Timișoara, dosarul notificării fiind transmis spre soluționare de Ministerul Sănătății către Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin Primar.

Prin urmare, chiar emitentul actului contestat, Ministerul Sănătății a recunoscut implicit, prin declinarea competenței soluționării notificării menționate, că nu avea competența de a se pronunța asupra cererii de restituire (prin Decizia EN/8164 din 15 martie 2006). Totodată, Curtea va reține că așa cum rezultă din copia Statutului I.C.O.S.A. Timișoara, depusă la dosar, capitalul social al acesteia era de 2.000.000 lei, împărțit în 2.000 de acțiuni (câte 1.000 de lei/acțiune).

Din încheierea pronunțată în Camera de consiliu din 25 august 1948, în Dosarul nr. 7875/1948, unde s-a dezbătut succesiunea defunctului D.L.G., decedat la 27 aprilie 1948, rezultă că acesta avea doar 1.727 de acțiuni, actul menționând și restul acționarilor, conform procesului verbal încheiat la 16 iunie 1926. Ca atare, instanța de apel a reținut corect că, la momentul naționalizării imobilului, autorul pârâtei, D.L.G., nu era singurul asociat al persoanei juridice foste proprietare tabulare, S.A.I.C.O. din Timișoara. Pârâta R.H.L. însăși a declarat că socrul său, D.L.G., era proprietarul a 97% din acțiunile spitalului. Mai mult, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 12343 din 13 noiembrie 1996 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă și irevocabilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că de pe urma defunctei G.E.

au rămas ca moștenitori legali numiții P.Ș. și P.M. Pârâta R.H.L. are calitatea de legatar cu titlu particular după G.E., decedată, soția supraviețuitoare a defunctului G.L., calitate ce a fost constatată în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 2240 din 17 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în litigiul având ca obiect petiția de ereditate, în care a figurat ca parte și intervenientul accesoriu G.M. În aceste condiții, emitentul deciziei, Ministerul Sănătății, în cazul în care ar fi fost competent material să soluționeze notificarea, trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pârâtei putând să i se acorde doar despăgubiri, situație justificată de faptul că acționarii sau asociații persoanei juridice foste proprietare a imobilului aveau un drept de creanță asupra societății.

Mai mult, așa cum s-a menționat anterior, atâta timp cât prin O.G. nr. 70/2002 și H.G. nr. 866/2002 s-a hotărât transmiterea imobilului în cauză de la Ministerul Sănătății în domeniul public al Municipiului Timișoara, Ministerul Sănătății nu se putea pronunța asupra notificării pârâtei R.H.L. La momentul soluționării notificării era încheiat Protocolul de predare - primire nr. 636 din 31 ianuarie 2003, între Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „L.Ț.” Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, unde la poziția 4 din anexa 1 figurează clădirile ce se află pe terenul restituit, garaj, anexe gospodărești, clădiri vechi chirurgie, clădire nouă chirurgie și sediul administrației spitalului. Susținerea pârâtei recurente în sensul că imobilul ar fi fost preluat de la G.L.

în calitate de proprietar, iar nu de la societatea pe acțiuni nu poate fi primită, fiind infirmată de consemnările cărții funciare, conform Decretului nr. 115/1938, cu efect constitutiv de drepturi reale conform art. 17. Deși s-a invocat faptul că S.A.I.C.O. ar fi cedat proprietatea imobilului către L.G., nu s-a adus nicio dovadă în acest sens, neexistând nicio transmitere a dreptului înscrisă în C.F. în perioada de la cumpărare (1924) și până la preluare, în 1956. Prin urmare, instanțele de fond și apel au reținut corect că pârâta R.H.L. avea dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și au obligat-o pe aceasta să lase imobilul reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtei R.H.L. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu privire la excepția de nelegalitate cu vizează H.G. nr. 866/2002 și nr. 977/2002. Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-intervenient G.M. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.H.L. împotriva Deciziei nr. 175/A din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 10 iunie 2014.